Voi avea chitara mea :)

Prin ianuarie am primit un cadou ce mi-a mers la suflet. Și nu numai mie. O cărticică formată din momente fericite, noi trei și alți dragi nouă. Cărticica a venit însoțită de un bilet pe care l-am citit cu voce tare, fiind prezenți toți trei la desfacerea surprizei. Drept urmare și din inerție, am citit și ultima frază ce-o anunța pe a mea scumpă și dragă fetiță că are în București, la mătușa ei, o chitară de la Moș Crăciun. Mare i-a fost bucuria la primirea veștii și rău îmi venea mie sa-mi trag vreo două peste gură pentru pronunțarea ei, fiindcă îi cunosc nerăbdarea și nouă stilul de-a amîna, din varii motive, drumul pînă la cadou. Pentru că, personal, mi-a plăcut mult biletul, l-am lăsat la îndemînă pe un raft în cameră, lîngă carte. Sabina l-a rugat, o dată, în intervalul scurs din ianuarie, de la inceput, pînă azi, pe unchiul său, să-i arate chitara pe camera web, dar s-a declarat mulțumită și de răspunsul: ”trebuie să vii aici, ca să o vezi.” Nu m-a chinuit prea tare cu prea multe întrebări. A fost chiar rezonabilă. Trebuie să fac o paranteză și să-i mulțumesc pentru cît de rezonabilă este. Are hachițele ei și de multe ori mă scoate din pepeni, dar nici eu nu pot spune că răbdarea ar fi printre calitățile mele. Dimpotrivă. Știu că n-o să mă treacă marea. Nu-mi dau seama dacă i-am demonstrat că oricum se întîmplă cum vreau eu și e prea deșteaptă ca să mi se opună sau pur și simplu înțelege că anumite lucruri trebuie făcute, dar nu m-am lovit de crize de isterie cînd a trebuit să i se ia sînge pentru analize (de prea multe ori dacă stau bine și mă gîndesc), nu obiectează cînd îi aplic tratamentul cu Bioparox -2 pufuri în fiecare nară- deși pișcă al naibii, că l-am încercat pe nasul propriu! Știe că trebuie și acceptă, deși-mi spune: ”Mama, ce-o să mă piște!” și eu profit ca o nemernică de suferința ei și-i spun: ”Poate dacă ai mînca mai multe fructe, nu te-ai mai îmbolnăvi așa ușor!” 
Nu-mi permit să mi se facă milă, că mă pun eu pe plîns și-l dau dracului de tratament. Dar, cum ziceam, e rezonabilă. Azi mi-a cerut un măr. Așa. Din senin. L-a mîncat cu coajă cu tot. Nerăzăluit! Apoi a venit la mine cu biletul de la soră-mea în mînă și cu întrebarea în gît: ”Cînd primesc chitara?” Nu știe să citească, dar biletul îi amintește de cadou. Mă pune să i-l citesc din nou, parcă vrea să se asigure că rîndurile alea n-au plecat nicăieri. Mă supun. ”Dar e tare lung drumul pînă la București...” gîndește ea cu voce tare, apoi are o revelație: ”Problema-i că eu nici nu știu să cînt la chitară...dar știu cum se face, dai așa (îmi arată cu mîna dreaptă cum), pe dungile alea!”
Mi se pare așa frumos să le numească dungi, încît tot ce fac e s-o strîng în brațe și s-o pup apăsat pe frunte. Și aștept să vină Romeo la masă, să-i spună și lui cum se cîntă la chitară. Să-i smulgă și lui un zîmbet. Dar se pare că cele 5 minute de așteptare i-au adus și cuvîntul negăsit, pe care l-a înlocuit în grabă cînd mi-a explicat toată procedura mie, căci, atunci cînd am rugat-o să-l învețe și pe tăticul ei cum se face, ea spune: ”dai așa (arată cu mîna dreaptă cum), pe coardele alea!” Nici măcar n-a zis corzi, cum greșit îi aud pe mulți adulți cu școală-n spate. Romeo mi-a aruncat binecunoscuta-i privire mîndra de ”ce te miri așa!? doar e a mea :)!” și ne-am văzut fiecare, cum am putut, de farfurie. Dar dupa masă, am mai pupat-o o dată lung și apăsat pe frunte. Pur și simplu sau din cu totul alt motiv!

We don't need no education...

 Eram în concediu, în Croația, în septembrie 2010, cu nașii noștri de cununie, cînd am auzit prima dată expresia”ești ruptă-n gură” țîșnind din gurița frumos conturată a odraslei mele dragi. Mi se adresa mie. Atunci, am pufnit în rîs, mi se părea comic, știam că mă auzise pe mine, care, ori de cîte ori mă simțeam obosită și cineva era curios să mă întrebe ce am, replicam: ”mi-s ruptă-n gură”. Nu știu de unde am cules-o, dar mi s-a dovedit utilă și extrem de plastică în exprimare.
După ce-am terminat de hohotit, am întrebat-o ce crede ea că înseamnă ceea ce tocmai pronunțase. Normal, cum mă și gîndeam, a dat-o din colț în colț. Nu știa. Era doar o chestie nouă și interesantă pentru ea și-și găsise momentul de-a o utiliza. Mă și nimerise, oarecum, căci tocmai venisem de la plajă, mîncasem și simțeam nevoia unei sieste prelungite în pat. Cu o față cît de serioasă puteam, i-am explicat că-i mai frumos să spună ”obosită” în locul înșiruirii mult mai plastice de mai sus. Și-am depășit momentul.
 Ni s-a atras atenția, nouă, părinților, că nu ar trebui să tolerăm o asemenea exprimare. Am sărit în apărarea plodului personal argumentînd că:
1- nu știa ce spune,
2- eu eram vinovată, doar de la mine o preluase.

A trecut ceva vreme de la întîmplarea de mai sus. Acum suntem în Timișoara, în februarie 2011. Sabina tocmai mă anunță că vrea sa fie prințesă la serbarea carnaval de la grădiniță. Și că vrea rochia ”mova” pe care o are de ceva vreme în dulap, dar nu o poate purta din cauza idioților care au cusut-o și nu s-au gîndit că materialul ce vine direct pe pielea unui copil nu poate fi decît moale și pufos și nu poate avea întăritură lipită. Noi, femeile, mai suferim pentru a fi frumoase, dar copiii chiar n-au de ce! Așa că, în sfîrșit, iau topul rochiței și mă îndrept spre primul magazin din care pot achiziționa un material cît de cît asemănător. Găsesc! Victorioase, ne îndreptăm spre mall, și intrăm în prima croitorie ”la minut” pe care îmi pică ochii. Eram noi două și prietena noastră comună. Da, avem o prietenă comună :)
Ne întîmpină o doamnă extrem de volubilă, cu care Sabina intră în vorbă imediat, îi răspunde la întrebări, îi spune ce dorește și cu ce ocazie, iar doamna-i promite un top retușat minunat. Eu nu mă bag, fiică-mea s-a făcut înțeleasă, accentuez doar faptul că nu mă interesează cum, dar vreau să dispară lipiciul dur de pe materialul ce intra în contact cu pielea. Cum sau dacă trebuia refăcut total, nu mă interesa. Ok. Plecăm, pentru a reveni într-o jumătate de oră. Nu era gata. Doamna volubilă încearcă o nouă conversație cu odrasla mea aflată în toane bune. Nimic nu prevestește ce va urma.
Doamna: ”Spune-mi, ce crezi tu, eu ți-s prietenă sau dușmancă?”
Sabina: ”Dușmancă!” și se hlizește larg la mine. Nu intervin, că nu știu ce să spun. Rău fac. Sabina, profitînd de momentul de pauză, in care celelalte două croitorese își rîd în barbă, iar doamna cea gureșă cugetă o posibilă replică, preia frîiele întrebărilor și i se adresează: ”Auzi, tu ești ruptă-n gură!?”
Liniște. Apoi, în același moment, hohotul de rîs al doamnei urmat de mustrarea mea. Mîna mi-a fost la un mm de gurița ei, pe care înghețase zîmbetul. Nu mi s-a mai părut comic. Doamna părea că nu știe ce înseamnă faimoasa-mi expresie și o întreabă pe Sabina, dar preiau discuția, îmi cer scuze și-i explic eu. Ea rîde în continuare și nu pare foarte afectată sau așa percep eu situația. Ne termină și topul, îl probăm, e aproape bine, dar simt nevoia să plec. Mulțumesc, salut, mă asigur că progenitura mea face la fel și ieșim din croitorie cu un nou subiect pentru blog. Era să-l omit, dar prietena noastră comună mi-a atras atenția că merită menționat în analele istoriei copilei de 5 ani.

P.S Mai am o expresie păguboasă: ”holly shit”. Am ales engleza ca limbă de exprimare a nervilor, emoției, mirării, că de, nu o înțelege. Dar mare mi-a fost mirarea cand, în urma unei faze de la televizor, (ce anume a fost n-as putea spune), liniștea încăperii a fost străpunsă de-o voce cristalină și-o pronunție impecabilă: ”holly shit”. Două capete, al meu și-al tatălui ei, s-au întors instantaneu unul către celălalt. Un zîmbet ne juca în colțul buzelor și aveam un licăr în priviri. N-am știut ce să-i explic, că să-i traduc n-am putut, din motive evidente, deci nu ne-a rămas decît să rezolvăm problema ignorînd-o. Sabia atîrnă, totuși, deasupra capului meu...cîndva o să culeg și roadele astea.

Februarie n-are titlu.

Februarie al multor adevăruri. 2011. Bine că se duce, că m-am săturat să mi se dezvăluie mistere.
Din martie, nu mai vreau, mai bine dorm!
 Sabina m-a întrebat:
- Mama, ce-nseamnă tocilar?
Pe Romeo l-a înterogat cu privire la semnificația cuvîntului incisiv.
M-am uitat la ea și brusc am văzut-o mai înaltă! 
M-am întristat și mi-am dat seama că nu mai vorbește atît de multe ”prostii”, e mai matură, ochii ei sunt mai mari și mai pricepuți în a descifra lucruri, fenomene, discuții. Știe să-mi spună seara, înainte de culcare: ”Nu-mi place, azi v-ați vorbit urît!” Nu o dă după tufiș, iar nuanțele nu contează, esența e acolo.

  Acum e bolnăvioară și nu merge la grădi. Îi face o plăcere incredibilă să stea cu mama mea la telefon. Cu orele. Și mai aud din cînd în cînd: ”Hai, buni, nu mai sta la baie!” (Pricep că mami a rugat-o să aștepte). La fel îi cere ea să aștepte pînă termină de colorat, ca sa-i poată spune apoi ce culori a folosit. Sau nu. Trebuie să-i iau mamei un telefon fără fir. Că vorbesc pe fix, sunt de modă veche.
Aud: ”Ok, tu ești vulpea, eu sînt prințesa!” Și mă bucur. Încă mai am timp. Copilărește.

După vreo 30 de minute, Sabina schimbă subiectul. Și-ncepe: ”Was ist das? Das ist ein Mädchen.” E de capul ei, mami n-o poate corecta. Mă abțin și eu, doar cu mine nu vrea să se joace de-a germana. Dar cum pronunță Mädchen....cu ”ci”de la ciorapi...mi-e rău. :)

   Ne-am întrebat în ce se poate măsura și cum se poate explica această plăcere a ei de-a povesti cu buni Doamne-Doamne. Și-am înțeles că mami are mereu un ton drăgăstos cu ea, nu o ceartă, o povățuiește, intră în absolut toate rolurile pe care Sabina vrea să le joace.
Nu-mi dă telefonul, nu-i place să o împartă pe buni cu nimeni. Dar ieri mi l-a întins după ce-a spus: ”Nu te-a auzit, spune-i ei.” Mami-mi repetă la ureche: ”E cel mai cuminte copil din lume!”. Apoi, doar pentru mine: ”Cum poate sta toată ziua le telefon cu o babă, nu pricep!” Rîde. Eu pricep, doar e mama.

Aseară a făcut febră. Nu mare, să mă bage în sperieți, dar suficient cît să nu dorm liniștită. A transpirat abundent după porția de Nurofen, am schimbat-o și i-am vegheat respirația, tot mai liniștită, pe măsură ce febra făcea loc stării de bine.
Dimineață mi-a spus că Îngerașul a ajutat-o să se facă bine. Că Îngerașul i-a fugărit visele urîte.
- Dar tu visezi urît, puiule?
- Da, uneori.
- Și ce visezi?
- Că vine o leoaică, tata nu mă aude cînd îl strig, și mă mănîncă!
- Nicio leoaică nu mănîncă un pui de om frumos ca tine!

Cred că nu auzim, de multe ori, cînd ne strigă. Sau cînd ne vorbește. Sau cînd ne vorbim. Și mai cred că Oana Pellea are dreptate. Nu există timp care să treacă. Noi trecem prin timp și ne concentrăm pe ce va fi, uitînd să  trăim ce este. Sînt norocoasă, am un copil ce mă mai scutură din temelii!
Te iubesc, Sabina!
Cu drag, mama.

Comunicat important către mamă!

„Mama, dacă vezi că nu-nțeleg ceva, nu strigi la mine, îmi explici!”

  Mi-am propus să-mi încrestez în memorie vorbele Sabinei, pentru că, nu-i așa, nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decît să fiu cea mai bună mamă, dintre toate variantele posibile, pe care ar putea-o avea în viața ei.
  Dar o mamă bună pentru o fetiță de 5 ani nu-și pierde răbdarea cînd se vede nevoită să-i spună a treia oară „du-te, ia-ți papucii” sau nu răspunde plină de draci la al 10-lea apelativ „mama?”, pentru că ea e foarte concentrată să audă pronunția corectă a unui anumit cuvînt în limba germană, iar copilul nu pricepe că poate să spună o propoziție de la cap la coadă, adică: „mama, îmi dai desertul?” în loc de „mama?” urmat de-o pauză de fix 5 secunde, în care așteaptă ca eu să spun „da”, ca să poată continua cu „îmi dai desertul?”.
  Și nu o dată s-a întîmplat ca eu să nu-mi casc gura în cele fix 5 secunde și să răspund cu „da?”, iar ea să repete, la aceleași intervale regulate „mama?”, cu răbdare, obstinație și mai ales inconștiență copilărească, fiindcă în 9 din 10 cazuri, atunci cînd răspund, mă rățoiesc la ea „da, Sabina, da, da, da, da...!!!”
   În funcție de cît de încruntată sînt și cît de tăios e tonul, îndrăznește să-și exprime dorința sau nu. În 9 din 10 cazuri realizez cît de măgăriță pot fi și-mi cer iertare pe loc, dar se întîmplă și ca dracii sau dorința de-a fi lăsată în pace să fie mai puternici, și-atunci ignor, pentru moment, tristețea și semnul de întrebare din ochii ei, precum și nemulțumirea și autocritica ce-și ridică vocile în sufletul meu. Niciodată, dar niciodată nu mi-a mai picat bine liniștea pe care-am obținut-o astfel. Întotdeauna mi-am propus să nu mai fac, dar, ”there's something wrong with me, chemically”...
Mă consolez cu ideea că Sabina știe cît de mult o iubesc, încerc să-i explic că mama nu-i perfectă, că doar iubirea ei e perfectă, deși nu se manifestă într-o formă perfectă. Pare că mă înțelege, mă iartă și mă strînge în brațe. Nu știu de ce spun „pare”, cînd mi-a demonstrat nu o dată, că are o percepție extrem de realistă asupra unor anumite lucruri din viață:
„Mama?”
„Da!”
„Tu stai pe lectoc toată ziua?” (a se citi laptop, dar îi iubesc greșelile de pronunțare și refuz s-o corectez încă).
„Da!”
„Toată ziua, toată ziua?”
”Da!” Devenisem curioasă unde voia să ajungă și-aveam de gînd sa răspund cu „da” la oricîte întrebări mi-ar fi pus pe tema asta.
„Toată ziua, pînă o să mori?”
„Da!”
„Atunci o să-ți pară rău că nu te-ai distrat cu mine!”

Inițial am izbucnit într-un rîs sincer și molipsitor, dar am priceput repede că nu-i comică treaba. A fost felul ei de-a-mi explica nevoia pe care-o are de mine, de activități pe care să le facem împreună. Că așa sună comunicatul, „dacă nu înțeleg ceva, îmi explici!”, iar ea îl pune în aplicare cu fiecare ocazie pe care-o are.

Deși urăște s-o chestionez în legătură cu ce-a mai învățat la germană la grădiniță, pentru a petrece timp cu mine, stă și se uită la Muzzy, în germană, cînd eu știu că preferă desenele despre dinozauri, în românește.

Jumătatea goală

 S-a întîmplat înainte de sărbătorile de iarnă. Am ieșit de mai multe ori, toți trei, să colindăm străzile orașului care ne-a împrumutat pentru o perioadă nedeterminată, să mîncăm coajă (așa-i zice Sabina cozonacului secuiesc), - kurtos kalacs - pentru cunoscători. Pentru noi, va rămîne coajă! Ajungeam te miri unde în ieșirile noastre și ne întorceam acasă cu tot felul de chestii în plase și plăsuțe. Nu-i refuzăm multe, de fapt, corect ar fi să spun că singura care-i ține piept și-i pune piedică în drumul ei spre TOT CE VĂD CU OCHII sunt eu! Există, totuși, 2 mari dorințe neîmplinite: un cal adevărat și-un cîine adevărat, care duc, implicit, la o curte adevărată, ce-ar putea exista pe lîngă o casă adevărată. Toate astea ar face-o pe copila mea adevărată extrem de fericită. Întrebarea mea e: Pentru cît timp?
Atunci cînd și-a deschis gurița să ne ceară un peștișor adevărat, ne-am împărțit urgent pe flancuri, unul a fugit după bol, celălalt în căutarea carasului ce urma să ne aducă un zîmbet de milioane pe fața progeniturii noastre mult adorate. A durat o săptămînă pînă să-și piardă interesul, acum Goldy e doar motiv de laudă cînd are vizitatori și motiv de stres cînd plecăm mai multe zile din oraș și trebuie să vedem unde-l lăsăm și cu cine, ca să-l mai și găsim viu la întoarcere. L-am înviat o dată! :)
 Romeo îi aduce aminte, constant, că trebuie să-i dea mîncare.
***
 Trebuia să facem cumpărăturile de Crăciun, așa că ne-am îndreptat spre mărețul centru comercial. Normal, toți trei, căci la sfîrșit de săptămînă nu avem unde s-o lăsăm sau cu cine, iar în timpul săptămînii suntem prea ocupați să ne savurăm timpul nostru, luați împreună sau separat. Am luat la rînd rafturile magazinelor, am pus în coș, ne-am răzgîndit, am pus din nou și tot așa. Sabina a cerut una, alta, ce s-a putut lua, i-am luat, ce era pe lista Moșului, i-am explicat că nu putem să-i cumpărăm noi, doar îi trimisese scrisoare! A făcut bot, dar nu și scandal. Ce-i drept, de mine îi e frică uneori, pot țipa mai tare și mai mult ca ea, și mai pot da și niște pedepse pe care le-ar evita cu orice preț. Plătim și dăm să ieșim din magazin, cînd o aud:
”Și eu n-am primit decît o cărticică!”
Am simțit cum îmi urcă sîngele în obraji, cum mi se întunecă mintea, cum nervii încep să urle și scapă din lanțuri! Nu se putea să zică așa ceva! Era dezamăgită! Mi-au trecut prin față imagini cu copii sărmani, care-s recunoscători pentru o farfurie de supă. Mi-am amintit că citisem undeva de o fetiță ce avea o singură jucărie, dar era fericită că o are. Toate astea, în cîteva secunde. Sabina era nemulțumită, însă! Nu știu dacă am rezistat pînă la mașină sau am explodat instantaneu, dar știu că tirul de furie pe care l-am îndreptat asupra ei a durat pînă acasă. Și era trafic intens! Nu mă puteam opri, dar de data asta nici n-am încercat prea tare. I-am amintit de cîte ori uită să salute sau să spună te rog și mulțumesc. Și de cîte ori o rog eu s-o facă și refuză cu  încăpățînare.  De cîte ori este nerecunoscătoare pentru toate jucăriile pe care le are. I-am spus că există copii care n-au ce să mănînce, ce nu i-am spus! Tăcea, încremenită în scaunul ei, Romeo mai intervenea uneori, dar fără să mă poată face să fiu mai puțin dură, vulcanul era în plină erupție!
Ajungem acasă. Eu îmi mutasem furia de deasupra ei, asupra mea. Greșisem undeva și-mi era ciudă rău pe mine. Îi luasem, fără să vreau, bucuria lucrurilor mărunte. Vedea jumătatea goală a paharului, exact ca mine. Și tare mă întrista să-mi dau seama de acest lucru. De obicei, după ce mă eliberez de nervi, simt așa o pătură calmă ce mă învelește plăcut, acum simțeam doar o mare de tristețe. Izvorîtă dintr-o mare de dragoste și dintr-o mare dorință de-ai face bine unicului lucru prea bun pe care am reușit să-l fac în viața asta. Și dacă dragostea mea sau plăcerea de-a o vedea fericită pe moment o vor face nemulțumită și nefericită pe termen lung, n-am să mi-o iert niciodată!
Sabina nu-i un copil răzgîiat, nu se trîntește pe jos, nu bate din picior, nu-și distruge jucăriile, nu scrie pe pereți, (a tras cîteva linii cu pixul, din greșeală, pe canapeaua crem, dar le-am șters, cu acetonă și cu tot cu piele, în imensa mea deșteptăciune)! Ah, și-a mai stricat un aparat foto, care era oricum pe drumul spre obștescul sfîrșit, după ce l-a scăpat Romeo pe asfalt. Așa că ea i-a dat doar lovitura de grație. Se putea întîmpla oricui! Altceva nu-mi amintesc acum, dar e posibil să mai fi adus daune minore unor obiecte din imediata ei apropiere.
Sabina poate fi sufletul unei petreceri, știe să-și primească musafirii, nu e egoistă, și-a împărțit mereu jucăriile, iubește și are nevoie de atenție, mai mult decît de orice altceva. Mi-am dorit să am mai mult timp pentru mine acum vreo 2-3 ani și-am încercat să mă înlocuiesc cu o jucărie sau alta, dar n-am reușit pentru mai mult de 5 minute. Sabina e o copilă bună, s-o răsfățăm, fără să ne dăm seama, s-o facem să nu aprecieze un gest oarecare, ar fi o crimă împotriva sufletului ei. Așa că nervii mei au avut o temelie, doar că furia nu s-a îndreptat asupra cui trebuia!

Mi-a spus mulțumesc de 1000 de ori în ziua respectivă și de atunci încoace uită mai rar să mulțumească. L-a luat și pe te rog de-o aripă și-l ține pe lîngă ea, s-o ajute, cu plăcere, la nevoie.

Lichioare=poțiune :)

   Știu că istorisirea asta am postat-o mai întîi pe facebook, mi-a fost mai la îndemînă, dar tot trebuie să-i fac loc și aici. Doar n-o s-o privez de-o porție zdravănă de rîs, atunci cînd o fi să fie.
Acțiunea se desfășoară în bucătărie, loc ce nu-i mai e interzis de cînd mami și tati s-au lăsat de fumat. Da, trebuia să precizez, mi-s tare mîndră de mine, deși nu mi-e deloc ușor uneori.
Îi place să scotocească prin sertare, iar cînd sînt ocupată, o las să facă absolut orice, doar să mă lase în pace. Cuțite și chibrituri nu are la îndemînă, m-am asigurat de asta atunci cînd am gîndit toate posibilitățile prin care pot cîștiga timp doar pentru mine.
La un moment dat, o aud:
- Am făcut o "lichioare"...
- Ai făcut o "lichioare"?!?
- Da, o poțiune (!) care face baloane!
Mi-am mușcat limba care voia să pronunțe clar și răspicat: licoare!

Spirit de observație, checked!

   O altă sîmbătă normală, acasă. Romeo ieșise, de ce nu mai contează și nici nu știu. Eu, la laptop, ca de obicei, iar Sabina se uita la desene animate. Așteptam să se plictisească, ceea ce s-a și întîmplat, mai repede decît aș fi dorit.
- Mama, îmi scoți la imprimantă un desen cu ponei, să-l colorez?
Nu știu de unde mania desenelor scoase la imprimantă, în condițiile în care are multe cărți de colorat, dar ea există, așa că ne descurcăm cum putem.
- Nu știu, iar taică-tău nu-i acasă, îl aștepți, te rog? Să nu credeți ca am mințit, sînt lucruri pe care Romeo le face atît de bine, încît nu mă interesează să le mai știu și eu, nu merită să-mi încarc memoria, și așa fragilă. În cazul de față, puteam să cuget 10 secunde și s-o ajut, dar n-am avut chef.
- Dar știu eu!
Mă uit la ea cu o mutră neîncrezătoare, și ea, suspectîndu-mă de neîncredere, insistă:
- Serios, știu, vrei să-ți arăt?
Gata, mă ridic de la laptop, chiar vreau s-o văd și pe asta. Imprimanta e o hardughie mare, ce trebuie mutată lîngă calculator în rarele momente cînd ne e de folos. Prin urmare, o iau (nu puteam sa-mi las pitica de 5 ani s-o facă, oricît de tentant era), o așez lîngă calculator și aștept. Sabina ia cablul de alimentare și-l bagă în priză. Da, am fost atentă să nu se curenteze. ”Ok, să te văd acum”, mă gîndesc eu, căci continuam s-o subapreciez. Shame on me! Sabina nu dă semne de panică. Ia  cablul USB și-l bagă în mufa aferentă. Apasă ”start” și se întoarce înspre mine cu ochii licărind de fericire:
- Așa se face, acum îmi scoți poneiul?
(Eu o văd oricum frumoasă, mereu, dar are momente, ca ăsta de care vorbesc, cînd e mîndră de ea, fericită că m-a făcut pe mine fericită, cînd efectiv radiază, iar această imagine a ei mi se impregnează pe retină și-mi dă o stare de euforie pe care niciun drog n-ar putea-o egala).
   Sînt absolut convinsă că, de era pagina respectivă pe monitor și nu trebuia să deschid site-ul și să cotrobăi după ea, s-ar fi descurcat singură pînă la final. Dar mi-a făcut plăcere s-o ajut. Și-am mai stat 5 minute, s-o privesc în toiul muncii, cu limbuța afară, ca de fiecare dată cînd e concentrată ”să nu depășească”.

Rudolph

   Nu merg des la grădiniță, nu fac parte din categoria părinților care stau toată ziua la discuții cu educatoarea. Romeo nici atît, deși el o duce și-o aduce în fiecare zi. Da, șofatul nu-i unul din punctele mele forte.
   De aceea, în primii 2 ani, ne-am prezentat la serbarea de Crăciun fără să avem habar ce rol va avea Sabina în ea. S-a descurcat de fiecare dată, copiii de 3-4 ani sunt oricum drăguți, așa că nu prea mai contează dacă spun corect poezia sau nu. Vorbesc de limba germană aici, că-n română ne descurcăm toți, mai mult sau mai puțin. Nu știu ce-a fost în capul meu cînd am ales o grădiniță cu predare în limba germană... De fapt știu, aveam un plan, doar că nu m-am ținut de el și, după doi ani, eu am rămas la aceeași propoziție:
Ich bin ein affe! Ah, am învăţat și o poezie despre Peter și Paul, dar nu știu cum se scrie și mi-e lene să cercetez acum :)
„Mai bine decît nimic” ar spune cei ce văd mereu partea plină a paharului, dar eu nu mi-s deloc mîndră...
  Să revin la subiectul ”compunerii”.
Am fost la grădiniță, ca să fac biscuiți cu fetița mea. E o activitate comună, părinți-copii, care îmi place de altfel, ca multe alte lucruri care îmi plac la această grădiniță și compensează faptul că mi se pare că nu face progrese absolut deloc la limba pe care îmi doresc s-o învețe acum, cînd e ca un burete ce absoarbe informații și le stochează excelent pe ”hard diskul” nou nouț. Aveam la mine  formele pe care le cumpărasem acum doi ani, special pentru același eveniment, și pe care, acum, le-am scos din sertarul în care au așteptat cuminți să-și dovedescă utilitatea din nou. Toate bune pînă aici. Doar că am aflat, de la o altă mămică, prezentă la desfășurarea de forțe culinare, că are de învățat o poezie pentru serbare. Mi-a spus că repetă de zor, acasă, cu fiul ei. Oooops! Păi ar fi cazul să văd despre ce e vorba în propoziție, m-am gîndit și-am întrebat-o pe d-na educatoare, care foarte amabilă, mi-a spus: ”Ah, de-aia nu știe Ștefana poezia (la grădi e Ștefana, dar eu mă încăpățînez s-o strig Sabina), nu-i nimic dacă nu vorbiți germană, vă învăț eu, durează 10 minute!” Oh, da. Și eu care mă bat cu engleza de ani de zile și încă tot n-o știu!! Germana o fi piece of cake... Dumneaei s-a referit la poezie, da, dar tot nu mi se pare corect (aș explica de ce, dar n-are legătură cu subiectul), deși mă conformez. Găsesc poezia, pe care, într-adevăr ne-o dăduse acasă pe-o foaie cu alte cîntecele în germană și pe care am aruncat un ochi, dar văzînd limba, n-am insistat. Ok, ca să pot s-o învăț, mă străduiesc s-o traduc, găsesc ajutor, yay, sunt pe calea cea bună. Mi se pare imposibil să învăț și patru rînduri, dacă nu le înțeleg. Vine Sabina și-o întreb:
- Știi poezia pentru serbare?
- Mama, aici nu sîntem la grădi! (da, e veșnicul răspuns pe care mi-l dă ori de cîte ori încerc să aflu ce știe, ce-a mai făcut...).
- Trebuie s-o învățam, că altfel, te vei face de rîs, și nu vrem asta, așa-i? N-am așteptat să-mi dea unul din răspunsurile mereu la îndemînă pe care mi le servește de obicei, și-am început:
Er war...
Er war... s-a auzit ecoul...
der Held...
der Held...
Și-am tinut-o așa, două cuvinte eu, două cuvinte ea, vreo două zile la rînd, cam 5 minute în fiecare din ele, că mai mult nu rezista. Vine cea de-a treia zi, și-ncerc să fiu șmecheră, așa că-i trîntesc dintr-o răsuflare primul rînd:
Er war der Held des Tages
Er war der Held des Tages... aștept, cu speranța să aud continuarea. Nimic. În ziua respectivă progresăm, spunem poezia pe rînduri. A patra zi, la fel. O învățasem eu deja, deși, teoretic și practic trebuie să am mult mai puține noțiuni de germană decît ea, care, de bine de rău, stă 8 ore pe zi într-un mediu în care asta ar trebui să fie limba de bază. Încep să mă îngrijorez. Oare are probleme cu memoria? Nu se concentrează?
Da, cînd vine vorba de Sabina, de oricare problemă pe care ar avea-o sau mi s-ar părea că o are, sunt d-na paranoia șefă. La 3 ani am încercat s-o învăț cifrele, c-așa citisem eu undeva, că la 3 ani un copil normal le poate recunoaște, și dupa 10 minute în care i l-am tot arătat pe 4, iar ea în continuare nu-l știa, am conchis că are un retard mintal și mi-am sunat o prietenă să mă convingă  contrariul. Romeo mă ignoră la fazele astea, cînd nu se enervează. Lui nu-i trebuie permanente dovezi că are un copil normal și sănătos.
A venit rîndul lui Rudolph, faimosul ren cu nas roșu, să-mi facă probleme. I-am tradus-o, i-am explicat fiecare cuvințel în parte și pe toate împreună (cu stupoare am constatat că nu știa ce spune!?!), i-am spus povestea, i-am arătat desene animate, in engleză, in germană, iar ea nu putea decît să repete după mine!!!
La capătul răbdării și pe punctul să trag una dintre concluziile mele paranoice, îi spun:
- Sabina, dacă-mi spui poezia singură, te las să te joci pe laptop! Da, eram disperată!
And here she goes:
Er war der Held des Tages 
Alle waren stolz und froh
Und man bewundert Rudolph
Heute immer noch.


Jur că mi-a venit să-i trag una să mă țină minte, dar m-am abținut și i-am cedat scaunul din fața mult iubitului laptop adevărat!



Update: Sabina își recită poezia :)

Mama-mi cumpără o jucărie!

   De plictiseală uneori, de nevoie alteori, bîntuim pe străzi sau prin magazine cu odrasla după noi. Este la vîrsta la care repetă obsesiv același lucru, pînă i se întîmplă, nu contează că-i promit că se va întîmpla. De exemplu:
”Îmi iei covrigi?”
”Da.”
Facem 5 pași.
”Mama, dar cînd îmi iei covrigi?”
”Imediat ajungem.”
Mai facem 5 pași.
” Mama, am ajuns?”
”Nu, Sabina, mai avem un pic, nu mă mai întreba!”
Facem 10 pași.
”Mama, dar mai este mult?” Și tot așa, intruna, fără oprire, de nu-mi mai aud gîndurile și, în ciuda faptului că o iubesc ca pe ochii din cap, n-am răbdare, iar conversația noastră se termină mereu în același fel. Îi răspund tăios, iar ea nu mai are curajul să deschidă gura vreo 10 minute.
Cred că la naștere ar trebui să se elibereze un hormon al răbdării, mai ales pentru cele ca mine, cărora le curg nervi prin vene în loc de sînge.
Astăzi, aceeași poveste, doar că azi, trebuia să pot să gîndesc, să fiu operativă. Și nu știu de ce, n-am vrut să mă rățoiesc la ea. Așa că-mi scapă porumbelul pe gură:
- Dacă taci, îți iau ce vrei tu!
Am regretat în secunda doi, și-am completat: ”în limita bugetului”- asta să fiu eu acoperită față de propria conștiință, că ea, sînt convinsă, n-a priceput nimic-.
”Mama-mi ia o jucărie, mama-mi ia o jucărie!” a început Sabina să cînte pe propria linie melodică. Dar m-a lăsat în pace și mi-am terminat treaba. Am ajuns la Kaufland. S-a așezat în poziție, cu spatele la taică-său și brațele puțin ridicate, pentru ca Romeo s-o poată pune în cărucior (nici nu concepe să meargă pe jos) și mi s-a adresat:
”Uite, vreau doar să-ți spun că-mi place bradul ăla -și-a arătat cu degetul singurul brad împodobit din Kaufland- și tac, să nu vă deranjez!"
M-a pufnit rîsul și mare greșeală am făcut. Îmi cunoaște slăbiciunile, nu mai era cale să devin mama aia rea și urîcioasă. Așa că, după încă 5 pași, am auzit:
”Mama-mi ia o jucărie!”
M-am uitat la ea. A tresărit și mi-a aruncat o privire albastră, oarecum temătoare, dar și plină de speranță:
”Gata, tac, fermoar pe gură!”
N-a tăcut, dar a fost distractiv cu ea, mai ales după ce-a strigat în gura mare:
”Mama, da' ouă de pieliță iei?!?” ( vă spun eu ce-a vrut să zică, de nu v-ați dat seama: ouă de prepeliță :))

...Și i-am luat, după îndelungi negocieri, plastilină! :)

Oițele

   În piața Operei din Timișoara, edilii orașului s-au gîndit să înfățișeze binecunoscuta scenă a nașterii lui Isus. Drept urmare, Sabina a putut să-L vadă, din nou, prunc, în iesle, alături de Maria, mămica Lui. Ca o noutate, de data aceasta au adus și două oițe, care au reprezentat un interes maxim pentru copila mea și, în ciuda celor -5 grade cît arăta termometrul, ieri, în Timișoara, n-am putut s-o mișc de lîngă iesle vreo 10 minute. Analiza și cugeta. La final, ni s-a lămurit misterul:
- Uită, oițele alea sunt de cumpărat!
- De ce crezi asta?
- Au ”bilete” în urechi!
*
Pe aceeași temă:
- Mama, tu nu-L iubești deloc pe Isus, așa-i?
- De ce crezi asta?!?
- Păi nu-ți cumperi niciun tablou cu el!
Treceam pe lîngă o tarabă la care se vindeau icoane, iar ea are noțiuni religioase de la bunica Doamne Doamne în a cărei casă nu poate să facă un pas fără să dea peste vreo iconiță, icoană, statuie, etc.

Aibo

A trecut ceva timp de cînd nu am mai scris, dar nu pentru că Sabina nu mi-ar fi oferit ”material didactic”, ci din cu totul alte motive.  Acestea fiind zise, să trecem la fapte!
***
Satu Mare, cîndva în octombrie. Sabina și tăticul ei îi fac o vizită de curtoazie unchiului Alin, mare iubitor de animale și, paradoxal, un vînător împătimit. Familia lui mai numără un membru, pe numele lui Aibo, un Pointer englez extrem de simpatic, de care Sabina s-a atașat imediat. Nu, Alin nu are curte, Aibo trăiește bine mersi cu el în apartament. Nu-i de mirare că Sabina a fost profund mirată, doar ea știa că nu primește un cîine pentru că nu avem o curte unde să locuiască. Prin urmare:
- Tata, Aibo stă cu Alin în apartament, n-are curte!
Romeo nu a fost luat pe nepregătite, își cunoaște odrasla prea bine, așa că i-a dat un răspuns pe care l-a gîndit în prealabil și l-a considerat extrem de plauzibil:
- Uite, cînd Aibo va fi mare, va face pui și o să iei tu unul, ok ?
- Dar Aibo-i băiiiaaaaatttt!!!!

Alo...

Mami e la București. Sabina îi duce dorul, deci îl roagă pe Romeo să o sune. El formează numărul și-i întinde telefonul. La capătul celălalt al firului se aude un ”alo,,,”
- Alo, cu buni Doamne-Doamne vă rog, spune fetița mea hotărîtă.
-Cu cine doriți? Întreabă mirată persoana de la telefon ( e bătrîna cu care locuiește sora mea și care nu e la curent cu numele pe care i l-a dat Sabina bunicii ei).
-Cu buni Doamne-Doamne! repetă ea, tot mai hotărîtă.
-Cu cineeeeee?
Sabina era nedumerită, dar Arthur o salvează șoptindu-i:
-Spune-i că dorești cu bunica ta!
-Cu bunica mea, vă rog.
În sfîrșit, s-au înțeles. Problem solved!

Imaginație: checked! :)

   Sîntem la Timisoara și ne pregătim de concediul de ceva timp planificat. Nașii noștri, cu familia, sînt la noi. Pentru Sabina, care tînjește mereu după compania copiilor, e un vis devenit realitate. Se simte în largul ei, se poate desfășura în voie, are cu cine povesti toată ziua și nu ezită să profite de ocazie. Așa că l-a prins pe Arthur la interval! Supărată, vezi Doamne, că a trebuit să mănînce un bol de supă, se descarcă:
- Ăștia mă tot pun să mănînc, dar ei nu știu că eu am un cal magic la grădi, mai mare decît orice cal din Timișoara și pe care-l țin la grădiniță și azi noapte a venit și m-a luat și m-a dus la un restaurant. Deci nu mi-e foame, dar ăștia nu pricep :)

Vreau să fiu mare! Partea a II-a :)

Se pare că discuția purtată cu mama ei nu a fost pe deplin mulțumitoare pentru fetița
de aproape 5 ani, așa că a redeschis subiectul cu tăticul ei.
- Eu de ce nu-s mare, așa ca voi?
- Păi tu nu poți fi mare, așa ca noi, acum. Și noi am fost mici, am crescut și te-am făcut pe tine!
- Mama m-a făcut, nu tu!
- Amîndoi te-am făcut!
- Eeei! rîde ea, ca de-o glumă bună sau ca și cum s-a prins că a vrut s-o păcălească, dar ea știe mai bine și nu se lasă:
- Ce, am fost la tine în burtică?!? Am fost la mama!
Dixit! :)

Doamna cu biletul

Era seara tîrziu, dar Sabina încă era trează. Nimic nou, că e pe baterii de calitate și ne face pe amîndoi părinții ei la rezistență. Dar cumva, cumva, reușisem s-o fac să se bage în pat cînd...sună la ușă ! De cînd ne-am mutat în Timișoara nu prea avem mulți vizitatori, cu atît mai puțin la ora 10 seara. Mare fericire mare pe capul fetei mele care sare ca pișcată cu pliciul de muște din pat și așteaptă în ușa camerei să vadă cine vine. Oare cine ? Îi aude vocea lui Romeo, apoi o voce feminină și pînă sa-mi dau eu seama cine ar putea fi, Sabina decretează ferm:
- Ah, e doar doamna cu biletul !
Ei bine, această doamnă cu biletul e administratoarea clădirii, pe care Sabina o văzuse de cîteva ori dîndu-i chitanțele lui Romeo. Oarecum dezamăgită că nu scapă de somn, dar fără alte comentarii, s-a întors la pătuțul ei, lăsîndu-mi mie material pentru blog :).
Dar pentru că dorințele unui copil cuminte nu rămîn mult timp neîndeplinite, a vut și musafiri de calitatea I cu care să se poată juca și ea. Pe care să-i epuizeze. Dar care au rezistat eroic :)
N-a comentat cînd au plecat, era și ea obosită, dar după somnul de amiază, m-a întrebat nedumerită:
- Mama, musafirii aștia, de ce vin, stau un pic si-apoi pleacă ?!?

Convingere...

Romeo nu se emoționează ușor. Nici nu se enervează decît rar și-atunci e grav.
Dar i-am simțit emoția în voce cînd mi-a povestit azi o întîmplare petrecută ieri,
cînd se întorcea cu Sabina de la grădiniță.
I-am simțit aceeași emoție care îl încearcă ori de cîte ori povestește de copila lui.
Și-o înțeleg atît de bine.
Se grăbea s-o așeze în scaunul de mașină și să-i lege centura, dar ea tot avea ceva de comentat și nu-l lăsa.
Nu că ar fi ceva deosebit sau grav în asta, dar turna cu găleata și nu avea umbrelă așa că a ripostat mai dur decît de obicei:
-Lasă-mă să-ți pun centura asta o dată, nu vezi că plouă și-s ud tot, vrei să mă imbolnăvesc și să mor ?!?
Sabina a amuțit. Romeo a instalat-o și s-a urcat la volan. După cîteva minute, vine și replica fetei:
-Tata, tu n-ai să mori niciodată !
E bine cît mai poate trăi cu convingerea asta...

Există!

   Mergeam în vizită la o prietenă. Eram cu mașina. Deodată Sabina exclamă:
-Uite-l pe Isus! Vezi, tata, că există! Ți-am spus că există, dar el stă mai mult pe cruce!
Trecuserăm, într-adevăr, pe lîngă o cruce ce reprezenta imaginea răstignirii lui Isus.
Nu-mi pot abține rîsul.
Nu vreau să rîd, dar pur și simplu o fac, în hohote.
-Mama, nu rîde, că te aude! El și Măicuța sunt păzitorii noștri!
Ei bine, orele petrecute cu buni Doamne-Doamne n-au rămas fără efect! :)

Prima serbare

   Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc de prima serbare a Sabinei simt cum îmi tremură sufletul de bucurie și emoție, exact așa cum mi-a tremurat atunci... Avea 3 ani și-un pic, mergea la grădiniță de aproape 3 luni și-avea prima ei serbare.
În germană! Noi nu vorbim germana, dar ceva, nu știu ce, m-a făcut să aleg grădinița asta pentru ea. Așa am simțit eu că e cel mai bine și am învățat, în timp, să-mi ascult instinctul.
   Nu știam dacă și-a învățat cîntecelul, acasă refuza categoric să mi-l spună și mie, știam doar că va fi brăduț.
Vine și ziua cea mare. Copiii intră în sală, frumoși toți în costumașele lor, îți venea să-i mănînci. Mi se împăienjenesc ochii de lacrimi. Era prințesa mea, brăduțul, fericită nevoie mare că ne vede, dădea din mîini într-un salut cald și-i rîdeau ochii mari și albaștri. Se așează toți și se face liniște. Dar nu pentru mult timp, căci o voce bine cunoscută mie sparge tăcerea:
- Mama! Ea e mama mea! Își agită mînuțele din nou, arătîndu-mă cu degetul în sală. Ea e mama mea! Uitați-o pe mama! Nu o opresc hohotele de rîs, nici nu o incomodează. Eu nu mai văd nimic. Aud doar. Și simt!
Și-a terminat tirada, dar nu contenea să fixeze cu privirea locul unde eram eu. Și-a spus și cîntecelul. Doamne ce mîndră eram de puiul meu! Pe tot parcursul serbării, le-a mai adus aminte celor prezenți de mama ei și m-a mai salutat de cîteva ori zgomotos. Iar eu am continuat s-o aud, să simt,  s-o vad doar în rare momente, căci ochii îmi erau inundați de emoție și fericire.

De unde știi?!?

   Nu știu cum de-am uitat să scriu despre asta! Eram la Ardud, cu prietenii, la un grătar. Sabina, normal, s-a prins repede pe cine poate monopoliza, așa că a stat pe capul Corinei toată ziua. Corina a rezistat eroic, spre marea mea bucurie, eu puteam să-mi văd de-ale mele. Au pescuit "tirania" la butoi, au cules flori, de-ale fetelor.
La un moment dat, Sabina o întreabă:
- El e soțul tău?
- Da.
- De unde știi?!?
Întrebarea asta încă își așteaptă răspunsul :)

Gîndește-te că da!

   Sabina îi șoptește lui Romeo la ureche:
- Îmi dai un haribo?
- Mă mai gîndesc!
- Gîndește-te că da!

Ei, să-i dea au ba? Asta-i întrebarea! :)

Nu te-nțeleg

   De dimineață răsfoiesc poze mai vechi și mă uit la dvd-uri cu Sabina de cînd era doar un boț de om. La un moment dat am chemat-o să vadă și ea cît putea să urle.
- Mama, dar de ce nu strigai la mine?
- Pentru că erai prea micuță și nu mă înțelegeai!
 Își expune un zîmbet ghiduș: - Mama,  nu te înțeleg!
Bate șaua să priceapă iapa!:)

Două minute mai tîrziu, mă năucește cu de ce-urile: De ce plîngeam, de ce mîncam, de ce mă pupa tata, de ce....
La un moment dat, concentrată să schimb dvd-ul, la un ”de ce” am rabufnit cu un ton mai dur : Nu știu!!!!!
- Mama, nu te-nțeleg!

Întreab-o tu...

   Intră Romeo în bucătărie și-mi spune:
-Auzi, m-a trimis să te întreb eu...
-Să mă întrebi ce?
-Îi dai o Paula? (iaurtul ăsta cu ciocolată).
-Hmmmmm...
Mă ridic de la masă, deschid ușa de la bucătărie ...
”CE-O ZIS?” întreabă Sabina care crezuse că iese doar Romeo și avea o față plină de speranță, dar a cam încremenit cînd m-a văzut și pe mine. Ce să mai îmi stăpînesc rîsul? Ce să-i mai explic că nu poate mînca toată ziua budincă, ciocolată, cartofi piure și pîine cu pateu?
-Roag-o tu frumos, poate-ți dă, îi spune Romeo.
-Te rog frumos! își împreunează ea mîinile în rugămintea care nu mă poate lăsa rece...dar încerc:
-Dacă-ți dau, mîine, cînd o să te rog eu să-ți mănînci supica, o să mă asculți?
-Da.
 Mai vorbim mîine :)

Așa-i la mare!

   Am ajuns la Costinești după vreo 10 ani în care n-am mai vizitat plajele românești. N-a fost rău, dimpotrivă.
Gazdele s-au modernizat, au dispărut wc-urile din curte, dușul la butoi, camerele sunt care mai de care, oamenii serviabili, ce mai, aproape ca dincolo! Dar n-au dispărut toți românii needucați care, deși sunt coșuri de gunoi din 10 în 10 m pe plajă, tot își mai lasă resturile de mîncare, pungile de snacksuri goale, cutiile de bere, pe unde apucă. Să sperăm că, în scurt timp, se vor molipsi și ei de curățenie. Ha?!?
 *

   Prima zi la mare, apa rece. Sabina face ce face și se stropește din cap pînă în picioare. M-am așteptat să se supere, dar ea strigă : Așa-i la mare! cu toată gura și cu toți dințișorii aliniați într-un zîmbet pe care-l ador.
Eu nu reușeam nicicum să intru în apă mai sus de glezne. Îmi tremurau și firele de păr de pe cap de rece ce era. Ea, vine lîngă mine, vede că nu mă încumet
și-mi spune:
-Mama, îți arăt eu, uite, faci doi pași și buf!
Se trîntește dintr-o dată pe colacul ei roz și dă din mînuțe să se întoarcă repede la mal.
-Ai văzut? Așa-i la mare! îmi repetă ea,
aliniindu-și din nou dințișorii în același zîmbet.
-Dar eu nu pot să sar ca tine, n-am colac!
-Mama, dar tu știi să înoți!


*
   Eram la restaurant, în prima seară a sejurului nostru pe litoral. Sabina pune dintr-o dată lingura jos și ne spune dintr-un suflet:
- Am decis ca de azi să fiu cuminte, vă promit că o să fiu cuminte!
Ne-am uitat unul la altul, apoi la ea, doar n-o întrebaserăm nimic, n-o certaserăm pentru ceva, decizia a venit din senin....
După cîteva ore, tot din senin:
-Să știți că am glumit cînd v-am promis că o să fiu cuminte!
Nici nu-mi imaginasem altceva.... :)

*
   Pe plajă. Sabina morocănoasă.
-Hai să te dau cu cremă.
-Nu.
-Îți dai rochița jos?
-Nu!
-Ți-e foame?
-Nu!
Mă cam săturasem de lunga listă de "nuuri" așa că am hotărît să aud un da :)
-Vrei înghețată?
Brusc își ridică privirea din nisip, se citea mirarea pe fața ei:
- De ce mă întrebi asta? verifică ea, așteptînd să obțină confirmarea faptului că va și primi mult dorita cremă rece, pe care ar putea-o mînca la orice oră din zi sau din noapte.
- Am vrut să te aud spunînd un "da"!
-Da. Vreau.
-Ei, doar am glumit!

N-a comentat, s-a întors la studiatul firelor de nisip, dar înghețata tot a primit-o ceva mai tîrziu în cursul zilei și, normal, în toate zilele cît am mai stat la mare.

*
 Gazda la care am stat avea, pe lîngă o grădină minunată, cu loc de joacă pentru copii, și patru pisicuțe. Nu le mai lăsa din mîini, îmi era chiar teamă să nu le schilodească, din prea mare dragoste și de cît încerca să le "ajute" să ajungă dintr-un loc în altul. Le-a și botezat, dar preferata ei era o pisicuță maro deschis, căreia i-a spus Shere Kan. Într-o zi, a venit la mine:
- Mama, știi că nu mai e Prința? (între timp aflase că fetița gazdei îi dăduse alt nume aceleiași pisicuțe și s-a conformat).
- Dar ce s-a întîmplat cu ea? o întreb eu.
- A luat-o Andrei (un băiețel din sat).
- Și, ești supărată?
-Da, speram să fie a mea, dar n-a fost să fie!
Mi-a părut rău, pentru că puteam s-o luăm noi, ne-o oferise gazda, dar nu mă puteam înhăma la a crește pisici în apartament...

*

-Uite mama, o floare pentru tine!
Eram pe plajă, ea îmi adusese un mac, așa că am întrebat-o:
-Mulțumesc frumos, scumpa mea, dar de unde o ai?
-De lîngă un cearșaf, dar doamna nu era acolo!
Hmmmm, am lăsat frumusețea momentului autentică, deși cu greu m-am abținut să nu-i țin o lecție despre cum să nu iei lucruri de pe langă cearșafuri daca "doamna nu-i acolo".



*
-Tata, ce-s funiile alea dintre "stîlpuri"?
-Alea-s cabluri de curent, nu-s funii.
-Aha, și pe-alea merge tramvaiul "cu ”bățul lui", așa-i?
Am pufnit într-un rîs zgomotos amîndoi, uitîndu-ne unul la altul  cu același sentiment de împlinire: "e a noastră"!
*

Întrebări și răspunsuri :)

   Sabina ne mai strigă și pe nume, când cum are chef. Ba sîntem mama și tata,
ba Sorana și Romeo. Într-o zi, am întrebat-o:

- De ce ne strigi Sorana și Romeo?
- Pentru că așa vă cheamă!
                                                              ***

- Iubita, de ce ești desculță? Tonul meu era aspru, voiam să subliniez faptul că nu-mi place să umble desculță.
- Pentru că m-am descălțat!
                                                              ***

Sabina: - De ce-au făcut scările astea în jos?!?
- ...

Și-am realizat că...

   Era noaptea tîrziu cînd am lăsat baltă filmul la care mă uitam de vreo 30 de minute, ca să merg să trag cu urechea (prost obicei :) ) la ușa Sabinei, care nu încetase să bolborosească de-ale ei în tot acest timp. Știam că e nemulțumită că trebuia să doarmă singură, dar aveam și noi dreptul la un film la miezul nopții. Sau nu?!?

Ei bine, iată ce mi-a fost dat să aud:
Sabina către un cal de pluș :
- Eu nu pot să-mi părăsesc părinții, că-s părinții mei și eu nu știu să fac nimic singură!
 Hmmm, e de rău, mi-am spus în gîndul meu și-am intrat în cameră.
-Iubita, dar tu vrei să ne părăsești?
-Nu pot, că eu nu știu să fac nimic singură...nici măcar un cal nu știu să desenez, trebuie să-l copiez! mi-a răspuns dezamăgită fetița mea de 4 ani jumate.
 Nu pot să mă abțin să-mi doresc să nu învețe prea repede să deseneze singura un  cal...

Întreb și eu...

- Buni, de ce ai făcut-o pe mama asta așa țipătoare?!? Trebuia să-i spui lui Isus s-o facă blândă și liniștită!
Împrejurare: tocmai o certasem, pentru că a mâncat prea repede o înghețată și-mi era teamă că o va durea gâtul.
***

Sabina lasă receptorul din mînă și se întoarce spre tatăl ei, cu întrebarea țîșnind de pe buze:
- Avem stație de avioane la Timișoara?!?
***

La "frezărie"!

Sabina: Mama, îți intră părul în ochi! Trebuie să mergi la frezărie!

hi-po-po-tam

Romeo:
- Hipopotam!
Sabina:
- Hipotam!
Romeo: nu, spune hipopotam!
Sabina: Hipotam!
Romeo: Hi...
Sabina: Hi...
Romeo: po...
Sabina: po...
Romeo: po...
Sabina: po...
Romeo: tam!
Sabina: tam!
Romeo : Hipopotam!
Sabina: Nu pot să spun HIPOPOTAM! :)

Vreau să fiu mare!

- Mama, eu cînd o să fiu mare?
Aceasta-i întrebarea pe care o repetă obsesiv. Am încercat să-i explic în fel și chip cum decurge înaintarea în vîrstă, iar într-o zi i-am spus:
 - Iubita, atît timp cît ești mică, ești mai fericită, mama și tata au grijă de tine, nu ai probleme...
- Ba am probleme!
- Ce probleme ai tu, prințesă?
 - Păi mă cerți... Și nu pot să port pantofi cu toc!
Da, are mereu un răspuns care mă surprinde...

                                               ***

Aveam înșirați în living 95 de perechi de pantofi pentru copii. 95! Sabina i-a studiat cu atenție pe toți. Erau colorați, cu buline, fundițe, diverse mărimi, frumoși toți. M-am gîndit că o să-și aleagă și ea o pereche. Cînd colo, ea îmi spune cu o mutriță tristă, de parcă ceva foarte rău s-a întîmplat:
- Mama, dar nicio pereche nu-i pentru mine, NU AU TOC!
                                                                 
                                               ***                                                               
                                                 

Ghici ghicitoarea mea ...

Sabina:
- Ce n-are dinți, iubește un copil și i-a cumpărat pantofi cu toc?
Romeo:
- Hmmmm?!?
Sabina:
- Buni Florica!!!

"Scroful" :)

   Sabina și-a regăsit ferma de animale. Le-a înșirat pe toate pe masă, spunînd cu voce tare:
 "Am un cal, un cîine, o scroafă, un scrof!?!, un..."
- Un ce??? am întrebat-o, întrerupîndu-i enumerarea.
-Un SCROF! a repetat ea, accentuînd cuvîntul, să pricep și eu.
- Dar nu există cuvîntul scrof, există doar scroafă! încerc să-i explic cu o față  care mima cu greutate seriozitatea.
- Mama, tu nu vezi că n-are țîțe?!?
Logica ei m-a lăsat fără cuvinte...și mi-a readus zîmbetul pe buze și în suflet.

Sanda spală la covată...

Tot a mea odraslă scumpă și dragă a comis-o din nou. Profitînd de neatenția noastră,
s-a refugiat în baie, a luat cana ei de apă și scula de spălat Wc-ul și s-a apucat de treabă.
Era foarte ocupată și mulțumită de obiectul muncii cînd a văzut-o Romeo și i-a strigat:
-Ștefana, nu cu aia, aia se bagă în wc!!!
-Da-i cu săpuuuun!

A urmat o lecție de igienă, sperăm, cu efect de lungă durată.

Despre bunele maniere

Eram în bucătărie și Sabina învîrtea cu spor, cu o lingură de lemn,  într-un bol de plastic, niște magneți de frigider.
De-odată aud: "Și acum să punem bunele maniere". Scotocea de zor printre niște borcane de dulceață.
Hmmmm, îmi spun, cred că o să aflu ceva nou azi... :)
-Iubita, dar ce sunt bunele maniere?
-Se pun în mîncare! 

Floarea de hîrtie

Tocmai am aflat de la Romeo că Sabina mea scumpă îmi pregătește o floare de hîrtie...pentru ca florile din hîrtie nu mor niciodată... Și Dumnezeu a creat copiii.

Definiție :)

                 Jonglerist - care jonglează cu biluțe așa....

Urgență :)

-Tatiiii, vine pișii!
-Hai că mergem...
-Stai că vin și eu!

Feluri de mîncare

Cartofi întinși-- știe să-i facă doar buni Doamne-Doamne și sînt cartofii piure.
Găină pe băț --ei da, e pulpa!

Noutăți de la Polul Nord

Sabina: - Știi de ce nu au eschimoșii tablouri pe pereți?
eu: - Nu, de ce?
Sabina: - Pentru că nu pot bate cuie in zăpadăăăăă!
*
eu: Dar ce mănîncă eschimoșii?
Sabina: Fîn.
*

Restul cunoștințelor ei referitoare la Polul Nord au fost conforme cu realitatea.

Serbarea de Crăciun

Cum arată "te iubesc"?

   Îi place mult să coloreze, dar nu o atrag în mod special cărțile de colorat. Deşi le vrea pe toate! :)
Preferă să-i desenez eu sau altcineva căsuțe, rochițe, etc. pe care le colorează. Într-o asemenea "ședință" de pictură, uitîndu-mă cum stă cu limbuța scoasă, atentă să nu depășească liniile desenului am simțit din nou, acut, cum mă inundă dragostea autentică și am întrerupt-o din activitate sărutînd-o apăsat pe frunte.
Te iubesc! I-am spus. Știi cum arată "Te iubesc"? Poți să-mi desenezi un "Te iubesc"?
S-a uitat la mine și după ce s-a gandit o secundă, a răspuns:
”O mamă și-un copil?”
Am simțit mîngîierea divină...

Șefa mică ...

Eram pe drum, în concediul nostru în Muntenegru și aveam o discuție poate mai aprinsă cu Romeo.
La un moment dat, Sabina ne întrerupe:
”Mama, tu ești șefa ?”
Rîzînd, i-am răspuns: ”Da, iubita mea, eu sunt șefa!”
”De ce?” a continuat ea. Și pentru că eram bine dispusă și cu chef de vorbă, i-am oferit o explicație foarte lungă și pompoasă, în cuvinte cît mai complexe și complicate, convinsă fiind că n-o să înțeleagă nimic. Dar ea mă năucește cu ”de ce-urile” și-atunci am fost și eu hotărîtă s-o năucesc cu răspunsul. Ei, ar fi cazul să încetez să-mi subapreciez copilul :) pentru că, după ce-am terminat, ea a avut ultimul cuvînt:
”Atunci eu sunt șefa mică !”
Am izbucnit în rîs și ziua a fost brusc mult mai frumoasă.

Eu sînt o doamnă!

N-am fost de față cînd s-a întîmplat, dar mi s-a povestit...
Sabina era cu mama la plimbare prin parc. O fetiță mai mică, dar mai aprigă i-a luat jucăria. Nu știu ce jucărie era, dar e mai puțin important. Îmi amintesc că, de cîte ori ieșeam cu ea pe-afară, încerca să evite alți copii de-o vîrstă cu ea. Iar eu încercam s-o fac să socializeze, să se joace cu ei. Problema era că, indiferent ce jucării aveau ei, ale Sabinei erau mai interesante și, normal, i le luau. Ea nu zicea niciodată nimic. Nu plîngea, nu riposta, se uita doar la mine cu niște ochi mari și întrebători.
Odată, a luat ea căruciorul unei fetițe. A apucat să facă doi pași și să-mi arunce o privire mîndră și fericită, avea și ea ceva de la altcineva, cînd fetița în cauză a venit în goană și i l-a smucit din mînă.
S-a uitat la mine descumpănită, dar n-a plîns. Am luat-o în brațe și-am mers ață să-i cumpăr și ei un cărucior...Dacă făcea vreo criză, să se dea de pămînt, orice, aveam, poate, altă reacție.
Normal că și căruciorul ei ajungea mereu la ceilalți.
Voi reveni la întîmplarea care mi s-a povestit.
După ce fetița cea aprigă s-a făcut cu jucăria Sabinei, mama mea i-a spus: ”Vezi, dacă ești mămăligă!?”
Ei, de data aceasta, Sabina a fost profund ofensată și răspunsul ei a fost prompt și hotărît:
”Buni, eu nu sînt mămăligă, eu sînt o doamnă!”
De atunci, ceva s-a schimbat. Cînd se apropie un copil mic, Sabina e cu mîinile sus, deasupra capului, protejîndu-și ”averea” și evitînd eticheta de... ”mămăligă”!

"Neologisme"

Cuvinte d'ale Sabinei care mă fac oricînd să zîmbesc:

calator=calculator                             
aristrocate=aristocrate
bărbăriță=veveriță
panfofi=pantofi
tilizor=televizor
meșcherie=șmecherie

*


pansameaza- panseaza
comandeaza- comanda
*
porcorn-popcorn
*
lichioare-licoare
gîrtie-hîrtie

pauzează-pune o pauză (la desenele animate de pe CD)
lactoc-laptop

Somn adînc :)

   Ne mai trezește noaptea după cîte o aterizare pe jucăriile de pluș, aranjate strategic, pentru a atenua impactul, dar azi-noapte, cred că a hotărît că nu merită efortul să se mai cațere înapoi în pat și și-a continuat somnul, liniștită, până ce am găsit-o eu. M-am speriat inițial văzînd patul gol, dar îi auzeam respirația în liniștea nopții. Când am văzut-o, am analizat rapid situația în minte și, după ce mi-am dat seama că nu s-a lovit, am alergat, în hohote de rîs, să-l trezesc pe Romeo și să înșfac aparatul de fotografiat, pentru a imortaliza momentul. Apoi, am ridicat-o ușor și-am așezat-o în patul ei. Nu s-a trezit, dar mi-a zâmbit parcă în somn, în semn de mulțumire, pentru că am trecut pe la ea. Am sărutat-o prelung pe frunte, cu toată dragostea ce-mi inunda sufletul, într-un alt semn de mulțumire, pentru că există și-mi umple zilele și nopțile în felul ei unic și inconfundabil.
   Când s-a trezit dimineață și-a luat tăticul la rost profund șocată și jignită de faptul că avea scutec. ”Ce-i aici ? Cine mi-a pus scutec??? Oricum nu făceam pipi în pat!” I-l pusesem eu, în timp ce dormea, ca măsură de precauție pentru că nu a vrut în ruptul capului să facă pipi înainte de culcare.
”Nu ți-am pus eu scutecul! ” i-a spus Romeo. Indignarea ei a crescut și-a început să mă strige. O auzeam, dar somnul meu era prea dulce și oricum aveam timp destul pentru discuția asta. După o oră, când am ieșit din dormitor, ea încă era cu scutecul lângă ea:
”De ce mi-ai pus scutecul, mamă?”
”Iartă-mă, iubita, dar mi-a fost teamă că o să faci pipi în pat.”
”Știi că nu făceam!” mi-a ripostat supărată. Și nu făcuse. Dar, fie vorba între noi, avusesem două ”accidente” și-am fost doar precaută. Dar de-acum, fie ce-o fi, dă-o-ncolo de saltea, n-o mai jignesc !

Mi-e dor de persoanele care pleacă...

Aveam de ceva vreme planificată excursia la București, la concertul Depeche Mode, care spre dezamăgirea mea nu s-a mai ținut și hotărâserăm să n-o luăm pe Sabina cu noi. Nu-i lipseau orele obositoare de mers cu mașina pe ”drumurile noastre toate”, iar noi puteam avea o mai mare libertate de mișcare. Nu avea să sufere, doar rămânea cu bunica Doamne-Doamne, așa i-a rămas numele mamei mele după ce Sabina a auzit-o de mai multe ori exclamând: ”Doamne, Doamne ce te iubește bunica pe tine!”
Nu ne-am anulat plecarea, în ciuda veștilor proaste legate de concert. Sabina a rămas acasă, dar ne-am promis să povestim mult la telefon. De câte ori am sunat-o, fie n-a vrut să vorbească, fie mă saluta scurt și pasa telefonul. Am întrebat-o pe mama dacă totul e în regulă și m-a asigurat că da, doar că Sabina i-a spus odată, după ce a întrebat-o de ce nu vorbește cu mama și cu tata: ”Buni, mi-e dor de persoanele care pleacă.”

Porumbelul

Ne îmbrăcam într-o dimineață de octombrie să ieșim în parc, să vedem porumbeii.
”Aducem un porumbel acasă, să locuiască aici, cu noi?” m-a întrebat Sabina.
”Nu, iubita mea, trebuie să-l lăsăm liber, să zboare, în casa noastră i-ar lipsi familia lui, prietenii lui, ar fi singur și-ar putea muri”, i-am răspuns eu, încercînd să-i dau o explicaţie care s-o convingă să renunțe la idee. Părea că a înțeles și m-a lăsat s-o îmbrac, fără să mai spună nimic.
Nici nu ieșim bine din casă și simt cum mă strînge mai tare de mînă și mă trage după ea strigînd:
”Uite, mama, porumbelul! E singur, nu are familie, nu are prieteni și nu zboară!” Mă uit mai atentă, mereu observă lucruri care scapă privirii mele, și văd, într-adevăr, un porumbel care ciugulea ceva într-un rondel de flori. Era singur. Sabina continuă: ”Mama, îl luăm acasă, o să fim noi familia lui și-ai să vezi că n-o să moară!...”

Mama, cînd e mîine?

De cînd mă bucur de ochii mari și albaștri ai fetiței mele, de chipul ei angelic, învăț să răspund la cele mai frumoase și neobișnuite întrebări. Mă descurc, de cele mai multe ori, onorabil. O întrebare însă, nu și-a găsit încă răspunsul în mintea mea.
”Mama, cînd e mîine?”
”Dormi noaptea asta, și dimineață va fi mîine” i-am răspuns eu.
S-a trezit a doua zi cu întrebarea pe buze: ”Mama, azi e mîine?”