Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc de prima serbare a Sabinei simt cum îmi tremură sufletul de bucurie și emoție, exact așa cum mi-a tremurat atunci... Avea 3 ani și-un pic, mergea la grădiniță de aproape 3 luni și-avea prima ei serbare.
În germană! Noi nu vorbim germana, dar ceva, nu știu ce, m-a făcut să aleg grădinița asta pentru ea. Așa am simțit eu că e cel mai bine și am învățat, în timp, să-mi ascult instinctul.
Nu știam dacă și-a învățat cîntecelul, acasă refuza categoric să mi-l spună și mie, știam doar că va fi brăduț.
Vine și ziua cea mare. Copiii intră în sală, frumoși toți în costumașele lor, îți venea să-i mănînci. Mi se împăienjenesc ochii de lacrimi. Era prințesa mea, brăduțul, fericită nevoie mare că ne vede, dădea din mîini într-un salut cald și-i rîdeau ochii mari și albaștri. Se așează toți și se face liniște. Dar nu pentru mult timp, căci o voce bine cunoscută mie sparge tăcerea:
- Mama! Ea e mama mea! Își agită mînuțele din nou, arătîndu-mă cu degetul în sală. Ea e mama mea! Uitați-o pe mama! Nu o opresc hohotele de rîs, nici nu o incomodează. Eu nu mai văd nimic. Aud doar. Și simt!
Și-a terminat tirada, dar nu contenea să fixeze cu privirea locul unde eram eu. Și-a spus și cîntecelul. Doamne ce mîndră eram de puiul meu! Pe tot parcursul serbării, le-a mai adus aminte celor prezenți de mama ei și m-a mai salutat de cîteva ori zgomotos. Iar eu am continuat s-o aud, să simt, s-o vad doar în rare momente, căci ochii îmi erau inundați de emoție și fericire.
În germană! Noi nu vorbim germana, dar ceva, nu știu ce, m-a făcut să aleg grădinița asta pentru ea. Așa am simțit eu că e cel mai bine și am învățat, în timp, să-mi ascult instinctul.
Nu știam dacă și-a învățat cîntecelul, acasă refuza categoric să mi-l spună și mie, știam doar că va fi brăduț.
Vine și ziua cea mare. Copiii intră în sală, frumoși toți în costumașele lor, îți venea să-i mănînci. Mi se împăienjenesc ochii de lacrimi. Era prințesa mea, brăduțul, fericită nevoie mare că ne vede, dădea din mîini într-un salut cald și-i rîdeau ochii mari și albaștri. Se așează toți și se face liniște. Dar nu pentru mult timp, căci o voce bine cunoscută mie sparge tăcerea:
- Mama! Ea e mama mea! Își agită mînuțele din nou, arătîndu-mă cu degetul în sală. Ea e mama mea! Uitați-o pe mama! Nu o opresc hohotele de rîs, nici nu o incomodează. Eu nu mai văd nimic. Aud doar. Și simt!
Și-a terminat tirada, dar nu contenea să fixeze cu privirea locul unde eram eu. Și-a spus și cîntecelul. Doamne ce mîndră eram de puiul meu! Pe tot parcursul serbării, le-a mai adus aminte celor prezenți de mama ei și m-a mai salutat de cîteva ori zgomotos. Iar eu am continuat s-o aud, să simt, s-o vad doar în rare momente, căci ochii îmi erau inundați de emoție și fericire.
