Cînd eram eu adolescentă și formulam cîte-o dorință pe care mama mea o socotea de neîmplinit, îmi spunea: „Nu!” Logic și normal, doar ea răspundea de creșterea și educația mea, iar pretențiile mele puteau fi, uneori, nefondate. Atîta doar că, la replica ei restrictivă, din gîtlejul meu sufocat de lacrimi cu greu stăpînite, țîșnea mereu nevoia justificării interdicției ce-mi producea nefericire. „De ce?!” „Nu-s de-acord!” venea invariabil răspunsul. Și nu mai conta nimic, altă explicație nu primeam. Frustrarea de atunci o mai resimt și-acum și îmi doresc atît de puternic să nu fac la fel, încît Sabinei îi explic în detaliu fiecare interdicție, pedeapsă ori răspuns negativ din partea mea. Replica ei? Își pune mîinile la urechi și-mi spune agasată: „Bine, bine, bine!!!” Păi nu-i bine deloc, că de am fluturi în cap, poate ieși chiar rău de tot. Așa-mi descrie odrasla starea vizibilă de irascibilitate. Fluturi în cap. Și cum să nu-mi vină fluturii, cînd îmi adun toate resursele necesare unei stări de spirit fără zburătoare, doar ca să reușesc să-i explic cu drag și calm de ce nu pot sau nu vreau să-i îndeplinesc anumite doleanțe, iar ea-și pune mîinile la urechi plictisită și cu aroganța moștenită direct de la... unul dintre noi!? Ei bine, vin, și încă-n stoluri, aducînd pe aripile lor pedeapsa cea mai dură la care mă pot gîndi. „Gata cu desenele animate!” Perioada embargoului variază, de regulă ține cam o săptămînă, dar ultima dată am șuierat printre dinți: „O lună!” În secunda doi mi-am mușcat limba, dar era prea tîrziu. Romeo s-a uitat la mine de parcă tocmai i-am spus c-am intrat, intenționat, cu mașina lui în stîlp.Sabina n-a mai zis nimic și-a purces spre camera ei, unde, drept bonus, trebuia să-și facă ordine. Să nu se plictisească, nu de alta! Întîmplarea pe care o povestesc acum a avut loc prin august. Prima săptămînă fără desene a trecut cum a trecut, dar Sabina era în vacanță, iar eu tocmai atunci mi-am găsit să exagerez. Așa că mi-am stors creierașul mic, să găsesc o portiță de scăpare. Tot scandalul pornise de la refuzul ei de-a se uita cu mine la Muzzy. Că am și eu cîteva idei fixe în ceea ce privește bagajul ei cultural, iar limba germană face parte din fixațiile mele. Cum a sucombat tentativa mea explicativă, am povestit mai sus. Într-un final și-ntr-o zi cu soare plin, am abordat-o, după ce tocmai îmi făcuse un desen frumos: „Uite, drept răsplată pentru buna ta purtare, cred că voi face o excepție de la regulă și te voi lăsa să te uiți la desene, dar în germană!” S-a uitat la mine mirată, a cîntărit preț de cîteva secunde oferta mea și... mi-a refuzat-o. Ea e, m-am gîndit iar, n-am venit din maternitate cu alt copil, e a mea. N-am lungit discuția, am lăsat-o în pace. A venit singură, peste cîteva zile, să mă întrebe dacă mai putem face „expecție”, că s-ar uita la desene, fie și în germană. Mi-am savurat victoria abia după ce-am strîns-o tare în brațe. Nu-mi venea să-i mai dau drumul. Scumpa de ea!
Singurul post german cu desene pe care îl avem e Super RTL. De atunci, celelalte nici nu mai există, s-a obișnuit, deși i-a fost mai greu la început. Îmi amintesc și nu pot să nu zîmbesc de fiecare dată, de discuția ei cu Romeo, care încerca să-i îndulcească situația, la un moment dat, și-a întrebat-o: „De ce nu te uiți la desene în germană, doar vorbești germana?!” „Da, dar vorbesc și românește”, a mormăit ea în barbă supărată, neînțeleasă și fermă.
Eu mi-am luat ca scut împotriva propriei conștiințe binecunoscuta zicală „scopul scuză mijloacele”, și pînă cînd nu o să mă întrebe ea personal dacă nu i s-a terminat luna de pedeapsă, nu fac decît să „uit” televizorul pornit pe postul cu desene în română, iar pentru o jumătate de oră mă bucur de bucuria ei...
