Acooo...

   Unele nopţi sînt îngrozitor de lungi şi de-a dreptul epuizante. Oboseala îmi amorţeşte corpul, dar, culmea, nu-mi dă aprobarea să mă scufund în lumea liniştită a somnului greu. Atunci, încep să creionez cu gînduri pe cerul minţii diverse răspunsuri, niciodată rostite, la întrebări ce mă mai chinuie sau pur şi simplu mă las în voia amintirilor. Cînd alea rele şi urîte mă fac să mă sucesc de pe-o parte pe alta minute bune, îmi impun să-mi amintesc frumuseţi. Aşa mi-a revenit în memorie, noaptea trecută, cel mai frumos cuvînt din lume. Acooo.
    Sabina se trezea uneori atît de senină şi fericită, încît, după ce semnam condica de prezenţă în faţa ei, ne răsplătea cu unul sau mai mulţi Acooo care puteau să însemne orice sau tot ce era mai frumos, mai bun, mai pur, mai... Nu beneficiam mereu de acest privilegiu, dar, cînd o vedeam cum îşi potriveşte buzele, cum îmi rîde din ochii ei mari, ştiam că urmează cea mai frumoasă descriere a universului: Acooo.
   A fost mereu un copil de-o dulceaţă aparte, de-o drăgălăşenie cum nu-mi puteam închipui că există. Trebuia doar să-i dai voie şi ţi se lipea invariabil de inimă. Ajungea, uneori, să nu fi atent şi te trezeai îndrăgostit fără scăpare. Mama mea o sorbea din ochi cu drag şi-mi spunea: "toată-i suflet cîtă-i!"
   Emoţia e încă acolo, vocea ei de atunci e nealterată în sufletul meu, o văd cu ochii minţii şi mă las pradă celui mai frumos cuvînt din lume, care şi-acum îmi readuce starea de bine, de pe oriunde s-ar ascunde... Acooo!
   Sabina nu-l mai rosteşte, dar, nimic altceva nu s-a schimbat. 

Verdict: am înnebunit! Sau nu?!

    Să tot fi avut Sabina vreo 9 luni cînd am luat-o din patul nostru şi-am mutat-o definitiv în pătuţul ei. Pătuţ pe care îl cumpăraserăm de la naştere, dar pe care îl foloseam doar peste zi. Sau dacă aveam chef să mă trezesc în fiecare noapte, din oră în oră, şi s-o mut între noi, să pape şi să tacă. Nu, am preferat să dorm în cotul stîng, că de mă-ntorceam nu mai aveam aer sau riscam s-o mişc. A venit ziua mult aşteptată. Manipularea ei prin urlete luase sfîrşit, indiferent de consecinţe. Am decretat ceva de genul: "N-am făcut copilul ăsta singură, de-acum nu mă mai ridic nici dacă..." a urmat o exagerare tipică pentru starea de draci pe care-o aveam. Normal că n-o mai ţin minte. Nu ştiu cum se face, dar a priceput şi copila, repede, că nu-i cazul să mă mai deranjeze. Se trezea şi începea, în crescendo: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Romeo se prezenta la datorie, la fel cum face şi azi, că n-am mai schimbat orînduirea dacă funcţiona aşa de bine pentru toată lumea.
   Între timp ne-am mutat, iar Sabina din povestea noastră a primit camera ei! Uau, ce doi păuni mîndri avea drept părinţi fetiţa de 3 ani, care nu dădea doi bani găuriţi pe mîndreţea de încăpere special decorată şi amenajată pentru ea. Tot dormitorul nostru îi părea mai frumos, ori bucătăria, ori baia, sau oricare încăpere în care ne aflam şi noi. Am priceput repede că ne-am făcut damblaua, nicidecum nu i-am făcut ei ditamai bucuria. Dar am insistat să doarmă în patul ei, din odaia ei, singură şi adesea foarte nemulţumită!
   Şi pentru că, în copilăria mea, tatăl a fost responsabil cu cititul poveştilor, Romeo a prins, din zbor, şi funcţia de maestru de ceremonii înainte de somnic. La rugăminţi sau în cazuri speciale, de genul: "Vreau să-mi citească mama!", îl înlocuiam, fie mîndră că mă vrea pe mine, că eu citesc mai frumos şi cu intonaţie, fie zburlită, că tocmai atunci şi-a găsit să nu mă lase să fac nimicul de care mă ocupam.
   Pînă aici, toate bune, au mai trecut 3 ani, Sabina ştia regulile casei, nu le mai comenta. Dimineaţa, se auzea din camera ei: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Acelaşi crescendo, aceeaşi insistenţă, unele lucruri pur şi simplu nu se mai schimbă, indiferent de decor. Avea nopţi în care venea lipa-lipa, se oprea în uşa dormitorului nostru şi nu mai pleca de-acolo decît de mînă cu tăticul ei. În dimineţile respective dormea mai mult.
   Nu-mi amintesc motivul pentru care am cedat, acum vreo 2 luni, şi-am lăsat puiul de om să se cuibărească la noi în pat. Nu mi se părea mare lucru, plus că trebuie să fi avut faţa aia drăgălaşă, la care nici măcar eu, în zilele mele bune, nu ştiu să spun nu. Romeo s-a uitat mai strîmb, dar el de multă vreme nu-şi mai pune mintea cu mine, are chestii mai importante de făcut. Am anunţat-o că mami şi tati se uită la un film, iar ea, dacă voia să rămînă cu noi, trebuia să doarmă, nu să mă bată la cap. Pupici, noapte bună, tralalala, în 5 minute Sabina noastră dormea dusă. Fără poveste, fără smiorcăieli. Mare minune, mare! Azi aşa, mîine aşa, reuşeam s-o culcăm puţin după 8 seara, se trezea bine-dispusă dimineaţa, nu mai avea nevoie de poveşti, cîştigam o oră la programul nostru de cinematecă de seară... Romeo o culegea de fiecare dată, cu grijă şi mare drag, şi-o planta în patul ei. Pînă într-o noapte în care nu l-am mai lăsat s-o ia de-acolo. Puiul de om dormea aşa de frumos, cu mînuţele în sus, pe lîngă cap, ca bebeluşii care n-au nicio treabă. M-am dus eu la ea în cameră. Şi mă tot duc, de-atunci, în fiecare noapte, conştientă fiind că s-ar putea să regret într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Dar ea zîmbeşte parcă mai mult în ultima vreme, iar mie chiar îmi vine să-mi bag picioarele in ele de reguli scrise şi nescrise, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin!

   De vreo două nopţi dorm şi mai prost. Dr. House n-a avut nimic mai bun de făcut decît să declare, în ultimul episod, cu siguranţa-i specifică: "All parents screw their children!"
   Romeo e un fericit care se pune contra...