Comunicat important către mamă!

„Mama, dacă vezi că nu-nțeleg ceva, nu strigi la mine, îmi explici!”

  Mi-am propus să-mi încrestez în memorie vorbele Sabinei, pentru că, nu-i așa, nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decît să fiu cea mai bună mamă, dintre toate variantele posibile, pe care ar putea-o avea în viața ei.
  Dar o mamă bună pentru o fetiță de 5 ani nu-și pierde răbdarea cînd se vede nevoită să-i spună a treia oară „du-te, ia-ți papucii” sau nu răspunde plină de draci la al 10-lea apelativ „mama?”, pentru că ea e foarte concentrată să audă pronunția corectă a unui anumit cuvînt în limba germană, iar copilul nu pricepe că poate să spună o propoziție de la cap la coadă, adică: „mama, îmi dai desertul?” în loc de „mama?” urmat de-o pauză de fix 5 secunde, în care așteaptă ca eu să spun „da”, ca să poată continua cu „îmi dai desertul?”.
  Și nu o dată s-a întîmplat ca eu să nu-mi casc gura în cele fix 5 secunde și să răspund cu „da?”, iar ea să repete, la aceleași intervale regulate „mama?”, cu răbdare, obstinație și mai ales inconștiență copilărească, fiindcă în 9 din 10 cazuri, atunci cînd răspund, mă rățoiesc la ea „da, Sabina, da, da, da, da...!!!”
   În funcție de cît de încruntată sînt și cît de tăios e tonul, îndrăznește să-și exprime dorința sau nu. În 9 din 10 cazuri realizez cît de măgăriță pot fi și-mi cer iertare pe loc, dar se întîmplă și ca dracii sau dorința de-a fi lăsată în pace să fie mai puternici, și-atunci ignor, pentru moment, tristețea și semnul de întrebare din ochii ei, precum și nemulțumirea și autocritica ce-și ridică vocile în sufletul meu. Niciodată, dar niciodată nu mi-a mai picat bine liniștea pe care-am obținut-o astfel. Întotdeauna mi-am propus să nu mai fac, dar, ”there's something wrong with me, chemically”...
Mă consolez cu ideea că Sabina știe cît de mult o iubesc, încerc să-i explic că mama nu-i perfectă, că doar iubirea ei e perfectă, deși nu se manifestă într-o formă perfectă. Pare că mă înțelege, mă iartă și mă strînge în brațe. Nu știu de ce spun „pare”, cînd mi-a demonstrat nu o dată, că are o percepție extrem de realistă asupra unor anumite lucruri din viață:
„Mama?”
„Da!”
„Tu stai pe lectoc toată ziua?” (a se citi laptop, dar îi iubesc greșelile de pronunțare și refuz s-o corectez încă).
„Da!”
„Toată ziua, toată ziua?”
”Da!” Devenisem curioasă unde voia să ajungă și-aveam de gînd sa răspund cu „da” la oricîte întrebări mi-ar fi pus pe tema asta.
„Toată ziua, pînă o să mori?”
„Da!”
„Atunci o să-ți pară rău că nu te-ai distrat cu mine!”

Inițial am izbucnit într-un rîs sincer și molipsitor, dar am priceput repede că nu-i comică treaba. A fost felul ei de-a-mi explica nevoia pe care-o are de mine, de activități pe care să le facem împreună. Că așa sună comunicatul, „dacă nu înțeleg ceva, îmi explici!”, iar ea îl pune în aplicare cu fiecare ocazie pe care-o are.

Deși urăște s-o chestionez în legătură cu ce-a mai învățat la germană la grădiniță, pentru a petrece timp cu mine, stă și se uită la Muzzy, în germană, cînd eu știu că preferă desenele despre dinozauri, în românește.