Îmi voi aminti mereu, cu drag, de prima ei
serbare. De drăgălășenia copiliței care nu era incomodată deloc de lumea din sală și se mîndrea cu mama ei. A fost unul din momentele în care m-a ridicat la cer...
În dimineața zilei de vineri, 16.XII. 2011, Sabina îmi spune, precaută, că are o problemă. Scuip pasta de dinți, să n-am spume la gură, și-mi îndrept atenția spre ea.
- Știi, mama, nu știu cum să duc clopoțelul, că n-am voie să-l scutur decît cînd spun poezia, deja a strigat de două ori la mine, e cam
esterică...!
Cînd a spus „strigat”, m-am încruntat, dar cînd și-a scos din mînecă adejectivul nou-nouț, am băgat periuța înapoi între dinți și mi-am continuat treaba, de teamă să nu-i spun ceva care să mă dea de gol. Eram de acord cu ea! Într-un final, am încercat să mă fac utilă și să-i spun cam ce-ar putea face să nu scuture damblagitul de clopoțel cînd nu vrea.
Am pupat-o. A plecat. Am rămas. Am zîmbit...
Este primul an în care, nu doar că-și știe poezia fără ca eu să fi trebuit să-mi bat capul, dar le știe și pe-ale altora. Momentul lor deschide serbarea. Își fac treaba de minune cele trei prietenuțe. Eu realizez că nu-mi ajunge aerul în locul în care mă așezasem, că nu văd cum trebuie și decid că pot să stau în picioare, mai în spate. Sabina n-a văzut cînd am plecat. Nu m-a mai găsit și-am putut să observ graba cu care mă căuta din priviri. Nu mai zîmbea și avea buzele strînse. Mergeau în cerc, ea era mereu cu capul întors înspre locul unde stătusem. Nu știam cum să dau din mîini mai abitir, să mă vadă, și eram la cîteva secunde trepidante distanță de-a o striga, cînd, mare bucurie mare, ne-am regăsit în sala mică...
Cu toate riscurile, nu m-am mai mișcat de la locul meu, Sabina era ca peștele-n apă, cu zîmbetul nelipsit, de-o voioșie molipsitoare...
Ultima serbare de Crăciun, la grădiniță. Nevoia ei de prezența mea și bucuria pe care-o transmitea prin toți porii m-au făcut, din nou, să simt că i-aș putea culege stele.
