2011 în oglinda retrovizoare

   Las în urmă un top d'aleSabinei alcătuit în goana anului care-și ia tălpășița din viața noastră, făcîndu-i loc, politicos, unui 2012 mai tînăr, mai bun, mai frumos, mai sănătos și inspirat! Cum altfel!?!

                                                                        La mulți ani!                                                                


1. Traversam în fugă parcarea subterană a Mallului. Sabina mă aștepta, în siguranță, lîngă ușile culisante.
- Dacă te lovea o mașină, îl vedeam pe Horia mai repede!!! 
Mi-a zîmbit peste umăr și-a gonit spre scări. Am înghițit în sec. Umorul negru îl moștenește de la taică-său, să fim bine înțeleși.
Notă: Horia este numele pe care l-am ales, deocamdată, pentru puiul de om pe care-l vom cunoaște personal abia în aprilie.


2. În mod normal, nu o apucă la masă, dar uite că mai sînt și excepții, că altfel ne-am spăla cu regulile pe cap, de plictiseală. Între două îmbucături, și-a găsit timp să cugete cu voce tare:
- Dar pe Dumnezeu cine l-a născut?!
Mă declar depășită de situație, orice ajutor este binevenit! :)


3. Sabina își interoghează tatăl cu privire la semnificația cuvîntului „amenințător”. Primește răspunsul, dar are chef de taclale, pare-se.
- Tata, dar tu ai amenințat-o vreodată pe mama?
- Nu.
- Dar atunci cînd i-ai spus, din ușă: „<nu ieși din cameră pînă nu-mi dai un pupic,> n-ai amenințat-o?!”
Na, așa-ți trebuie, sîc!


4. Dragii mei erau pe drumul de întoarcere dinspre grădiniță, cînd mă sună Romeo, (că se împiedicaseră de-un magazin ce le stătea în cale):
- A găsit o cărticică pe care vrea să i-o cumpăr, ce zici? Rar, dar se mai întîmplă și să-mi ceară părerea.
- Spune-i s-o pună pe lista Moșului! Încă nu venise Moș Crăciun și voiam să profit de ocazie. Romeo dă mesajul mai departe, moment în care o aud:
- Da' i-am trimis scrisoarea dejaaaa!...
Ei bine, a adus cărticica-n dinți au ba? Ce credeți?! :)


5. De ziua ei de nume am mers să-și cumpere o nouă păpușă, pe Mariposa. Că n-avea nicio păpusă cu aripi. Bineeee, dar am stabilit că-și cheltuie agoniseala din pușculița personală. N-a cîrcotit, dar normal, a trebuit să plusăm cu ceva bănuți, ca nu-i ajungeau. După ce s-a văzut cu mîndrețea de înaripată în brațe, ne-a anunțat:
- M-am gîndit să vă invit la o înghețată! Dacă tot îi sugeraserăm noi că ar putea să ne facă cinste...
- Dar nu mai ai bani! Îi dau vestea menită să-i taie elanul fără pic de compasiune în glas.
- Are tata! Eu vă invit, voi plătiți!
Ne-am conformat, că nu ne invită tot a doua zi. :)


6. Nu știu de ce sau cum se întîmplă pe la case mai mari, dar eu, de multe ori mă văd nevoită să repet cîte-o rugăminte de zeci de ori, pînă mi se îndeplinește. M-am obișnuit că-n viață nimic nu-i ușor, așa că mă conformez și fac pe placa stricată pînă-mi obțin trofeul. Se întîmplă, însă, să-mi pierd răbdarea și să uit să-mi controlez decibelii din voce. Ultima dată cînd
m-am rățoit la Romeo - mare pișicher mare, mereu scapă basma curată în fața copilului -, mă trezesc cu odrasla lîngă pat, unde hotărîsem să mă trîntesc și să mă spăl pe creier c-un episod din Mentalistul. Nemaipomenită-mi fu mirarea cînd am auzit-o:
- Auzi, mama, ar trebui să te ridici și să-l ajuți, nu să strigi la el din pat, tu ai auzit de cuvîntul respect?!?!
Uh, ah, oh, eh, îhî!!! Pentru că nu m-a pufnit rîsul pe loc, încă sentimentul nedreptății era rege în capul meu, i-am spus și ei vreo două, de duh, și-am îndemnat-o să-și ia respectul de-o aripă și să facă pași. Auzi, dom'le, ce-a priceput maimuța mea preferată! Nu s-a lăsat și s-a dus ață la taică-său. Nuuuuu, pe el nu avea de gînd să-l învețe cum să-și arate stima și considerația față de prea-iubita lui consoartă, nuuu, pe el l-a întrebat sec:
- Auzi, dacă tot vă certați, de ce v-ați mai căsătorit?!
Chiar așa! :)))


7. Sîntem toți 3 în mașină. Sabina șoptește din spate, s-o audă doar Romeo:
- Tata, îmi dai un Haribo?
Romeo, prins cu ursuleții-n mașină de tartorița cea rea ce mă simt, îi spune ceva de înțelegeri, divulgări, secrete...na, chestii menite să nu mă enerveze atîta vreme cît nu le cunosc. Ce fain! Normal, nu-i dă niciun ursuleț pîrîcioasei. Prind momentul în care tăticul-cel-darnic se scoboară din mașină cu ceva treabă ce nu ne  privea pe noi și mă întorc la Sabina, ce-și rumega greșeala. De, pohta fusese mai mare și mai puternică! 
- Unde-s ursuleții? o întreb drăgăstoasă.
- Acolo! Ochii-i prind viață în timp ce mînuța stătea îndreptată în direcția torpedoului! Nici urmă de vinovăție pentru trădarea pe care-o comisese. Deschid, scot punga, pescuiesc un ursuleț și i-l întind.
- Tata-mi dă doi, și mă lasă să-i iau eu, să am o surpriză cînd văd culoarea!
- Nu serios!? Așa face tata? Ține trei, de la mine, astăzi!
Naaaa, nu mă iubește cu 3 ursuleți mai mult... :)


8. Dialogul de mai jos se repetă la intervale regulate. De obicei, înainte să ieșim din casă sau înainte de culcare, verific:
- Ai făcut pișu? 
Sabina se uită la mine cu o față speriată, de parcă o întreb cît e radical din 20! Apoi, mă întreabă și ea:
- Azi!?
M-am învățat să nu mai reacționez ironic, dar prima dată cînd am auzit-o i-am trîntit:
- Nu, dragă, săptămîna trecută!
- Oooooo, mama, dar normal c-am făcut săptămîna trecutăăăăă!
Am căutat-o de fire blonde. N-are. Am eu, albe, din plin!


Noi să fim sănătoși, la anul și la mulți ani!

O dată pe an...

   Nu venise în lumea noastra și aveam s-o mai așteptăm vreo 5 ani, pe cînd hotărîserăm că al doilea ei prenume va fi Sabina. Trebuia să fie neapărat al doilea dintr-un motiv cît se poate de banal. Numele de familie se termină cu „ș”, iar catalogul, la școală, încă se strigă după nume, apoi prenume.
Am vrut să evit șîsîiala asta. Ce putea fi atît de complicat?! Ei bine, s-a dovedit că,
din puzderia de prenume existente, nu am găsit unul care să corespundă cerinței și care să ne placă amîndurora. Îmi amintesc că am intrat în panică la un moment dat, cînd am realizat că fetița poate apărea oricînd, iar eu n-am prenumele. Și-atunci,
în disperarea ce mă cuprinsese, am început să zic cu voce tare: Ștefana, Ștefana... Îmi suna bine. Culmea, nimeni n-a avut ceva de obiectat. Eram de-a dreptul hilari. Fugisem de un prenume ce începea cu „s”, doar ca să alegem unul cu „ș”.
Dar rezolvasem problema, asta era important. Și mă mai consolam cu ideea că ne vom „occidentaliza” și noi, iar prenumele va trece în fața numelui, cum mi s-ar părea normal. Pentru orice eventualitate, Sabina a trecut în fața Ștefanei, că de, o șîsîială era mai ușoară decît o șîșîială... :)
   Primii trei ani din viața ei s-au scurs fără dubii. Toată lumea îi spunea Sabina. Romeo o mai alinta cu diferite porecle inventate pe loc, uneori încercam și Ștefana, doar să auzim cum sună. Dar hotărîrea definitivă i-a aparținut ei, cînd educatoarea de la grădinița la care urma să meargă a întrebat-o: „Cum te cheamă?” M-a lăsat mută, cînd am auzit-o:
„Pe mine mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!” De la directoare, pînă la colegii de grupă, toți s-au conformat. Inclusiv tăticul ei. Devenise Ștefana. Nu mi-a displăcut schimbarea macazului, dar nici nu am reușit să mă adaptez.
Sabina îmi venea natural, Ștefana era gîndit. De aici au rezultat și faze de-a dreptul comice. Îmi amintesc două dintre ele, ce s-au acomodat perfect în materia cenușie din capul meu. După cum urmează:

1. Profit de faptul că sînt la grădiniță și că educatoarea prințesei este liberă ca s-o întreb dacă totul merge bine cu Sabina. N-o să uit uimirea de pe fața ei, căscase ochișorii mari și nu reușea să bîiguie niciun răspuns. Noroc că am mintea odihnită și mă prind repede că domnișoara crede că mă interesez de alt copil, nu de al meu personal. Întîmplarea face ca, în grupa fetei mele să fie o Sabina recunoscută legal. A mea e sub acoperire. Deci reformulez întrebarea rapid, înlocuind prenumele buclucaș. Ah, Ștefana... Cred că ușurarea că nu era nevoită să deconspire activitățile altui „grădinar” a făcut-o să-mi laude vlăstarul ce-mi moștenea ADN-ul cu o vervă, de m-am lecuit de întrebări pînă în momentul de față. Nu-mi spunea nimic nou, să fim serioși!

2. De multe ori, colindăm magazinele în trei. Tot de multe ori odrasla noastră uită că nu e pe moșia proprie și face cîte-o nefăcută ce necesită o apostrofare imediată. Atunci ne rățoim în cor, eu și tăticul ei: „Sabina!” „Ștefana!”. Evident, fiecare folosim prenumele care țîșnește liber printre dinți. Persoanele din preajmă se uită, automat, după cealaltă autoare de prostioare. Cred că cel mai comic a fost într-un magazin cu porțelanuri exagerat de scumpe și de-un prost gust pe măsură. Ha!

   O dată pe an, în ziua de 27 decembrie, de Sf. Ștefan,  încerc și eu să mă conformez. Încărcătura emoțională e dată mai ales de faptul că, acum 6 ani, am ales această zi pentru a o boteza. Emoția de atunci mă mai încearcă și azi. Ștefana a fost excepțională, gîngurind aproape tot timpul, de parcă avea o mulțime de povești de depănat cu îngerașii ce încă o priveau de pe norișori. Biserica a fost inundată de o lumină aproape ireală. Așa-mi amintesc. Prin urmare, sărbătorim ziua de 27 și pe Ștefana, în familie. Aseară, am încercat-o:
- Mîine e ziua ta de nume, e Sf. Ștefan, trebuie să ne scoți la un suc sau la un film, ce zici, ne faci cinste cu bănuții pe care-i ai în pușculiță? E vădit încurcată, dar nu durează mult pînă-mi răspunde:
- Pe mine mă cheamă Sabina, nu Ștefana!!! Altruismul, dorința de-a dărui, nu se moștenesc genetic?!?
- Deci nimic pentru noi, scumpilici? mai încerc eu oceanul cu vîrful degetului mic.
- Bine, vă fac cinste, dar mi-o luați atunci voi pe Mariposa!!!

Zîmbesc, tastez, zîmbesc și-i doresc de toate cîte sînt mai bune, mai frumoase, mai norocoase, mai sănătoase, mai...
Te iubim mult, Ștefana!
Mama și tata.

A venit, a venit Moș Crăciun!

   Anul ăsta trebuie să fi fost toți foarte cuminți, fiindcă am primit muulte jucării, pentru toate vîrstele, dar și mult dorita liniște a unei sărbători frumoase! Frumoase, cu dragii mei dragi.
Ce dacă am ars sarmalele, au fost doar „caramelizate” puțin, mi-au spus doar cei ce le-au mîncat! :)

    O îmbăiasem și cremuisem bine. Povesteam în timpul ăsta despre Moși, cadouri, copii cuminți, etc. Era vizibil emoționată și aștepta cu nerăbdare să vadă ce va primi.
Făcuse liste peste liste, din octombrie încoace, iar într-un final, pe ultima apăreau doar trei obiecte. Am încercat-o:
- S-ar putea să nu le primești chiar pe toate trei, Moșul e destul de ocupat, renii nu-i citesc chiar tot ce scrie în scrisori...
- Dar mama, poate să-și aleagă unul!
- Aham! Și care-ar fi ăla unul pe care l-ai prefera tu? am riscat eu.
- Cîinele cu fluier!!! Am zîmbit.
- Oare eu ce-o să primesc, o botă? Îmi întreb copila rămasă pe gînduri.
- Da de unde! îmi răspunde ea fermă. Tu vei primi o inimă de aur! Și-și adîncește privirea limpede în a mea, ce devenise destul de încețoșată dintr-o dată.
- De ce crezi tu că voi primi o inimă de aur? continui discuția, de dragul explicațiilor.
- Pentru că ești cea mai bună. Pentru mine!

   S-a dus tîrziu la culcare, dar nu înainte de-a orna drumul Moșului cu cele cîteva zeci de metri de beteală
pe care n-am pus-o pe brad.
- Cred că o să mă trezesc devreme, abia mă mai pot abține, mama...
- Te trezești cînd vrei tu și ne fluieri și pe noi.
- Pot? La orice oră?
- Da!
A adormit mulțumită în secunda următoare.

   S-a făcut și dimineață, deși destul de tîrziu. Am fugărit-o la baie înainte să apuce să vadă dacă a trecut Moșul pe la ea. N-a cîrcotit, deși rezista greu. S-a spălat pe dinți și-a fugit să-l trezească și pe tata. Ne-am îndreptat împreună spre brad. Încă avea pastă pe botic,
dar ce mai conta? Uau! Era plin de cadouri acolo, Moșii veniseră din multe părți, erau mai mulți decît în anii trecuți. Au fost generoși toți. Despacheta, rîdea, nu-i venea să creadă că-s toate ale ei. Se minuna de fiecare, parcă voia să se oprească, să se joace, dar mai erau... Căluțul, aripile și fusta de zînă, ștampilele, păpușa Hanna, etc... A găsit chiar și o scrisoare de la Moș, pe care m-a rugat să i-o citesc. A ascultat atentă, apoi a rupt ultima hîrtie roșie de pe ultimul cadou. Cîinele cu fluier a lăsat-o fără cuvinte. Cînd și le-a regăsit ne-a spus: „E cea mai frumoasă zi!” „Ești cel mai frumos lucru care ni s-a întîmplat!” am gîndit amîndoi.

Mulțumim frumos Moșilor dragi care s-au gîndit la noi. 
Vă dorim, emoționați, tuturor, sărbători frumoase!
Crăciun fericit!

Serbarea de Crăciun ~a IV-a~

   Îmi voi aminti mereu, cu drag, de prima ei serbare. De drăgălășenia copiliței care nu era incomodată deloc de lumea din sală și se mîndrea cu mama ei. A fost unul din momentele în care m-a ridicat la cer...

   În dimineața zilei de vineri, 16.XII. 2011, Sabina îmi spune, precaută, că are o problemă. Scuip pasta de dinți, să n-am spume la gură, și-mi îndrept atenția spre ea.
- Știi, mama, nu știu cum să duc clopoțelul, că n-am voie să-l scutur decît cînd spun poezia, deja a strigat de două ori la mine, e cam esterică...!
Cînd a spus „strigat”, m-am încruntat, dar cînd și-a scos din mînecă adejectivul nou-nouț, am băgat periuța înapoi între dinți și mi-am continuat treaba, de teamă să nu-i spun ceva care să mă dea de gol. Eram de acord cu ea! Într-un final, am încercat să mă fac utilă și să-i spun cam ce-ar putea face să nu scuture damblagitul de clopoțel cînd nu vrea.
Am pupat-o. A plecat. Am rămas. Am zîmbit...

   Este primul an în care, nu doar că-și știe poezia fără ca eu să fi trebuit să-mi bat capul, dar le știe și pe-ale altora. Momentul lor deschide serbarea. Își fac treaba de minune cele trei prietenuțe. Eu realizez că nu-mi ajunge aerul în locul în care mă așezasem, că nu văd cum trebuie și decid că pot să stau în picioare, mai în spate. Sabina n-a văzut cînd am plecat. Nu m-a mai găsit și-am putut să observ graba cu care mă căuta din priviri. Nu mai zîmbea și avea buzele strînse. Mergeau în cerc, ea era mereu cu capul întors înspre locul unde stătusem. Nu știam cum să dau din mîini mai abitir, să mă vadă, și eram la cîteva secunde trepidante distanță de-a o striga, cînd, mare bucurie mare, ne-am regăsit în sala mică...
Cu toate riscurile, nu m-am mai mișcat de la locul meu, Sabina era ca peștele-n apă, cu zîmbetul nelipsit, de-o voioșie molipsitoare...

   Ultima serbare de Crăciun, la grădiniță. Nevoia ei de prezența mea și bucuria pe care-o transmitea prin toți porii m-au făcut, din nou, să simt că i-aș putea culege stele.

De-a rîsu' plînsu', că de mă struneam, mama anului eram...

``Ce faci, mama, stai pe blogul meu? Mi-ai pus cățelul?`` (Doar am împodobit blogul în straie de sărbătoare împreună). ``L-am pus, uite-l aici!`` 
``Îmi mai citești ceva, din ce-am făcut? Te roooog, una scurtă!``

   Ultimele două texte n-au fost nici scurte, nici d'ale Sabinei, ci mai mult d'ale mamei Sabinei, prin urmare azi voi remedia situația. Aseară, mi-a ridicat mingea la fileu. Aș fi preferat să fie o minge mai frumoasă, dar așa-mi trebuie, dacă nu mi-am strunit caii la căruță atunci cînd a trebuit. Prin urmare, e loc de dat cu roșii în capul meu! Hai, dau eu prima, am de-alea mici și zemoase.
   Era frumos și era vară, iar căldura, probabil, l-a făcut pe Romeo meu drag, neatent la o rugăminte de-a mea. Deși, în stilu-i caracteristic, a bifat-o verbal, iar eu am fost convinsă că s-a și notat. Îl rugasem să memoreze, în agenda lui, un nr. de telefon. Nimic complicat pînă aici, viața ni se arăta fără nori de ploaie. Sabina o avea pe bunica în vizită, noi doi ne puteam vedea de-ale noastre. Zis și făcut. Doar că, spre seară, dă Neghiniță buzna în mintea mea și bîzîie pînă mă hotărăsc să-l ascult și să-i cer lui Romeo numărul pe care, cu doar cîteva ore înainte, îl rugasem, atît de frumos, să-l salveze în agenda telefonului său, că eu vorbeam la al meu și, cum nu mi s-a părut niciodată de o importanță majoră să-i învăț toate funcțiile, nu știam să fac două lucruri simultan. Merit încă o roșie! Zbang, să nu mai fac!
Prin urmare, dialogăm, (pentru început):
- Îmi dai, te rog, numărul Simonei?
- Da, sigur! Scoate hardughia din buzunar și-mi dictează...
- Nu p'ăsta, pe cel de Ro...
- N-am altul!
......vdgedfhgjergn vndfhfhfbdsk\n....Cam asta am gîndit eu și am căscat niște ochi de broască-bou africană, gata-gata să sară și să ucidă scorpionul indolent din fața ei. Cam aici a luat sfîrșit dialogul ce n-a dat roade. Nu știu ce mi-a ieșit exact pe gură, și nici n-are importanță. Dar îmi amintesc că-i comunicam, cu ochi bulbucați de uimire și draci că ar face bine să-mi dea nenorocitul de număr pe care mi-a spus că l-a salvat. Și-n ziua de azi neagă că am avut vreodată, vreo discuție referitoare la așa ceva. Poftim, gaura neagră și-a găsit momentul să-și facă apariția! Tot ce-am reușit a fost să-l scot din pepeni într-atît, încît a dat cu telefonul de parchet. Nu-i o misiune ușoară asta, printre multiplele lui calități se numără și calmul imperturbabil, puțini se pot lăuda că l-au enervat. Eu dețin, în sfîrșit, locul fruntaș. Dacă nici aici, atunci unde?! Mai primesc o roșie? Zbang!
   Pepenii mei sînt mai copți decît ai lui, deci explodează mult mai ușor. Spargem telefoane, zici? Că ne permitem! Moment în care dau de perete ușa dormitorului, doar aici ne duelam, între patru pereți, și mărșăluiesc spre bucătărie. Păi să spargem! Paharul de cristal? Hmmm, hai, că nu văd chiar atîta roșu cît să stric bunătate de set, dar ceva, ceva... și-mi rotesc privirea pînă dau de borcanul cu miere pe care îl lățesc pe perete cu o plăcere pe care n-am savurat-o bine, c-a apărut Sabina în ușă. Iacs! Chem înapoi dracii din avangardă și-ncerc să zîmbesc, întinzîndu-i și ei un pahar. Hai, sparge și tu ceva, e concurs! Na, se speriase!
Fir-aș eu de broască-bou să fiu! Roșiiiiiiii!!!! Zbang! Zbang! Zbang! Zb...
   În prima săptămînă de după circ, Sabina spunea tuturor: Mama a spart un borcan, uite-așa! Era și-n loc de bună ziua și de la revedere. Normal, au fost persoane care m-au întrebat ce s-a întîmplat și le-am spus, rîzînd. C-ar fi rămas o chestie de rîs, dacă, evident, n-ar fi de plîns!
   A trecut premiera, n-a mai pomenit nimeni nimic. Vara s-a transformat în toamnă. Acum, sîntem în plină iarnă și-ar trebui să hibernăm. Dar dacă n-avem blană...
   Aseară, Sabina m-a luat la întrebări, de mi-a stat ceaiul în gît:
- Pot să sparg un pahar?! - își înșiră dințișorii la vedere.
- Da' ce-ți veni? - mă burzuluiesc la ea, tușind să nu mă înec.
- Știi tu, ca tine atunci...
Aiaiaiaiaiaiaiai!!! Pun cana cu ceai bine, să n-o răstorn și după ce mă-njur cu foc în gînd, îi spun:
- Ai cam ratat momentul, iubire! Nu mai e concurs, dar de unde și pînă unde te-ai găsit tu, taman acum, să-mi ceri așa ceva?
- Știi, am un pitic în creier și dă paginile! Pagina 1, 2, 3, 4, 5, 6...22! Asta-i la pagina 22!

Am apucat cana cu două mîini și-am băut, și-am băut...Și-aș mai bea!... Roșiiiiiii!!!!

Dulce ești, copilărie, cu iubirea ta cu tot!

   O așteptam cu emoție și bucurie să vină pe lume și ne imaginam cum îi vom auzi pașii desculți, lipa-lipa, pe gresia din hol și bucătărie. Romeo obișnuia să-mi descrie cu lux de amănunte ce și cum va face. „Va veni la tine, își va împreuna mînuțele și va spune: te rog din suflet, mama...” Din flegmatic și zeflemitor, ajungea un sensibil fără leac și cu sclipiri jucăușe în ochi, atunci cînd îmi povestea întîmplările fetiței lui, nenăscute încă. Și totuși, există iubire!
   Sabina are acum 6 ani și 2 luni. I-am auzit lipăielile pe gresie, am văzut-o împreunîndu-și mînuțele și mi-a spus, cu glas dulce, de multe ori, pînă a pronunțat corect: „Te log din fufet, mama.” Realitatea a copleșit orice imaginație.
   Aseară, ne-am uitat la ea cum doarme, liniștită și senină, între noi. Romeo o tot pupă apăsat pe obraji, Sabina se întoarce pe-o parte, Romeo o pupă iar, ea dă din picioare pînă aruncă plapuma de pe toți trei, eu mă simt fericită. Iubesc, am curaj și mă tem.
   „Și mai vine unul între noi!”- gîndesc, a nu știu cîta oară, același lucru, cu voce tare. E încă neverosimil ce mi se întîmplă. „Îți dai seama, că fără să iei nimic de-aici - arată spre bobocul de fată- o să simți și pentru el, la fel?!” Am impresia că-mi dau seama, dar știu că nu-i așa. Pe mama primei mele finuțe, cînd am văzut-o întîia oară cu fetița mică, mică, îmbrăcată în galben, în brațe, am întrebat-o: „Oare cît poți să simți?” Nu mi-a răspuns, și-acum știu că orice mi-ar fi zis, n-aș fi înțeles. Am primit răspunsul, de la Sabina, abia peste 2 ani.
   „Pe cine o să iubești mai mult?!” - e întrebarea pe care o aud la intervale neregulate. „O să ne iubești la fel?”- continuă ea, înainte să apuc să gîndesc. De obicei e în brațele mele și mă mîngîie pe păr cînd are astfel de nelămuriri. Cînd o văd, c-un zîmbet strîmb și ochi nerăbdători, știu că așteaptă, în copilăria ei, să-i spun că pe ea o voi iubi mai mult. Dar eu m-am învățat să n-o mint. Și nici alt răspuns, în afară de - „Pe tine, întotdeauna, te voi iubi de mai mult timp!”- n-am. Și nu, nu știu cît voi putea, din nou, să simt!

S-o văd și mă liniștesc!

 Partea I.

  S-o văd și mă liniștesc! Să mă conving că-i bine și nu mă mai iau la harță cu gînduri pesimiste. Dar s-o văd odată! Așa gîndeam pe cînd Sabina era încă în „marsupiu”, iar eu tremuram la gîndul că anumiți factori externi i-ar fi putut face rău. Mă linișteam doar cînd eram în cabinetul doctorului în care credeam orbește. Nu-l întrebam nimic, îl urmăream doar cum stă cu privirea ațintită în monitor și așteptam. „E bine!” îmi spunea zîmbind la finalul vizionării. Atît mă interesa. Nu am întrebat niciodată nimic mai mult. Cînd a venit ziua cea mare, domnul doctor era în concediu, dar nu m-a lăsat singură. Mi-a stat alături, zîmbind și încurajîndu-mă, pînă la momentul magic, cînd l-am auzit din nou: „Vezi, Loredana, că-i bine?” Apoi am întîlnit privirea albastră-gri-verzuie a Sabinei și îngerii au încins o horă a păcii în sufletul meu.
   Și-acum zîmbesc amintindu-mi cum a încercat doctorul meu drag să-mi spună pe nume, dar nu i-a ieșit.
În urechile mele, Loredana, în acel context, era cel mai frumos apelativ. Nu l-am corectat. I-am mulțumit.
   Dar liniștea asta nu m-a ținut mult, și-acum știu că nu mă voi mai liniști toată viața. Nu mai am cum. Trăiesc momentele mult mai intens decît am crezut vreodată că le-aș putea trăi. Mi-l amintesc pe Caragiale des, căci „simț enorm și văz monstruos”, deși mă lupt să văd luminos. O doamnă doctor de familie mi-a atras atenția asupra unui ganglion umflat pe care
i-l descoperise Sabinei pe cînd avea 6 luni. Și-a zis: „nu ne putem gîndi acum la l...” Nu voi scrie cuvîntul că mă ia cu fiori reci pe șira spinării. Nu-i cazul să precizez că n-am putut să nu mă gîndesc, că am plimbat-o pe la controale și i-am făcut la analize, de mi se rupea mie sufletul de mila ei. Cînd a zis Romeo STOP! - m-am bucurat. Trebuia să preia cineva frîiele, să ia decizia asta, n-o puteam ține așa din 6 în 6 luni. Măcar aflaserăm că radiografia și tomografia  pe care le făcusem fără să știu că puiul de om coborîse de pe norișor și mă alesese de mamă nu mai puteau să aibă urmări. Pe Romeo l-a asigurat nenea doctor că Sabina nu va avea puteri miraculoase și nu va putea trece prin pereți ca o super girl! :)
   Ultima verificare i-am făcut-o anul trecut, în decembrie. Are la grădi un doctor descuiat la minte cu care se înțelege de minune. Acesta mi-a priceput repede paranoia și după ce mi-a luat-o la mișto, m-a ajutat să mă lecuiesc. Oarecum.
De-atunci, n-am mai înțepat-o.
   De ceva vreme, să tot fie 3 săptămîni, face o alergie destul de urîtă și nu-mi pot da seama la ce anume. O duce Romeo la domnul doctor descuiat la minte și, hopa, ne trezim cu bilețel ce ne trimite la analize de sînge. Că-i inuman să-i scrijelim pielicica la alergolog, prea multe necunoscute. Așa ne-a spus. Și l-am crezut, deci n-am mai mers la alergolog, dar nici analize n-am făcut. Nici nu mă puteam gîndi cum să-i explic că trebuie, iar, să i se ia sînge. Voi fi atentă, m-am gîndit eu. Dar nu mi-a mers și vineri seara am avut în fața ochilor o fetiță ce părea că s-a pupat pe bot cu un porc. Așa era de roșie și umflată la gură, că m-am îngrozit. Pînă ieri i s-a retras, dar tot am pregătit terenul pentru ac. Și azi dimineață s-a dus, cu tăticul ei, să rezolve problema, după ce i-am „tatuat” pe braț o floricică, s-o protejeze. Eu n-am putut niciodată să asist la scenele astea. „Să intre mama, doar, și copilul” auzeam asistenta. „Poate intra tata?”,  întrebam timid, conștientă că nu pot urmări procesul fără să mă preling printre scaune și-atunci halal treabă mai rezolvam!
   În cazul în care eu sînt cea înțepată, mă uit pe pereți pînă-i gata, și-apoi îmi fac cruce cu limba pe cerul gurii sperînd că n-am dat peste vreo dementă care să mă înțepe cu oarișce ac infectat. Da, paranoia crește și inflorește cu vîrsta. De uitat și cercetat, nu-s în stare!
   M-au sunat imediat ce-au scăpat, Sabina a fost, cum mă și așteptam, o vitează. Uneori, jur c-aș prefera să urle și să se dea de pămînt, să-și exteriorizeze teama. Dar ea, nu! E cuminte, ca un om mare și deștept. M-a ascultat dimineață,
ochii i s-au umezit instantaneu cînd a priceput unde merge și de ce. Apoi a cerut un șervețel, să se șteargă, să „nu fie discuții” și-a ieșit salutîndu-mă frumos. Am închis ușa și-am încercat să ignor durerea de stomac. Mi-am zis un „Doamne-ajută să-i găsească vena din prima” și m-am pus pe așteptat. Asistenta, o tînără drăguță, despre care mi-a spus Romeo că avea emoții mai mari decît pitica mea, a reușit din a doua încercare, fiindcă Sabina „și-a ascuns venele”. A durut-o puțin, dar a trecut repede. „Mi-a fost un pic rău și m-a durut burtica”, mi-a spus la telefon, apoi au venit din nou pînă acasă să-mi arate cele două  leucoplaste lățite pe mînuța ei protejată de floare. Că-n mînuța aia a găsit asistenta vena!

Partea a II-a

   „Mai faceți unul”, ne-a sfătuit, zîmbind, acum vreo 4 ani, o doamnă doctor de la Cluj. Sabina era reușită, nu asta era problema, ci stresul meu, extrem de vizibil, se pare. Na, că nu știusem că ăsta-i leacul. Unde mi-o fi fost mintea?!
   „Mama, noi mergem cu Patrick la Real”. „Noi”- adică ea, cu taică-său și păpușa bebeluș! Îl instalase pe Patrick în căruciorul roz, de fetițe, dar „nu-i bai”, și-așa a colindat magazinul, spre deliciul publicului neplătitor de bilet.
   „Mama, ești grasă, ai bebe?” mi-a trîntit într-o zi, de n-am mai dus lingura la gură alte două, că știam că n-am bebe...
   „Mama, dar tu de ce nu-mi faci o surioară, Rosa are?!”
Ei, de-astea am tot auzit din gurița ei și mărturisesc, nici prin cap nu-mi trecuse vreodată c-aș putea s-o las fără o surioară sau un frățior. Doar că mi-au trebuit cîțiva ani să-mi revin psihic după nopțile nedormite, apoi încă vreo 2, să mă transform în mămica pe care ar mai alege-o vreun bebe cocoțat pe norișor.
   Cînd am văzut că nimeni nu mă vrea, am zis să merg să văd de ce, iar verdictul n-a fost ușor. Iaca, momentul meu, cică, trecuse. Undeva, s-a strecurat o gafă sau poate un mare ghinion, că niciun bebe nu mai prea putea străbate cărarea îngustă, blocată de bolovani, pînă la cuib. Era februarie. Am ieșit din spital cu ochii umezi, dar nu puteam plînge, doar mă aștepta Sabina în mașină. „ Ei, mama, ai bebe sau n-ai bebe?” „N-am încă, iubire, dar roagă-te tu mai zdravăn de barză și poate, poate...” N-am stat să mă uit în ochișorii ei, dar din modul în care a zis „bine”, mi-am dat seama că nu spera prea puternic.
   Era prima dată cînd mă ruga ceva și nu puteam, efectiv nu mai depindea de mine. Era mult de dus. Vedeam monstruos din nou. Mi s-au năruit castelele de speranțe. Și le-am lăsat. Apoi am revenit, doar o aveam pe Ea. Frumoasa, draga, sensibila, adorata Sabina. A mea! Apoi, iar se năruia eșafodajul șubrezit. Și cînd am crezut că nu mai vreau nimic, că nu-mi mai pasă de nimic, că pot renunța la tot și s-o iau din nou de la capăt altfel, am văzut liniuțe! Nu stele, liniuțe! Două! Exact cîte trebuia să văd. Apoi, s-au înmulțit și jucau haotic în fața ochilor mei plini de lacrimi de neîncredere și bucurie. De-atunci, din iulie, încerc să mă liniștesc și să cred că va fi bine. Doar mă mai alesese un îngeraș ce se plictisea pe norișor. Iar eu aveam să mă asigur că beneficiază de tot confortul, pînă ne privim în ochi.
   Acum, nu mai cred că-l voi vedea și mă voi liniști. Am ceva experiență ce-mi susură dulce în urechi că nu există liniștea pe care o caut. Dar voi avea momentele mele, alături de ei, de dragii mei dragi. Și mai există iubire, multă, neprețuită, nevisată și negîndită. Iubire!
   Nu mai merg la doctorul meu de odinioară, Clujul e mult prea departe, dar am găsit un altul, care crede în minuni. „E o minune să mai faci un copil sănătos azi”- am șoptit eu, așteptînd verdictul. Nu știu de ce mi-am amintit, atunci și acolo, vorbele unei prietene ce mi-a fost felinar în multe nopți de gînduri fără stele, pînă ne-am plictisit de noi și de angoasele noastre. „Da, dar e singura minune care ne e accesibilă nouă!”, m-a surprins el, căci nu credeam că-mi va răspunde.
   Acum pun întrebări, că mi-s trecută prin experiențe nedorite, dar la sfîrșit, mă liniștește, oarecum, un „totul e bine” spus convingător. Cred că m-a „notat” cînd m-am prezentat cu Romeo de mînuță, (după ce-mi făcusem testul pentru sindrom Down și eram convinsă, după cum îmi spusese dr. Google, că e de rău), am intrat în cabinet și am articulat clar și răspicat: „Vi-l prezint pe soțul meu, lui îi spuneți ce e de spus, eu sînt doar cărăușul și nu mă mai țin nervii!”. A văzut că nu glumesc și-a procedat în consecință. Umorul lui Romeo, pentru care-l ador, a destins atmosfera și-am văzut toți trei cum bebele duce degetul mare la guriță. „Uite, ne-arată că-i OK!”
   A mai trecut timp și e tot OK. Oricît m-am străduit să nu greșesc cu ceva, nu a depins totul doar de mine, deci probleme sînt, dar se pot rezolva. Așa că îndrăznesc să scriu despre frățiorul Sabinei. Și nu uit să-i mulțumesc. Mi-a dat, deja, momente de fericire pe care nu credeam că le voi mai încerca vreodată.

   Sabina a găsit undă liberă la frățior, îi declară dragoste nețărmurită deschizînd fermoarul de la „marsupiu”  :)
   Moșii iernii, darnici și buni, să ne aducă sănătate, iar de Paște, vom saluta lumea, cu drag, în patru.

Sometimes, I think I glimpse eternity...

Retrogradarea

- Mama, ce-nseamnă retrogradat?
- Hmmmm... Îmi ia cîteva secunde să deschid gura, explicațiile astea s-au dovedit mai mult decît dificile pentru mine, că mereu ajungem din una-n alta. Ultima dată, m-a terminat cu flatat. I-am spus măgulit. Păi și măgulit?! Aoleo! A durat ceva să ajung la lăudat. Acum, am hotărît să nu mă bazez pe sinonime. Prin urmare, după cele cîteva secunde de concentrare, gîndurile mele încearcă un vals lent, parcă-i mai ușor:
- Uite, de exemplu, dacă pe tine te mută de la grupa Bären, înapoi la Elfen, te retrogradează.
- Aha, ca pe Claudia. Au mutat-o de le Elfen la Frosch, și ne-a spus că a fost retrogradată! (Claudia este educatoare).
- Exact așa, iubire!
Dau să mă întorc la ce făceam înainte de discuție, s-o las să-și termine mîncarea din farfurie. Sabina învîrte tacticoasă furculița prin orez, fără să dea semne c-ar duce vreo îmbucătură la gură. Eu o privesc, așteptînd. M-am crezut deșteaptă, iar, presupunînd că știu ce urmează. Iaca, n-am știut bine!

- Și eu, cînd am ajuns de pe norișorul meu, la tine în burtică, am fost retrogradată! 

Capitol nou, poveste veche

   Sîmbătă seara, cînd s-a ghemuit lîngă mine, mormăia ceva de tata şi inima prieteniei şi promisiuni şi... nu eram atentă, mă uitam la un serial de calmat gînduri obosite. Sabina nu voia să mă bîzîie pe mine prea mult, deci cugeta cu voce şoptită, suficient cît să aud că nu tace, dar insuficient cît să pricep ce vrea. Îi acord două minute de atenție și-o întreb ce-o supără. Nu era sigură care-i stînga şi care-i dreapta!!! Oarecum nedumerită, doar era o problemă demult clarificată, îi dau lămuririle de rigoare. Ah, voiam doar să mă asigur că nu greşesc, îmi spune înainte să-şi facă, serioasă, semnul crucii. Apoi şi-a împreunat mînuţele în rugăciune. Tot mai mirată, doar nu face asta în fiecare seară, o întreb dacă are nevoie de ajutor. Nu, ştiu eu ce vreau să zic...Ok. Mă întorc la filmul meu.

   Ne trezim şi e duminică dimineaţa. Da, nu ne-a furat nimeni vreo zi din viață. Toate-s în ordine. Sabina îşi roagă din nou tatăl să nu uite s-o ducă la magazinul ăla de care ştie el, să-şi ia inima prieteniei. Eu nu pricep nimic, dar mă gîndesc că au ei ceva planuri şi-o să mă anunţe şi pe mine cînd va fi cazul! Hotărîm să ieșim să ne aerisim mințile. Alea ce ne-au mai rămas, cel puțin unora. Eu nu funcționam la capacitate maximă, dimpotrivă, simțeam că anumite circuite se ardeau la cel mai mic contact cu gîndurile noi ce-mi populau emisfera cerebrală. Nu am niciodată la îndemînă butonul Ignoră!  și oricît bîjbîi după el, tot nu-l găsesc. În caz de nevoie, spargeți geamul! ZBang!!! Nimic, nu cred c-am spart geamul care trebuia, stresul e tot acolo. Să mai aștept, atunci. 

   Sîntem în mașină, cînd o aud din nou. Mergem prima dată la magazinul ăla, de lîngă sala unde am făcut balet, da? Acum, binevoiesc să-mi mut atenția de la circuitele mele ce fac contact prost, la dragii mei dragi și întreb și io, ca moaca, despre ce-i vorba în propoziție. Romeo dă din umeri. Mă întorc în spate, la ochii de-un albaștru-nerăbdător și-mi cufund privirea verde, întrebătoare, în ei. Magazinul ăla, de unde-mi luai ciocolată și bomboane cînd mergeam la balet, tata! Pleosc!!! Ha!!! V-am spus de ce nu mint eu aproape niciodată?! De jena momentului în care voi fi prinsă cu minciuna-n portofel! Că mereu se ascunde ea prin locuri ce se cer scotocite des! Așa! Romeo și alții ca el nu se învață minte! Nu, nu, nu! Și degeaba fac eu pe tartorița cu mînă de fier, tot nu reușesc să controlez tot, așa că Sabina mea dragă își îndulcește papilele gustative mult mai des decît aș fi eu de acord. 

Și asta datează de ani buni, orice-aș face, nu pot eradica flagelul corupției. Mama, uite, am o bomboană, dar n-am voie să-ți spun!      Așa a sunat prima ei trădare. Inculpata era maică-mea, Sabina să tot fi avut vreo 3 ani. De-atunci s-a învățat, Romeo a avut grijă să-i explice cu dragoste părintească de ce nu poate să-mi spună chestii de-astea, dar trădările tot se mai petrec, involuntar, cînd nu pricepi, de exemplu, că magazinul pe care-l vrea copila ta neasemuit de dulce este, de fapt, OMV-ul furnizor de carburanți de tot felul. 

   Sîntem la OMV. Era clar că vom ajunge aici, nu? Ne uităm după inima prieteniei care-i ba o brățară, ba un cățel, ba o pisică, de mi-e capul calendar și nu reușesc să înțeleg deloc ce vrea ghemul de nerăbdare de lîngă mine. Dar duc o luptă crîncenă să aflu. Cred că-i curiozitatea de vină, bat-o Neghiniță s-o bată! Este o reclamă la TV, dar în română, nu în germană! Sesizez o umbră de reproș în vocea ei. Să încerce să-mi spună că din cauza mea nu a reușit să vadă reclama respectivă pe îndelete?! Na, fugi de-aici, de reproșuri am eu nervi acum! Sînt mai mult decît amabilă și întreb vînzătorul dacă poate să-mi deslușească ghicitoarea și să-mi spună ce caut. N-am noroc, nu pricepe nici el mai mult decît mine. Uite, aici erau! Vezi, tata, nu mi le-ai luat atunci... După fața și tremurul din voce deduc că-i tot mai gravă problema. Adică, le vrea! Pe ele, alea care-or fi și noi nu știm! Hai la Mall, vedem acolo. Nu mergem direct la Auchan, că nu-i în drum. Oprim și pe la alte magazine, să-mi clătesc ochii. Sabina bolborosește ceva. O rog să repete. Ați zis că mergem prima dată să căutăm inima... Păi și n-am fost?!!! Un fluture  dă nervos din aripi, da-l pleznesc rapid și-l trimit să facă o penitență. Azi nu mă rățoiesc la ea. De ce? Uite-așa, să văd că pot! Dar asta nu înseamnă că nu-i fac morală. Pricep că problema e de-o importanță rară cînd o văd cum trece pe lîngă maldăre de jucării, cordeluțe, brățări, fără să le bage în seamă. E cu gîndul în altă parte. Atunci dau semnalul și ne aliniem în trap voios către Auchan. Acolo, trecem pe lîngă rafturile cu jucării și așteptăm să ridice două degețele să ne arate victorioasă inima prieteniei. Nimic. Mare dezamăgire mare. Romeo încearcă s-o consoleze, apoi merge la raionul cu fructe. Eu hotărăsc să dau o raită pe la cosmetice. Sabina rămîne cu mine. E bosumflată, cu ochii încercănați și triști. Îmi reproșează (vai, ce greșeală!) mie insuccesul. Și eu nici măcar nu știu ce caută!!! Așa de repede ați trecut pe-acolo că n-am putut să văd... Uh, oh! Ce de fluturi s-au adunat la granița dintre calm și nervi. Reușesc și de data asta să le refuz viza de intrare. Îmi trec o mînă printre degetele ei umede, își mai ștersese cîteva lacrimi pe furiș, îmi îndrept spatele, trag aer în piept și îi spun: Hai înapoi!  O simt cum pulsează de emoție, mă strînge bine de mînă, să nu cumva s-o iau în altă direcție și mă trage după ea. O pun să repete toate informațiile, încercînd să rezolv misteriosul puzzle. Pomenește ceva de cutiuțe de plastic în care pot fi doi căței, două pisici, un cățel și-o pisică...ai toată colecția, (da, e vorba de o colecție!) și primești inima prieteniei. După nici 3 minute de belit ochii la cutii și cutiuțe, îngerul meu păzitor îmi răsplătește supradoza de răbdare. Văd o chestie de plastic cu două animăluțe mici în ea. Sabina! Astea-s? Copila mea devine definiția metamorfozei. Țopăie, strigă, rîde, țopăie... Astea-s, astea-s! Ești cea mai bună mamă!!! Ei, nu zău?! Dintre toate cîte le ai! Găsesc vreo 15 exemplare, le dau pe toate jos, doar am tot timpul din lume, i le pun în față, că nu-s la fel, și-o las să-și aleagă. Mă uit și la preț, orientativ, deși era o situație care impunea un împrumut bancar, de era cazul, după sloganul: Fericirea copilului tău, neprețuită! Avem noroc și nu costă cît să ne stea în gît. 

Le alege pe Ami și pe Bella. Descoperă și inimioarele de carton. Hmmm, ea văzuse un lănțișor la reclamă, dar, probabil, pe acela îl obții cînd ai toată colecția. Eu nu zic nimic, o ascult cum gîndește cu vorbe articulate clar. Dar Ami e prințesa regatului Pocketville, iar Bella e o cățelușă extrem de bine educată, a scris o carte despre bunele maniere... Conchide că le are pe cele mai tari animăluțe. Nu vrea toată colecția. Sînt și personaje negative, rele. Pe-alea, clar nu le vrea!

---

La sfîrșitul „expediției”, eu am fost cea mai fericită. Reușisem să condimentez perfect ziua aceasta, altfel obișnuită, a copilei mele. Doar ea-mi condimentează cu o pricepere netăgăduită viața. Olé!

  Momentele petrecute la grădi au fost mai interesante cu animăluțele în buzunar. 
Toți copiii le vor! Aham! Eu am înțeles mesajul.

Moş Nicolae, vezi că ţi-am scris...

   Imediat ce-a intrat în casă, a fugit la mine şi aproape fără să respire, cu un zîmbet larg, mi-a spus că va veni Moşul şi că trebuie, neapărat, să-i lase o scrisorică de mulţumire în care să-i spună aşa şi aşa. Am lăsat-o să-şi termine tirada, îi urmăream trăsăturile, gesturile, felul în care îşi mişca buzele şi mîinile în acelaşi timp, ca să fie cît mai bine înţeleasă. Mă minunam de ea şi mulţumeam în gînd pentru că mi s-a dat. Am şi auzit-o, dar cînd a terminat şi m-a întrebat: mi-o scrii? m-am speriat un pic şi-am rugat-o să mi-o repete, după ce a alergat să-mi aducă un stilou şi-o foaie. Nu s-a supărat că n-am ţinut minte nimic şi-a reînceput, de data asta mai rar, să pot ţine scrisul cu ea. N-am corectat nimic, am zîmbit cînd a menţionat "certarea" pe care o fi avut-o cu Romeo şi i-am promis că, după ce se întoarce de la dansuri, punem scrisorica în cizmele curate. A plecat fîlfîindu-şi părul şi ţopăind dintr-un picior în altul.
   "Hai să-ţi arăt ce-am învăţat azi", îmi spune, abia revenită acasă, după ora de dans."Hai, arată-mi!" Îi zîmbesc larg şi las naibii cercetarea ce-o făceam pe net. Recunosc mişcările de la Macarena, deci din două clickuri reuşesc să-i ofer şi cadrul muzical necesar pentru o cît mai bună performanţă. Era atît de concentrată, că număra cu voce tare, iar în secundele de respiro, scotea limbuţa, aşa cum face cînd un desen îi captează toooaaată atenţia. Ei, după vreo trei-patru demonstraţii, mă pune Neghiniţă să-i sugerez c-ar putea să-şi mişte şi corpul, uite-aşa... "Nu! NU! NU! Nu ştii tu, nu-i aşa"...fuge ofensată în cameră, dar eu tot strig după ea că nu are o atitudine potrivită şi bla, bla, bla. Mie mi-e foarte clar, am un copil care nu înghite critica, oricît de constructivă ar fi ea, iar de nu-i iese totul din prima, tragedia greacă-i comedie faţă de ce se întîmplă în căpşorul ei. Hmmm.
   Pe la 8:30, îmbăiată şi mirosind a flori, se cuibăreşte lîngă mine în pat. Ne asigurăm că scrisorica ajunge la cizmuliţele din faţa uşii. Normal, e Romeo suficient de amabil cît să o ducă, să nu ne mai ridicăm noi din pat. Îi spun să doarmă cuminte, să poată veni Moşul. Ar vrea să mă asculte, dar parcă-i aud gîndurile făcînd zarvă mare în căpşorul ei frumos. "Auzi, dar cum ştie Moşul ăsta că dorm, vine şi mă gîdilă, ce face?" Rîd cu poftă. Deduc că nu şi-a vindecat teama de Moşi. Îi iubeşte cîtă vreme nu vor s-o ia în braţe. Toate au o limită! :) Adoarme după ce-i explic că îngeraşul ce-o păzeşte mereu are o linie directă de conversaţii cu Moşul, iar acesta nici nu urcă la noi în dormitor.
   Dimineaţă. "Mama, mama, hai să vezi ce-am primit! O rochiţă, un puzzle şi două ciocolate cu Moşi! Nu mi-a adus botă." Era fericită. Eu încă nu reuşeam să-mi deschid bine ochii, dar urechile-mi înregistrau tot.  Şi sufletul. Am fugărit-o la grădi, doar azi merg la teatru şi nu ar fi frumos să întîrzie. "A luat-o, să ştii, scrisoarea! Nu mai e acolo, cred că i-a plăcut foarte mult!" mi-a mai spus Sabina mea dragă, înainte să meargă mai departe în ziua pe care i-o doresc foarte frumoasă.