***Despre Eftimie Murgu.
În drumul nostru per pedes către piața cu porumbei, lăsăm în dreapta o statuie. Nu i-am acordat atenție, dacă n-a strigat după mine. Dar, într-o zi, Sabina mă strînge de mînă și mă oprește în mijlocul trotuarului:
- Uite-l pe Eftimie Murgu! Și-mi arată, cu un gest larg, o statuie neagră, în spațiu deschis, în dreapta noastră.
- Ha!?!?!? M-a luat total pe nepregătite, deci nu pot decît să casc doi ochi de văcuță și să caut în minte toate informațiile posibile despre cel mai sus menționat. Hmmmm... Numele nu-mi era total necunoscut, dar nici nu puteam să-l asociez cu vreo artă anume în secunda respectivă. Deci, apelez la...
- Auzi, dar cine a fost Eftimie Murgu ăsta? îmi iscodesc fetița cu o mutră neștiutoare, n-a trebuit să mă forțez prea tare, fie vorba între noi și spre rușinea veșnică a culturii mele lipsă.
- A scris ceva cărți! Vine prompt răspunsul dragei mele dragi. N-o contrazic, că n-am cu ce. Mă întreb de unde o fi avînd informațiile, dar nu-mi vine niciun gînd în ajutor. Între timp, ea-i dă înainte:
- Da, o morit săracul! Acum e schelet. Și bunica bătrînă e schelet. (Da, a aflat că străbunica ei a morit și ea).
Eu mi-am propus să țin minte să apelez la Google. Și aici e ce-am descoperit: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eftimie_Murgu
N-a fost el scriitor, am răsuflat ușurată, dar a tipărit cîteva lucrări. Încă n-a vrut să-și desconspire sursa de informații, dar o să mai dezbatem subiectul, dacă tot mi-am făcut temele, la următoarea plimbare.
***Cînd știe dreapta ce face stînga și invers îmi dau seama că iubita mea a crescut. :)
Primele zile de primăvară au adus cu ele dorul de ducă. Oriunde. Dar stăm, că așa-i filmul. Momentan. Ne mulțumim cu plimbările în 3. Nu-s de lepădat nici alea.
Romeo îmi face subtil cu ochiul și-o întreabă:
- Pe ce parte-i clădirea aia?
- Pe stînga! Vine răspunsul prompt și corect.
- Nu-i pe dreapta?
- Aia-i pe dreapta! Și arată cu degetul în dreapta.
Ne-am mai chinuit s-o încurcăm un timp, așa, de distracție, și normal că eram mîndri ca doi păuni, dacă nu mai mulți, că nu reușeam. Apoi, mă trezesc deșteaptă, da, tot eu, și întreb cu înfumurată convingere că n-o să-mi poată răspunde:
- Dar tu cum știi care-i stînga și care-i dreapta?
- Am și eu creier!!! Ce-ai crezut, că am doar gură și picioare!?
Na! Dacă mi-am căutat-o... :):):) Că nu mă-nvăț minte!
***
Mereu am ceva să-mi reproșez. Ca mamă. ( Nu vorbesc aici de celelalte mii de reproșuri pe care mi le aduc zilnic). Că mă enervez prea repede, că-i cer prea multe, că nu-i ofer suficient timp, etc. Ce nu-mi reproșez e că încerc, mereu, să mă perfecționez. Într-una din încercările astea ale mele, am pus mîna pe o cărticică mică, ce parcă m-a strigat de pe-un raft al librăriei Cărturești. ”Mami! Tati! Joacă-te cu mine!”. Recunosc, aflasem de existența ei din unica revistă pe care o mai citesc, Tango. Și mai e și scrisă de-o sătmăreancă de-a mea, Mirela Retegan, deci nici n-am clipit cînd am pus-o în coș.
Abia am așteptat să ajung acasă și să-mi anunț copila de mărețul nostru cadou. Vine și ea de la grădi, eu nici n-am răbdare să se dezbrace, că-i spun că avem o cărticică nouă, plină de jocuri. Sînt eu mai entuziasmată decît ea! Îmi aruncă, din mersul spre baie, unde se spală pe mîini: ”N-am chef, vreau să mă uit la desene!”
Ezit un moment, derutată, apoi reușesc să fac conexiunile potrivite. Dar nu-i în germană! Strig din ușă, unde mă lăsase. (Într-o vreme, am insistat cu jocuri, desene, ce-am mai avut în germană, ca să compensez lipsa unei conversații în limba respectivă acasă, conversații de care știam că au parte mulți dintre colegii ei de la grădi, dar cînd am văzut că nu-i place și pace am hotărît să renunț, pînă cînd o să mă lovească tactul direct în moalele capului).
Nu cred că m-a crezut, căci s-a îndreptat hotărîtă spre tatăl ei, ajutor de nădejde în lupta pentru televizor! Eu mă bosumflu, că de, am și eu 5 ani, printre alte cîteva zeci, nu-i așa!?
Apoi, îmi vine mintea cea de pe urmă, o „ignor” și încep să citesc cu voce tare din cărticică și să mă joc ”tiribam, tiribum” cu un copil imaginar. Doar nu era s-o las să-mi strice pornirea de „mama anului” pe care o mai am și eu, la momentul bilanțului. Sabina a fost, pare-se, atentă la mine și s-a și prezentat cu fața ei ”de prăjitură” să-mi spună că și-a schimbat părerea și vrea să ne jucăm. Și le-am luat la rînd. Îmi arăta o poză. „Ăsta!” „Ăla se joacă în mașină, să-mi amintești cînd mergem la Satu Mare.” „Ăăăă, bine, atunci....ăsta!” Răspundem aiurea. Ne place!!! Rîdem. Se prinde repede. Se bosumflă cînd pierde. O încerc, deși știu răspunsul: „Ai greșit de 3 ori, trebuie să primești o pedeapsă.” A trebuit, recunosc, să fiu extrem de șireată s-o încurc. Iar mă împăunez, dar am cu ce! :) Nu-i convine decît cînd trebuie să mă pedepsească și ea pe mine. Mă pune la colț. Hmmmmm...
De trei zile-ncoace, vine de la grădi, se spală pe mîini și mă interoghează: „Ne jucăm din cărticică!?” Mă amuz pe seama ei și mă fac că nu mai țin minte despre ce cărticică e vorba. Mi-o aduce, ca un cățel ascultător, de oriunde am lăsat-o cu o seară în urmă. Iar eu nu mai am altceva mai bun de făcut, decît să-mi savurez porția de Sabina. Face bine la sănătate.
