D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

miercuri, 29 februarie 2012

Cine eşti tu, oare?!

   Deşi are 6 ani şi cinci luni (astăzi), mi se mai întîmplă să mă refer la ea şi să o numesc "soră-mea". Atît de incredibilă mi se pare, încă, minunea de-a o avea. În dimineţile în care se trezeşte cu un zîmbet mare cît o inimă bună, pictat pe tot chipul ei adorat de mine, simt, efectiv, nevoia de a-mi trage două palme, să mă conving că nu visez.  Ea îşi aliniază dinţişorii într-o hlizeală şi mai largă, iar eu ştiu că n-am unde să văd ceva mai frumos. Şi-mi arde de glume şi de joacă:
- Tu cine eşti şi ce cauţi aici?! o întreb pe tonul cel mai serios pe care-l găsesc la îndemînă.
- Cum cine sînt?! Sînt copilul tău! Încă are un aer ştrengăresc pe faţă.
- De unde ştii că eşti copilul meu?
- Am fost la tine în burtică, mama!
- Nu-mi amintesc... ai vreo dovadă c-ai fost acolo?!
Fuge la albumul cu poze, mi-l aduce şi începe să întoarcă paginile.
- Uite, aici sînt eu cu tine, aici...
- Eu văd doar un bebeluş, de unde ştii că eşti tu?
- Mamaaaa! Dar ştii că eu sînt!
Arde de nerăbdare să mă convingă. Zîmbetul păleşte în faţa mutrei mele serioase. Îmi păstrez cu greu masca asta pe chip, dar jocul are o savoare aparte de fiecare dată. Iubesc s-o văd cum răscoleşte după replici, dovezi, cum trece de la o stare la alta, cum vrea să fie copilul meu recunoscut şi acceptat...
Ultima dată am cedat mai repede argumentelor ei, o vedeam impacientată şi nu ăsta era scopul meu. Romeo a luat-o în braţe, a pupăcit-o bine şi-a întrebat-o:
- Dar eu, eu ştii cine sînt?!
- Da, tu eşti omul care-o face pe mama să rîdă!!!
Pe cineva trebuia să-şi verse şi ea năduful!

Pe mine m-a ridicat la cer, a nu ştiu cîta oară, cînd mi-a arătat familia ei. Horia şi T-rex urmează să ni se alăture, iar Sabina îi aşteaptă cu cer senin, fluturi roz, baloane şi multă nerăbdare.


8 comentarii:

lotusull spunea...

Minunat desenul :)
Iar voi, la fel. O familie minunata. Si mi-a placut la nebunie rolul " celui care-o face pe mama sa rada ". :):):)

Sorana spunea...

Lotus drag, te-am simţit aproape, dar cînd am văzut comentariul, am tresărit de-a dreptul! :)

Noi, cînd nu sîntem duşi cu pluta, (ca aici: http://d-alesabinei.blogspot.com/2011/12/de-risu-plinsu.html), sîntem de-a dreptul minunaţi, bine zici! :))) Mulţumesc! Te pupific!

Anonim spunea...

Bun gasit! Interesanta ideea cu blogul ca un memorial de suflet pentru copil. Familia este darul cel mai pretios. Felicitari!

Sorana spunea...

Bun găsit, Rovanova. Mulţumesc.

vavaly spunea...

Sunteti nemaipomeniti cu totii. Desenul e mirific , o familie atat de largita cum o vede ea , desi inca nu e concretizata, numai copiii pot desena. Va imbratisez si va urez o primavata minunata, calda si toata numai zambete. Un martisor din inima mea va daruiesc.

Sorana spunea...

Vavaly, eşti o scumpă şi să ştii că încerc să mă "Îmbunătăţesc" în fiecare zi, să mă ridic la nivelul vorbelor tale frumoase.
Să aveţi şi voi o primăvară zîmbitoare, la cît eşti de talentată, o vei meşteşugi frumos, n-am dubii.
Te pupific, cu tot dragul!

Maya spunea...

Tot citesc si citesc de cand ti-am descoperit blogul. Citesc cu multa bucurie, acea bucurie data de reintalnirea cu cineva drag.In tine si-n Sabina ma regasesc pe mine si pe fetele mele si este meritul atat al tau pentru ca stii sa scrii atat de frumos cat si al Sabinutei, copil minune.Va imbratisez cu sufletul si va dorec mii de primaveri frumoase ca sufletul vostru.

Sorana spunea...

Maya, mulţumesc, mulţumesc! Aşa să-mi tot încep zilele (poate la ore mai matinale:)), dar cu sentimentul ăsta de bucurie în suflet.
Te îmbrăţişez şi eu, cu tot dragul şi să ai parte de mult bine.
Pupific fetele! :)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...