Voi avea chitara mea :)

Prin ianuarie am primit un cadou ce mi-a mers la suflet. Și nu numai mie. O cărticică formată din momente fericite, noi trei și alți dragi nouă. Cărticica a venit însoțită de un bilet pe care l-am citit cu voce tare, fiind prezenți toți trei la desfacerea surprizei. Drept urmare și din inerție, am citit și ultima frază ce-o anunța pe a mea scumpă și dragă fetiță că are în București, la mătușa ei, o chitară de la Moș Crăciun. Mare i-a fost bucuria la primirea veștii și rău îmi venea mie sa-mi trag vreo două peste gură pentru pronunțarea ei, fiindcă îi cunosc nerăbdarea și nouă stilul de-a amîna, din varii motive, drumul pînă la cadou. Pentru că, personal, mi-a plăcut mult biletul, l-am lăsat la îndemînă pe un raft în cameră, lîngă carte. Sabina l-a rugat, o dată, în intervalul scurs din ianuarie, de la inceput, pînă azi, pe unchiul său, să-i arate chitara pe camera web, dar s-a declarat mulțumită și de răspunsul: ”trebuie să vii aici, ca să o vezi.” Nu m-a chinuit prea tare cu prea multe întrebări. A fost chiar rezonabilă. Trebuie să fac o paranteză și să-i mulțumesc pentru cît de rezonabilă este. Are hachițele ei și de multe ori mă scoate din pepeni, dar nici eu nu pot spune că răbdarea ar fi printre calitățile mele. Dimpotrivă. Știu că n-o să mă treacă marea. Nu-mi dau seama dacă i-am demonstrat că oricum se întîmplă cum vreau eu și e prea deșteaptă ca să mi se opună sau pur și simplu înțelege că anumite lucruri trebuie făcute, dar nu m-am lovit de crize de isterie cînd a trebuit să i se ia sînge pentru analize (de prea multe ori dacă stau bine și mă gîndesc), nu obiectează cînd îi aplic tratamentul cu Bioparox -2 pufuri în fiecare nară- deși pișcă al naibii, că l-am încercat pe nasul propriu! Știe că trebuie și acceptă, deși-mi spune: ”Mama, ce-o să mă piște!” și eu profit ca o nemernică de suferința ei și-i spun: ”Poate dacă ai mînca mai multe fructe, nu te-ai mai îmbolnăvi așa ușor!” 
Nu-mi permit să mi se facă milă, că mă pun eu pe plîns și-l dau dracului de tratament. Dar, cum ziceam, e rezonabilă. Azi mi-a cerut un măr. Așa. Din senin. L-a mîncat cu coajă cu tot. Nerăzăluit! Apoi a venit la mine cu biletul de la soră-mea în mînă și cu întrebarea în gît: ”Cînd primesc chitara?” Nu știe să citească, dar biletul îi amintește de cadou. Mă pune să i-l citesc din nou, parcă vrea să se asigure că rîndurile alea n-au plecat nicăieri. Mă supun. ”Dar e tare lung drumul pînă la București...” gîndește ea cu voce tare, apoi are o revelație: ”Problema-i că eu nici nu știu să cînt la chitară...dar știu cum se face, dai așa (îmi arată cu mîna dreaptă cum), pe dungile alea!”
Mi se pare așa frumos să le numească dungi, încît tot ce fac e s-o strîng în brațe și s-o pup apăsat pe frunte. Și aștept să vină Romeo la masă, să-i spună și lui cum se cîntă la chitară. Să-i smulgă și lui un zîmbet. Dar se pare că cele 5 minute de așteptare i-au adus și cuvîntul negăsit, pe care l-a înlocuit în grabă cînd mi-a explicat toată procedura mie, căci, atunci cînd am rugat-o să-l învețe și pe tăticul ei cum se face, ea spune: ”dai așa (arată cu mîna dreaptă cum), pe coardele alea!” Nici măcar n-a zis corzi, cum greșit îi aud pe mulți adulți cu școală-n spate. Romeo mi-a aruncat binecunoscuta-i privire mîndra de ”ce te miri așa!? doar e a mea :)!” și ne-am văzut fiecare, cum am putut, de farfurie. Dar dupa masă, am mai pupat-o o dată lung și apăsat pe frunte. Pur și simplu sau din cu totul alt motiv!

We don't need no education...

 Eram în concediu, în Croația, în septembrie 2010, cu nașii noștri de cununie, cînd am auzit prima dată expresia”ești ruptă-n gură” țîșnind din gurița frumos conturată a odraslei mele dragi. Mi se adresa mie. Atunci, am pufnit în rîs, mi se părea comic, știam că mă auzise pe mine, care, ori de cîte ori mă simțeam obosită și cineva era curios să mă întrebe ce am, replicam: ”mi-s ruptă-n gură”. Nu știu de unde am cules-o, dar mi s-a dovedit utilă și extrem de plastică în exprimare.
După ce-am terminat de hohotit, am întrebat-o ce crede ea că înseamnă ceea ce tocmai pronunțase. Normal, cum mă și gîndeam, a dat-o din colț în colț. Nu știa. Era doar o chestie nouă și interesantă pentru ea și-și găsise momentul de-a o utiliza. Mă și nimerise, oarecum, căci tocmai venisem de la plajă, mîncasem și simțeam nevoia unei sieste prelungite în pat. Cu o față cît de serioasă puteam, i-am explicat că-i mai frumos să spună ”obosită” în locul înșiruirii mult mai plastice de mai sus. Și-am depășit momentul.
 Ni s-a atras atenția, nouă, părinților, că nu ar trebui să tolerăm o asemenea exprimare. Am sărit în apărarea plodului personal argumentînd că:
1- nu știa ce spune,
2- eu eram vinovată, doar de la mine o preluase.

A trecut ceva vreme de la întîmplarea de mai sus. Acum suntem în Timișoara, în februarie 2011. Sabina tocmai mă anunță că vrea sa fie prințesă la serbarea carnaval de la grădiniță. Și că vrea rochia ”mova” pe care o are de ceva vreme în dulap, dar nu o poate purta din cauza idioților care au cusut-o și nu s-au gîndit că materialul ce vine direct pe pielea unui copil nu poate fi decît moale și pufos și nu poate avea întăritură lipită. Noi, femeile, mai suferim pentru a fi frumoase, dar copiii chiar n-au de ce! Așa că, în sfîrșit, iau topul rochiței și mă îndrept spre primul magazin din care pot achiziționa un material cît de cît asemănător. Găsesc! Victorioase, ne îndreptăm spre mall, și intrăm în prima croitorie ”la minut” pe care îmi pică ochii. Eram noi două și prietena noastră comună. Da, avem o prietenă comună :)
Ne întîmpină o doamnă extrem de volubilă, cu care Sabina intră în vorbă imediat, îi răspunde la întrebări, îi spune ce dorește și cu ce ocazie, iar doamna-i promite un top retușat minunat. Eu nu mă bag, fiică-mea s-a făcut înțeleasă, accentuez doar faptul că nu mă interesează cum, dar vreau să dispară lipiciul dur de pe materialul ce intra în contact cu pielea. Cum sau dacă trebuia refăcut total, nu mă interesa. Ok. Plecăm, pentru a reveni într-o jumătate de oră. Nu era gata. Doamna volubilă încearcă o nouă conversație cu odrasla mea aflată în toane bune. Nimic nu prevestește ce va urma.
Doamna: ”Spune-mi, ce crezi tu, eu ți-s prietenă sau dușmancă?”
Sabina: ”Dușmancă!” și se hlizește larg la mine. Nu intervin, că nu știu ce să spun. Rău fac. Sabina, profitînd de momentul de pauză, in care celelalte două croitorese își rîd în barbă, iar doamna cea gureșă cugetă o posibilă replică, preia frîiele întrebărilor și i se adresează: ”Auzi, tu ești ruptă-n gură!?”
Liniște. Apoi, în același moment, hohotul de rîs al doamnei urmat de mustrarea mea. Mîna mi-a fost la un mm de gurița ei, pe care înghețase zîmbetul. Nu mi s-a mai părut comic. Doamna părea că nu știe ce înseamnă faimoasa-mi expresie și o întreabă pe Sabina, dar preiau discuția, îmi cer scuze și-i explic eu. Ea rîde în continuare și nu pare foarte afectată sau așa percep eu situația. Ne termină și topul, îl probăm, e aproape bine, dar simt nevoia să plec. Mulțumesc, salut, mă asigur că progenitura mea face la fel și ieșim din croitorie cu un nou subiect pentru blog. Era să-l omit, dar prietena noastră comună mi-a atras atenția că merită menționat în analele istoriei copilei de 5 ani.

P.S Mai am o expresie păguboasă: ”holly shit”. Am ales engleza ca limbă de exprimare a nervilor, emoției, mirării, că de, nu o înțelege. Dar mare mi-a fost mirarea cand, în urma unei faze de la televizor, (ce anume a fost n-as putea spune), liniștea încăperii a fost străpunsă de-o voce cristalină și-o pronunție impecabilă: ”holly shit”. Două capete, al meu și-al tatălui ei, s-au întors instantaneu unul către celălalt. Un zîmbet ne juca în colțul buzelor și aveam un licăr în priviri. N-am știut ce să-i explic, că să-i traduc n-am putut, din motive evidente, deci nu ne-a rămas decît să rezolvăm problema ignorînd-o. Sabia atîrnă, totuși, deasupra capului meu...cîndva o să culeg și roadele astea.