Am vrut să evit șîsîiala asta. Ce putea fi atît de complicat?! Ei bine, s-a dovedit că,
din puzderia de prenume existente, nu am găsit unul care să corespundă cerinței și care să ne placă amîndurora. Îmi amintesc că am intrat în panică la un moment dat, cînd am realizat că fetița poate apărea oricînd, iar eu n-am prenumele. Și-atunci,
în disperarea ce mă cuprinsese, am început să zic cu voce tare: Ștefana, Ștefana... Îmi suna bine. Culmea, nimeni n-a avut ceva de obiectat. Eram de-a dreptul hilari. Fugisem de un prenume ce începea cu „s”, doar ca să alegem unul cu „ș”.
Dar rezolvasem problema, asta era important. Și mă mai consolam cu ideea că ne vom „occidentaliza” și noi, iar prenumele va trece în fața numelui, cum mi s-ar părea normal. Pentru orice eventualitate, Sabina a trecut în fața Ștefanei, că de, o șîsîială era mai ușoară decît o șîșîială... :)
Primii trei ani din viața ei s-au scurs fără dubii. Toată lumea îi spunea Sabina. Romeo o mai alinta cu diferite porecle inventate pe loc, uneori încercam și Ștefana, doar să auzim cum sună. Dar hotărîrea definitivă i-a aparținut ei, cînd educatoarea de la grădinița la care urma să meargă a întrebat-o: „Cum te cheamă?” M-a lăsat mută, cînd am auzit-o:
„Pe mine mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!” De la directoare, pînă la colegii de grupă, toți s-au conformat. Inclusiv tăticul ei. Devenise Ștefana. Nu mi-a displăcut schimbarea macazului, dar nici nu am reușit să mă adaptez.
Sabina îmi venea natural, Ștefana era gîndit. De aici au rezultat și faze de-a dreptul comice. Îmi amintesc două dintre ele, ce s-au acomodat perfect în materia cenușie din capul meu. După cum urmează:
1. Profit de faptul că sînt la grădiniță și că educatoarea prințesei este liberă ca s-o întreb dacă totul merge bine cu Sabina. N-o să uit uimirea de pe fața ei, căscase ochișorii mari și nu reușea să bîiguie niciun răspuns. Noroc că am mintea odihnită și mă prind repede că domnișoara crede că mă interesez de alt copil, nu de al meu personal. Întîmplarea face ca, în grupa fetei mele să fie o Sabina recunoscută legal. A mea e sub acoperire. Deci reformulez întrebarea rapid, înlocuind prenumele buclucaș. Ah, Ștefana... Cred că ușurarea că nu era nevoită să deconspire activitățile altui „grădinar” a făcut-o să-mi laude vlăstarul ce-mi moștenea ADN-ul cu o vervă, de m-am lecuit de întrebări pînă în momentul de față. Nu-mi spunea nimic nou, să fim serioși!
2. De multe ori, colindăm magazinele în trei. Tot de multe ori odrasla noastră uită că nu e pe moșia proprie și face cîte-o nefăcută ce necesită o apostrofare imediată. Atunci ne rățoim în cor, eu și tăticul ei: „Sabina!” „Ștefana!”. Evident, fiecare folosim prenumele care țîșnește liber printre dinți. Persoanele din preajmă se uită, automat, după cealaltă autoare de prostioare. Cred că cel mai comic a fost într-un magazin cu porțelanuri exagerat de scumpe și de-un prost gust pe măsură. Ha!
O dată pe an, în ziua de 27 decembrie, de Sf. Ștefan, încerc și eu să mă conformez. Încărcătura emoțională e dată mai ales de faptul că, acum 6 ani, am ales această zi pentru a o boteza. Emoția de atunci mă mai încearcă și azi. Ștefana a fost excepțională, gîngurind aproape tot timpul, de parcă avea o mulțime de povești de depănat cu îngerașii ce încă o priveau de pe norișori. Biserica a fost inundată de o lumină aproape ireală. Așa-mi amintesc. Prin urmare, sărbătorim ziua de 27 și pe Ștefana, în familie. Aseară, am încercat-o:
- Mîine e ziua ta de nume, e Sf. Ștefan, trebuie să ne scoți la un suc sau la un film, ce zici, ne faci cinste cu bănuții pe care-i ai în pușculiță? E vădit încurcată, dar nu durează mult pînă-mi răspunde:
- Pe mine mă cheamă Sabina, nu Ștefana!!! Altruismul, dorința de-a dărui, nu se moștenesc genetic?!?
- Deci nimic pentru noi, scumpilici? mai încerc eu oceanul cu vîrful degetului mic.
- Bine, vă fac cinste, dar mi-o luați atunci voi pe Mariposa!!!
Zîmbesc, tastez, zîmbesc și-i doresc de toate cîte sînt mai bune, mai frumoase, mai norocoase, mai sănătoase, mai...
Te iubim mult, Ștefana!
Mama și tata.
