D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

vineri, 23 martie 2012

În loc de rămas bun...

Mă întreb dacă am spus-o suficient. Sau dacă am lăsat să se citească printre multele rînduri aşternute aici. Nu ştiu sigur, aşa că îmi iau măsuri de precauţie şi, cu riscul de a mă repeta, mă ridic în picioare şi tastez:
Nu mi-am închipuit, în cele mai frumoase vise ale mele, că voi avea un copil ca Sabina. Îmi depăşeşte imaginaţia, suficient de bogată, cred eu. E ireal de autentică, de bună, de sensibilă, de matură, de curajoasă... E ireal de... a mea. 
A fost o vreme în care am vrut s-o protejez de tot răul, să-i ascund părţile diforme, urîte, ale vieţii. M-am eschivat şi nu i-am explicat ce înseamnă "a mori". Nici măcar nu i-am corectat cuvîntul, ce rost avea să o fac? Cred că ştie, acum, ce înseamnă, deşi tot nu-l pronunţă cu literele lui din dicţionar.
M-am străduit să-i ofer tot, dar să o şi fac să conştientizeze că nimic nu se obţine foarte uşor, că-i frumos ca, atunci cînd primeşti, să şi dăruieşti. A venit momentul demonstraţiei, iar Sabina nu s-a dat în lături de la a dărui. Din sufleţelul ei curat a dăruit zîmbete şi bucurie celor mai puţin norocoşi decît ea. Şi-a adunat curajul şi n-a rupt-o la fugă, nici n-a plîns, atunci cînd a simţit că e mai mult decît poate ea duce. A văzut, alături de mine, o lume a copilăriei în care, noi, adulţii, rezistăm greu. A crescut, dar mă strîngea de mînă. Să n-o las. În noaptea aceea, a adormit greu. A visat şi s-a zvîrcolit. Se trezea să mă caute, să mă ia de mînă şi să-mi spună: Mama, te iubesc! Nu a mai făcut gesturile astea, nu a mai spus aceste cuvinte, în miez de noapte, niciodată.
Nu ştiu cum, dar n-am lăcrimat atunci. Parcă mi se înceţoşează privirea acum, dar sînt mare, rezist! Că-mi zîmbeşte un Omuleţ de zahăr printre gratiile unui pătuţ. Dacă el zîmbeşte, eu n-am dreptul să plîng.

Sabina mi-a adus numai bucurii. Cînd aveam cele mai mari îndoieli, ea mă ajuta să descopăr adevărul. Blogul acesta a luat fiinţă pentru ea, deci, tot datorită ei, am cunoscut nişte oameni minunaţi. Unii au venit pe-aici şi ne-au lăsat vorbe bune în amintire. Alţii n-au lăsat urme, dar i-am simţit aproape.
M-am gîndit, de-o vreme, că trebuie să închei confesiunile şi cred că ăsta-i momentul oportun.
- Mama, să nu mă spui, bine? m-a rugat ea, după ce făcuse o boacănă. Şi i-am promis că rămîne între noi, deşi, ar fi fost un subiect comic de împărtăşit cu alţii. Dar i-am promis. În utima vreme are tot mai multă nevoie de noi şi de "secretele" noastre. Aşa să fie, căci cei ce ne iubesc, ne vor înţelege.

Am strîns pe lîngă noi cîteva bloguri de suflet care ne-au ajutat să copilărim frumos. Dacă sînteţi în căutarea unor istorisiri nemuritoare, ghicitori şi lecţii învăţate uşor, apelaţi la poveşti pentru copii, un suflet frumos a adunat acolo o întreagă copilărie.

Vavaly şi Maria sînt mămicile talentate care vă vor ajuta să vă redescoperiţi, să vă manifestaţi dragostea în forme nebănuite.

Piticii voinici sînt mereu la curent cu noutăţile şi nu ezită să le împărtăşească lumii.

Cînd căutaţi poveşti frumoase pentru suflete mari, vă invit să vă plimbaţi printre florile de lotus, prin lumea ficţiunii pentru copii şi adulţi inteligenţi, să vă trageţi sufletul la umbra copacului cu vise.

Şi-ar mai fi, şi mai sînt, şi-s în bara din dreapta! :)

E ultima adunare de gînduri de aici, în loc de rămas bun!

Eu voi mai scrie, sub altă pălărie, despre o altă Marie :)))

vineri, 9 martie 2012

Să tot fie Martie 8!

Ieri, fericirea mi s-a tras de la ruşi. Aşa mi s-a spus, că 8 Martie s-a născut la ei şi ar fi o sărbătoare comunistă. Iete fleosc, eu o primesc, n-o analizez. Mi-e dragă. A fost al patrulea an în care am aşteptat surpriza Sabinei. Primii trei sînt comprimaţi aici.
Lalelele mova au sosit în avangardă, de la dragul meu. De cînd locuim la Timişoara, culoarea asta nu mai este o întîmplare. :)

 


A ajuns şi prinţesa de la grădiniţă şi-a venit aţă la mine. O aşteptam. Mi-a întins cadoul de la ea. Zîmbea, mîndră şi fericită. Am admirat ghiveciul cu flori din hîrtie. Poezia a trebuit s-o citesc eu, cu voce tare. Am cerut ajutor, că nu pricepeam tot.
S-a fîstîcit, n-am insistat. Am prins esenţialul!
- Ce frumoasă eşti, cînd zîmbeşti aşa! Te gîndeai la mine?
- Vezi cum îmi tremură ochii?
- Nu! De ce-ţi tremură ochii?
- Pentru că te iubesc!
   

marți, 6 martie 2012

Despre educaţie, numai de bine!

   Sîmbătă, pe cînd mă delectam şi zîmbeam tastînd frumos despre mărţişoarele pe care le-a primit Sabina, ceva m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să păşesc spre camera unde se lăfăiau dragii mei. Nici picată cu ceară fierbinte nu-mi amintesc de ce mi-am întrerupt şirul literelor. Pe Sabina am găsit-o dînd în bile, pe tabletă. Romeo era ocupat la calculator. Acelaşi ceva, necurat şi fără dinţi în gură, mă pune să întreb:
- Ai găsit fluierul? (Fuierul fără de care căţelul pe care şi l-a dorit cu lacrimi de crocodiliţă, de Crăciun, nu mai este funcţional).
- Nu.
Nici măcar nu-şi ridică privirea spre mine. Aştept de două săptămîni să văd că dă vreun semn, că-i pasă, că... Nimic, nada, ioc...Ah, de cărticică nu mai vorbim, e îngropată undeva, fie-i ţărîna uşoară!
O prietenă va sări şi mă va numi teroristă. Nu ştiu dacă exact la paragraful ăsta, cred că a făcut-o deja, după ce a citit titlul!
   Sabina dă în continuare în bile. Eu mă gîndesc c-aş face bine să mă întorc la tastatura mea, să nu stric bunătate de zi de sîmbătă, în care avem planuri de scos copilul la joacă, să nu se plictisească. Dar încerc oceanul cu unghia. Mai bine-o tăiam!
- Nu-ţi pasă că mă superi cînd nu faci nimic din ce te rog eu frumos să faci? o întreb, pe un ton mai degrabă trist decît iritat.
- Nu-mi pasă, dă ea din cap şi-şi continuă activitatea.
Romeo pufneşte în rîs, se gîndeşte că nu mai e mult pînă cînd cojocul meu va avea un naş cum n-a fost altul. Recunosc şi eu faptul că Sabina bravează, îi tremură buza şi nu se mai concentrează la ce face, gesturile-i sînt mecanice. Dumnezeu mi-e martor că încerc s-o ignor şi aproape mă întorc la cratiţele mele. Aproape! Căci, evident, cei ce ştiu ce-mi poate capul au cîştigat şi pariul ăsta. În două secunde, în loc să plec, mă pornesc şi nu ştiu dacă mă adresez ei sau mie, dar ţin o prelegere de vreo 10 minute, o lecţie de morală pornită pe semiton, dar sfîrşită în acute.
Mi-am reproşat de multe ori că prea i le ofer toate pe tavă. Apoi mi-am calmat reproşurile spunîndu-mi că e un copil sensibil, care poate face diferenţa între bine şi rău, iar eu voi putea s-o responsabilizez. Că nu-i obligatoriu să sufere de lipsuri, ca să aibă bun simţ şi să nu dea dovadă de indolenţă crasă. Iar cînd mi se pare că recunosc semnale timpurii ale problemei de care mă tem, mi se face rău. La propriu. Degeaba mi se spune că-i doar un copil, eu tot nu pot să stau, să dorm în papucii mei roşii, sperînd că, genetic, se va dezvolta şi va creşte frumos. Deşi, mai aştept să aibă iniţiativa ridicării jucăriei aruncate pe covor, măcar la o săptămînă după ce s-a tot împiedicat de ea...
   Prelegerea mea voit moralizatoare ne lasă pe amîndouă cu ochii în lacrimi. Mă întorc la laptop, să salvez ce apucasem să scriu. O fac, dar nenorocitul continuă să mă întrebe dacă sînt sigură că vreau să închid, în condiţiile în care există modificări nesalvate. Mă gîndesc că s-a scrîntit şi el şi-i dau ok. Apoi văd că picase conexiunea şi, evident, am rămas fără text! Nu mai am energie să mă enervez, nu mai am energie deloc, mă tîrăsc să-mi ling rănile într-un colţ.
   Într-un final, după ce scotocise prin toate sertarele şi nu găsise fluierul ce i-a stricat ziua, Sabina îl lasă pe Romeo s-o ajute şi se prezintă amîndoi, solidari, cu obiectul proaspăt scos de sub dulap. Văzînd că nu primeşte laude şi nici pupici, s-a întors în camera ei. Timp de-o oră, în care noi doi, adulţii ce ne vrem responsabili şi cu gîndurile organizate şi etichetate pe rafturi, discutam despre ce-am greşit şi unde- (bine, aici singura care problematizează şi despică firul la infinit sînt eu, el e foarte sigur că toate-s ok)- Sabina a stat pe covor, iar la intervale regulate striga, cu voce plînsă: Cărtiiii! Cărtiiii! Cărtiiii, unde eşti?! Da, aşa îşi căuta ea cărticica dată dispărută de mai bine de-o lună de zile. Nu comentez! Serios!
   Ne-am respectat planurile, iar spre seară am dus-o la joacă, aşa cum stabiliserăm înainte de avalanşă.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, fiică-mea umbla cu o coală albă în mîini, în căutarea unui colţ în care să se poată desfăşura în linişte. Eu n-aveam voie să văd ce face. Era o surpriză. Cînd a terminat, a venit, timidă, şi, c-un zîmbet rugător, mi-a pus desenul în faţă:
- Mama, e pentru tine! Te rog să mă ierţi!
Am pupat-o pînă n-am avut aer, am luat desenul, l-am pus în ramă şi l-am atîrnat pe perete. Apoi, ne-am întins la o discuţie despre inimi şi inimioare, iar Sabina mi-a spus: Eu n-am inimă. Eu trăiesc în inima ta!
Mi-am ridicat privirea spre tăticul ei, doar ca să văd cum îi rîdeau şi urechile, din nou. Mi-a zis doar că-s gata, am o parteneră pe măsură. M-am uitat la ea, s-a cuibărit cam pe unde trebuia să trăiască, în inima mea.

L-am suspectat pe Romeo că a învăţat-o ce să facă, doar el îmi ştie atît de bine butoanele. Foarte serios şi mîndru de odrasla din dotare, mi-a spus că învăţăcelul şi-a depăşit maestrul. Nu mai e cazul să-i spună ce şi cum, mă ştie şi ea, fantastic de bine.



miercuri, 29 februarie 2012

Cine eşti tu, oare?!

   Deşi are 6 ani şi cinci luni (astăzi), mi se mai întîmplă să mă refer la ea şi să o numesc "soră-mea". Atît de incredibilă mi se pare, încă, minunea de-a o avea. În dimineţile în care se trezeşte cu un zîmbet mare cît o inimă bună, pictat pe tot chipul ei adorat de mine, simt, efectiv, nevoia de a-mi trage două palme, să mă conving că nu visez.  Ea îşi aliniază dinţişorii într-o hlizeală şi mai largă, iar eu ştiu că n-am unde să văd ceva mai frumos. Şi-mi arde de glume şi de joacă:
- Tu cine eşti şi ce cauţi aici?! o întreb pe tonul cel mai serios pe care-l găsesc la îndemînă.
- Cum cine sînt?! Sînt copilul tău! Încă are un aer ştrengăresc pe faţă.
- De unde ştii că eşti copilul meu?
- Am fost la tine în burtică, mama!
- Nu-mi amintesc... ai vreo dovadă c-ai fost acolo?!
Fuge la albumul cu poze, mi-l aduce şi începe să întoarcă paginile.
- Uite, aici sînt eu cu tine, aici...
- Eu văd doar un bebeluş, de unde ştii că eşti tu?
- Mamaaaa! Dar ştii că eu sînt!
Arde de nerăbdare să mă convingă. Zîmbetul păleşte în faţa mutrei mele serioase. Îmi păstrez cu greu masca asta pe chip, dar jocul are o savoare aparte de fiecare dată. Iubesc s-o văd cum răscoleşte după replici, dovezi, cum trece de la o stare la alta, cum vrea să fie copilul meu recunoscut şi acceptat...
Ultima dată am cedat mai repede argumentelor ei, o vedeam impacientată şi nu ăsta era scopul meu. Romeo a luat-o în braţe, a pupăcit-o bine şi-a întrebat-o:
- Dar eu, eu ştii cine sînt?!
- Da, tu eşti omul care-o face pe mama să rîdă!!!
Pe cineva trebuia să-şi verse şi ea năduful!

Pe mine m-a ridicat la cer, a nu ştiu cîta oară, cînd mi-a arătat familia ei. Horia şi T-rex urmează să ni se alăture, iar Sabina îi aşteaptă cu cer senin, fluturi roz, baloane şi multă nerăbdare.


vineri, 24 februarie 2012

Din zilele de ieri şi din cele de mîine (leapşă)

   Tocmai cînd mintea mea a decis să intre în hibernare şi să-mi refuze orice încercare de-a mai scrie ceva, preferînd să bîntuie teritorii populate de întrebări fără răspunsuri precise, Lotusull m-a invitat la o plimbare în timp. Iubesc prezentul vieţii mele şi-mi mai pictez în culori domestice viitorul, dar adesea mă întorc în trecut. Declicul se produce automat şi invariabil la anumiţi factori. Voi face o selecţie drastică, să mă asigur că termin azi.
   Întotdeauna, cînd îl văd pe soţul meu cu spuma de bărbierit pe faţă, îmi amintesc de tata. Mereu cerea un pupic de la copila ce eram, atunci cînd avea barba albă. Mi-l amintesc, îl pomenesc şi zîmbesc! Fără excepţie.
   Ceaiul acru e dovada supremă că m-a iubit. Tot tata. Eram bolnavă şi, din motive pe care nu le mai ştiu, a rămas el să mă doftoricească. Cineva i-a spus să-mi dea un ceai şi să-mi pună lămîie. Tata a pus lămîie şi puţin ceai, dar l-am băut şi m-am vindecat. Mă iubea.
   Mama mă pupa pe frunte înainte de culcare. Din fericire, o mai face şi azi, cînd ne întîlnim. Mi-o amintesc şi-i doresc sănătate, în fiecare seară cînd îmi binecuvîntez copila cu dragoste, prin acelaşi pupic magic. Tot mama mă obliga s-o aştept pe sora mea înainte să ies la joacă. De ce? Ca să se asigure că mănîncă tot din farfurie. Dar surioara mea dormea lîngă strachină, se mai trezea cînd băteam în masă ori din picior şi mai băga o lingură. Mie-mi ardeau tălpile să ies la prietenii de pe lîngă bloc, ei îi trebuiau poveşti care s-o ţină trează şi aptă de mestecat. Mi-o amintesc de fiecare dată cînd cineva mănîncă ceva cu poftă. Pentru că a crescut şi a trebuit să-mi păzesc porţiile, dacă voiam să mai apuc ceva, golea oalele, nu doar farfuriile :).
   Bordurile mai înalte mă fac să zîmbesc. Prietenul meu de "ieri" - soţul de azi - avea obiceiul să mă pună să urc pe bordură, să mă pupe fără să se aplece. Îl mai apucă uneori. Şi mai este un pasaj, din oraşul nostru de baştină, pe sub care şi azi, cînd trecem, ne amintim de-o întîmplare veche de mulţi ani, în care eu ţopăiam fericită, cu pletele în vînt şi-i spuneam că-l iubesc! Aşa, pur şi simplu! :)
   Pupicii în public îmi declanşează o amintire mai altfel. Cu unul dintre profesorii mei de mate, dl. Săveanu, care era şi directorul liceului la vremea respectivă. M-a văzut într-o dimineaţă în curtea şcolii. Mă condusese un prieten şi mi-a trîntit un pupic înainte să urc la ora de matematică. A intrat dl. Săveanu şi nici una nici două, a început: "D'apoi tu, Popoaie, da' aşe să face? Aşe fac iepurii! Te ţuci în curtea şcolii, aşe? Cu pletosu' cela..." Şi-a ţinut-o aşe vreo cinci minute, timp în care şi părul mi s-a făcut roşu. N-am scos un sunet, că nu pricepeam. Şi astăzi sînt dispusă să jur c-a fost un pupic nevinovat. Dar, de-atunci, mi-e greu să mă mai manifest prin pupici, în public, ca iepurii! :) Domnului profesor nu i-am purtat pică, era un personaj.
   Lingurile de lemn mi-o aduc în minte, din nou, pe surioara mea. Eram studente şi, pentru puţin timp, am împărţit acelaşi aşezămînt. Draga de ea a scăpat un pix în WC. Nici prin cap nu-i trecea să-l scoată de acolo. M-am înfuriat şi-am făcut ca toţi ăia mici şi negri cu două corniţe. Ca să nu mă mai audă, a decis să-şi treacă peste convingeri şi să depună un efort în sensul evacuării pixului din vasul de toaletă. A luat, tacticoasă, o lingură de lemn din bucătărie şi s-a îndreptat spre baie... Mie mi s-au bulbucat ochii şi-aşa am rămas!
   Rochiile de mireasă îmi amintesc, -ce chestie!- de nunta mea. Că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Şi-a fost frumoasă şi-aş mai face-o o dată, dar tot cu el. Că aşa are farmec!
   Cînd văd un bebeluş ce-şi bea cu poftă lăpticul, mă gîndesc cu emoţie la copila mea iubită, pe care am născut-o într-o zi de joi, pe la ora 14. Mi-au adus-o în salon a doua zi dimineaţă, la 6. Nu dormeam, o aşteptam. Şi-am stat şi m-am uitat la ea. Plutea liniştită în lumea viselor. Urlau ceilalţi prunci din salon, ea nimic. S-a trezit abia spre seară, am luat-o în braţe şi-a început să mă sugă de obraz. Era o disperare în acele mişcări ale guriţei ei, de mi-au dat lacrimile. Nu-i dădusem nimic să mănînce toată ziua. Nu mi-a spus nimeni, eu n-am trezit-o... Vai!
   Trenciul meu roşu mă întoarce într-o zi splendidă de toamnă în care am ţinut-o în braţe, la biserică, pe Lorelai. Felul în care m-a înţeles şi ascultat boţul acela drag de copil n-a fost egalat pînă acum. Nici nu cred că va putea fi, pentru că nu suportă comparaţie.
   Torturile cu frişcă mi-o înfăţişează tot pe draga mea Sabina, pe cînd îi sărbătoream unica vîrstă de 1 anişor. I-am pus impunătoarea prăjitură în faţă. Şi-a înfipt, timidă, degeţelul arătător în frişcă. L-a dus la guriţă, şi, după ce-a bucurat-o gustul nou, dulce, şi l-a înmuiat din nou în spuma albă. Apoi, degeţelul nu i-a mai fost suficient şi s-a folosit de toată mînuţa. Şi-a mai chemat un elefant... Cealaltă mînuţă s-a dovedit utilă. Era un iureş nebun, parcă se băteau turcii şi tătarii şi alte popoare la guriţa ei. A fost un haz general. Zîmbesc cu gura pînă la urechi. Şi-o iubesc! Doamne, o iubesc!
   Cafeaua mă duce cu gîndul la prieteni dragi. Cu toţi am băut butoaie de cafele şi-am stat la poveşti. Şi mi-e dor.
   În fiecare zi retrăiesc ceva. Şi-mi place, sînt amintirile mele dragi, sînt parte din mine şi cel mai mare blestem ar fi să mi le ia cineva.
   Uneori, mă gîndesc, cu emoţie, la viitor. Îmi imaginez ziua în care voi mai ţine în braţe un bebeluş. Se apropie şi mă pregătesc sufleteşte. Mi-e teamă, dar ştiu că pot să-i fac faţă cu brio. Şi mai ştiu că o să-l hrănesc înainte să vrea să-mi pape obrazul.
   Am fost întrebată, de curînd, care-ar fi cea mai frumoasă imagine a mea, din zilele ce vor veni, dar încă sînt departe. Şi, culmea, deşi mă plîng că nu fac nimic, că mi-am ratat cariera, nu la asta m-am gîndit în primul rînd. Ci la familia mea. La lucrurile bune pe care le mai pot face pentru cei dragi mie. La copiii mei, pe care voi şti să-i cresc frumos şi să-i fac, indiferent de ce voi fi eu, să fie mîndri de mine. Atît.

Vă invit să urcaţi în maşina timpului pe toţi cei care credeţi că vă va bucura călătoria.
Vanessa, Vavaly şi Maria, RaulLiviu... încercaţi? :)

Lotusulle drag, , primeşte un zîmbet de mulţumire. Pentru că eşti. Pentru că te gîndeşti la mine.

marți, 14 februarie 2012

D'ale Sabinei...pe scurt!

   Mi-a trebuit mie, că m-a mîncat undeva, să cobor cu fiică-mea la magazin.
Acolo, eu îmi văd de marfă şi de pofte. Ajungem la casă, maimuţa mea-i toată zîmbet. Mă trage de mînecă şi-mi şopteşte:
- Auzi, ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar... Aici trebuia s-o opresc, de-aveam cap pe umeri, dar nu, nu, n-o opresc, doar m-a făcut curioasă, nu-i aşa?! ... tanti asta are ţîţele cam jos!
Am putut doar să presupun că tanti era la rînd după noi şi să sper că era surdă şi-şi uitase aparatul auditiv acasă! Şi nu, nu ştiu de unde are acest vocabular asortat!

   Despre relaţia ei specială cu mama mea, cred că am mai scris. Se văd rar, mult prea rar pentru cîte au să-şi povestească. Aşa că stau cu orele la poveşti la telefon. Şi cînd spun cu orele, nu exagerez cu nimic. Sabina face ture prin apartament, iar cînd trece pe lîngă noi, mai auzim frînturi de conversaţie. Mai nou, îi place s-o pună pe buni pe "speaker", aşa, ca descoperire a butonului! Prin urmare, am auzit următoarele:
- Mi-e dor de tine! îi spune mama mea.
- Rabdă! pufneşte Sabina şi tocmai cînd eram amîndoi pregătiţi s-o atenţionăm să-şi vadă de limbaj şi de lungul nasului, continuă cu aceeaşi obidă: Că şi eu rabd!


   Azi dimineaţă am întrebat-o dacă e îndrăgostită. Am eu o presupunere legată de-un băieţel care "i-a pupat mîna şi-apoi a roşit"... :) Mi-a spus că nu e şi-a zîmbit dulce.
- Tu eşti îndrăgostită, mama?
- Eu sînt, azi e ziua îndrăgostiţilor, deci e şi ziua mea!
- Tata, tu eşti?
Romeo tocmai pufăise la explicaţia mea, aşa că i-a răspuns:
- Da, şi eu sînt! iar tonul lui venea în completare: "Că doar n-oi fi mai fraier şi să nu fiu sărbătorit azi!" :)))
- Hihihhi, voi sînteţi îndrăgostiţi unul de altul! a concluzionat Sabina, iar pe maşină, în drum spre grădiniţă, i-a mai spus tăticului ei "că-i fain de noi, să fie ziua noastră azi!"
Am decis s-o scoatem la un tobogan, ceva...

   

miercuri, 8 februarie 2012

Activitate parfumată :)

   S-a nimerit să fie duminică. Dar şi frig. Zăpadă peste tot, albă, albă, nămeţi întregi ce ne invitau la joacă. Nu la condus maşini. Sabina şi-a manifestat dorinţa de-a ieşi.
Eu, apucată de-un impuls ce rar mă mînă de la spate, mă reped la geam şi încerc să fac un bulgăre de nea. N-am noroc, zăpada se fărîmiţează şi-mi fuge printre degete. Mă gîndesc cu obidă că natura asta-i bună de luat la bătaie. Păi cum vine asta?! Dacă ai zăpadă, să nu poţi face un om de-ăla cu morcov în loc de nas şi cu o oală în loc de pălărie?! Elanul meu şi-a luat coarnele la spinare şi-a tulit-o pe uşa din spate. Romeo era motivat de-o lene proverbială, dar nu-l durea nimic. Zăcea cu o carte în mînă şi mai pufnea pe nări la cîte-un paragraf. Lenea se ia de mine mai ceva ca gripa, deci scormonesc rapid după ideea care să mă lase să mă tolănesc şi eu.
- Vrei să desenezi?
- Mmmm, nu?
. Să-ţi termini calendarul?
- Mmmm, nu!
- Desene animate?
- Mmmm, nu!
   Puştoaica se prinde repede şi nu vrea să-mi cînte-n strună. Dar nici eu nu mă las şi-i sugerez (haha), după ce-mi iau cartea pe care vreau s-o lecturez, să facă ce vrea!! Se uită la noi cum ne-am instalat confortabil în pat şi dă dezaprobator din cap. Ne face morală, dar sîntem de neclintit. Romeo parcă se străduieşte să-i mai spună vreo două de gerul de-afară, dar n-are cui. Renunţă. Sabina-şi face numărul, apoi se cuibăreşte şi ea, cu o revistă, între noi. Nu verific ce revistă şi-a luat, dar aflu repede, cînd mă roagă să-i testez parfumurile. E o broşură de-aia cu mostre parfumate la aproape fiecare pagină. Să scap iute, pun degetul pe mirositoare, apoi mă prefac că-i exact damful meu preferat şi dau să-mi văd de treaba mea.
- Nu cu degetul, mama! Mă apostrofează, apoi îmi ia mîna stîngă şi-mi pune încheietura pe cerculeţul roz. Acum miroase!
- Daaaaa, ai dreptate, aşa se face, e minunat parfumul ăsta! Îi cînt în strună, poate, poate...
O, tu nici visezi bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus... cam toate mostrele pînă la sfîrşitul broşurii nenorocite, deci ochii mei n-au parcurs niciun rînd. O fi socoteala de-acasă nepotrivită ori vreo pedeapsă divină?! Nu mă supăr prea rău, în fond, merit exact ce primesc. Ştim noi: eu şi conştiinţa mea, de ce!
- Mama, mirosul ăsta nu se termină niciodată?
- Ba da!
- Dar cum e pus aici?
Îmi dau silinţa să-i explic ce-i cu mostrele parfumate din reviste. Nu c-aş şti eu prea multe, dar nişte presupuneri semi-logice mă duc la ideea unei hîrtii absorbante, o sugativă, ceva, îmbibată cu parfum. Lămurim problema, învăţăm cuvîntul sugativă, etc.
- Aham! îmi spune Sabina clarificată. Deci sugativa asta va mirosi pînă se va termina parfumul din sticluţă!
- Sticluţă?! Ce sticluţă?! Evident, nu fusesem suficient de atentă, dar nu-mi intra nicio sticluţă în socoteli.
- Asta! Îşi înfige degetul arătător pe o poză apoi îmi bagă mie şi poza şi degetul sub nas. Era sticluţa desenată lîngă mostra parfumată! :)))
După cum mă aşteptam,  rîsul meu a conturbat-o niţel, dar chiar nu mi-a păsat. Mai nou, prind din zbor toate ocaziile de veselie şi mă ţin de ele ca scaiul turbat.

P.S Broşura a primit-o Sabina, împreună cu un balon, într-una din vizitele noastre la Mall. Îmi amintesc cum doamna respectivă mi-a sugerat cam ce parfum i-ar plăcea fetei mele, dar şi privirea mea ce mai avea puţin şi-i trimitea suliţe înveninate direct în guriţa aia, ce rotunjea iritant cuvintele în auzul meu. Chiar aici s-a ajuns?! Vrei să mă convingi să NU-ţi cumpăr marfa vreodată?! Încearcă un şantaj emoţional prin copilul meu. Ai 100% şanse de cîştig.
   Romeo, din motive pe care le cunoaşte doar el, s-a oprit la taclale cu respectiva tanti, iar la final m-a anunţat triumfător
că i-a dat numărul meu de telefon, aşa, poate cîştig la tombola la care tot el m-a înscris. Mda, mereu i-am iubit simţul umorului.
Răzbunarea mea încă fierbe la foc mic... :)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...