În loc de rămas bun...

Mă întreb dacă am spus-o suficient. Sau dacă am lăsat să se citească printre multele rînduri aşternute aici. Nu ştiu sigur, aşa că îmi iau măsuri de precauţie şi, cu riscul de a mă repeta, mă ridic în picioare şi tastez:
Nu mi-am închipuit, în cele mai frumoase vise ale mele, că voi avea un copil ca Sabina. Îmi depăşeşte imaginaţia, suficient de bogată, cred eu. E ireal de autentică, de bună, de sensibilă, de matură, de curajoasă... E ireal de... a mea. 
A fost o vreme în care am vrut s-o protejez de tot răul, să-i ascund părţile diforme, urîte, ale vieţii. M-am eschivat şi nu i-am explicat ce înseamnă "a mori". Nici măcar nu i-am corectat cuvîntul, ce rost avea să o fac? Cred că ştie, acum, ce înseamnă, deşi tot nu-l pronunţă cu literele lui din dicţionar.
M-am străduit să-i ofer tot, dar să o şi fac să conştientizeze că nimic nu se obţine foarte uşor, că-i frumos ca, atunci cînd primeşti, să şi dăruieşti. A venit momentul demonstraţiei, iar Sabina nu s-a dat în lături de la a dărui. Din sufleţelul ei curat a dăruit zîmbete şi bucurie celor mai puţin norocoşi decît ea. Şi-a adunat curajul şi n-a rupt-o la fugă, nici n-a plîns, atunci cînd a simţit că e mai mult decît poate ea duce. A văzut, alături de mine, o lume a copilăriei în care, noi, adulţii, rezistăm greu. A crescut, dar mă strîngea de mînă. Să n-o las. În noaptea aceea, a adormit greu. A visat şi s-a zvîrcolit. Se trezea să mă caute, să mă ia de mînă şi să-mi spună: Mama, te iubesc! Nu a mai făcut gesturile astea, nu a mai spus aceste cuvinte, în miez de noapte, niciodată.
Nu ştiu cum, dar n-am lăcrimat atunci. Parcă mi se înceţoşează privirea acum, dar sînt mare, rezist! Că-mi zîmbeşte un Omuleţ de zahăr printre gratiile unui pătuţ. Dacă el zîmbeşte, eu n-am dreptul să plîng.

Sabina mi-a adus numai bucurii. Cînd aveam cele mai mari îndoieli, ea mă ajuta să descopăr adevărul. Blogul acesta a luat fiinţă pentru ea, deci, tot datorită ei, am cunoscut nişte oameni minunaţi. Unii au venit pe-aici şi ne-au lăsat vorbe bune în amintire. Alţii n-au lăsat urme, dar i-am simţit aproape.
M-am gîndit, de-o vreme, că trebuie să închei confesiunile şi cred că ăsta-i momentul oportun.
- Mama, să nu mă spui, bine? m-a rugat ea, după ce făcuse o boacănă. Şi i-am promis că rămîne între noi, deşi, ar fi fost un subiect comic de împărtăşit cu alţii. Dar i-am promis. În utima vreme are tot mai multă nevoie de noi şi de "secretele" noastre. Aşa să fie, căci cei ce ne iubesc, ne vor înţelege.

Am strîns pe lîngă noi cîteva bloguri de suflet care ne-au ajutat să copilărim frumos. Dacă sînteţi în căutarea unor istorisiri nemuritoare, ghicitori şi lecţii învăţate uşor, apelaţi la poveşti pentru copii, un suflet frumos a adunat acolo o întreagă copilărie.

Vavaly şi Maria sînt mămicile talentate care vă vor ajuta să vă redescoperiţi, să vă manifestaţi dragostea în forme nebănuite.

Piticii voinici sînt mereu la curent cu noutăţile şi nu ezită să le împărtăşească lumii.

Cînd căutaţi poveşti frumoase pentru suflete mari, vă invit să vă plimbaţi printre florile de lotus, prin lumea ficţiunii pentru copii şi adulţi inteligenţi, să vă trageţi sufletul la umbra copacului cu vise.

Şi-ar mai fi, şi mai sînt, şi-s în bara din dreapta! :)

E ultima adunare de gînduri de aici, în loc de rămas bun!

Eu voi mai scrie, sub altă pălărie, despre o altă Marie :)))

Să tot fie Martie 8!

Ieri, fericirea mi s-a tras de la ruşi. Aşa mi s-a spus, că 8 Martie s-a născut la ei şi ar fi o sărbătoare comunistă. Iete fleosc, eu o primesc, n-o analizez. Mi-e dragă. A fost al patrulea an în care am aşteptat surpriza Sabinei. Primii trei sînt comprimaţi aici.
Lalelele mova au sosit în avangardă, de la dragul meu. De cînd locuim la Timişoara, culoarea asta nu mai este o întîmplare. :)

 

A ajuns şi prinţesa de la grădiniţă şi-a venit aţă la mine. O aşteptam. Mi-a întins cadoul de la ea. Zîmbea, mîndră şi fericită. Am admirat ghiveciul cu flori din hîrtie. Poezia a trebuit s-o citesc eu, cu voce tare. Am cerut ajutor, că nu pricepeam tot.
S-a fîstîcit, n-am insistat. Am prins esenţialul!
- Ce frumoasă eşti, cînd zîmbeşti aşa! Te gîndeai la mine?
- Vezi cum îmi tremură ochii?
- Nu! De ce-ţi tremură ochii?
- Pentru că te iubesc!
   

Despre educaţie, numai de bine!

   Sîmbătă, pe cînd mă delectam şi zîmbeam tastînd frumos despre mărţişoarele pe care le-a primit Sabina, ceva m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să păşesc spre camera unde se lăfăiau dragii mei. Nici picată cu ceară fierbinte nu-mi amintesc de ce mi-am întrerupt şirul literelor. Pe Sabina am găsit-o dînd în bile, pe tabletă. Romeo era ocupat la calculator. Acelaşi ceva, necurat şi fără dinţi în gură, mă pune să întreb:
- Ai găsit fluierul? (Fuierul fără de care căţelul pe care şi l-a dorit cu lacrimi de crocodiliţă, de Crăciun, nu mai este funcţional).
- Nu.
Nici măcar nu-şi ridică privirea spre mine. Aştept de două săptămîni să văd că dă vreun semn, că-i pasă, că... Nimic, nada, ioc...Ah, de cărticică nu mai vorbim, e îngropată undeva, fie-i ţărîna uşoară!
O prietenă va sări şi mă va numi teroristă. Nu ştiu dacă exact la paragraful ăsta, cred că a făcut-o deja, după ce a citit titlul!
   Sabina dă în continuare în bile. Eu mă gîndesc c-aş face bine să mă întorc la tastatura mea, să nu stric bunătate de zi de sîmbătă, în care avem planuri de scos copilul la joacă, să nu se plictisească. Dar încerc oceanul cu unghia. Mai bine-o tăiam!
- Nu-ţi pasă că mă superi cînd nu faci nimic din ce te rog eu frumos să faci? o întreb, pe un ton mai degrabă trist decît iritat.
- Nu-mi pasă, dă ea din cap şi-şi continuă activitatea.
Romeo pufneşte în rîs, se gîndeşte că nu mai e mult pînă cînd cojocul meu va avea un naş cum n-a fost altul. Recunosc şi eu faptul că Sabina bravează, îi tremură buza şi nu se mai concentrează la ce face, gesturile-i sînt mecanice. Dumnezeu mi-e martor că încerc s-o ignor şi aproape mă întorc la cratiţele mele. Aproape! Căci, evident, cei ce ştiu ce-mi poate capul au cîştigat şi pariul ăsta. În două secunde, în loc să plec, mă pornesc şi nu ştiu dacă mă adresez ei sau mie, dar ţin o prelegere de vreo 10 minute, o lecţie de morală pornită pe semiton, dar sfîrşită în acute.
Mi-am reproşat de multe ori că prea i le ofer toate pe tavă. Apoi mi-am calmat reproşurile spunîndu-mi că e un copil sensibil, care poate face diferenţa între bine şi rău, iar eu voi putea s-o responsabilizez. Că nu-i obligatoriu să sufere de lipsuri, ca să aibă bun simţ şi să nu dea dovadă de indolenţă crasă. Iar cînd mi se pare că recunosc semnale timpurii ale problemei de care mă tem, mi se face rău. La propriu. Degeaba mi se spune că-i doar un copil, eu tot nu pot să stau, să dorm în papucii mei roşii, sperînd că, genetic, se va dezvolta şi va creşte frumos. Deşi, mai aştept să aibă iniţiativa ridicării jucăriei aruncate pe covor, măcar la o săptămînă după ce s-a tot împiedicat de ea...
   Prelegerea mea voit moralizatoare ne lasă pe amîndouă cu ochii în lacrimi. Mă întorc la laptop, să salvez ce apucasem să scriu. O fac, dar nenorocitul continuă să mă întrebe dacă sînt sigură că vreau să închid, în condiţiile în care există modificări nesalvate. Mă gîndesc că s-a scrîntit şi el şi-i dau ok. Apoi văd că picase conexiunea şi, evident, am rămas fără text! Nu mai am energie să mă enervez, nu mai am energie deloc, mă tîrăsc să-mi ling rănile într-un colţ.
   Într-un final, după ce scotocise prin toate sertarele şi nu găsise fluierul ce i-a stricat ziua, Sabina îl lasă pe Romeo s-o ajute şi se prezintă amîndoi, solidari, cu obiectul proaspăt scos de sub dulap. Văzînd că nu primeşte laude şi nici pupici, s-a întors în camera ei. Timp de-o oră, în care noi doi, adulţii ce ne vrem responsabili şi cu gîndurile organizate şi etichetate pe rafturi, discutam despre ce-am greşit şi unde- (bine, aici singura care problematizează şi despică firul la infinit sînt eu, el e foarte sigur că toate-s ok)- Sabina a stat pe covor, iar la intervale regulate striga, cu voce plînsă: Cărtiiii! Cărtiiii! Cărtiiii, unde eşti?! Da, aşa îşi căuta ea cărticica dată dispărută de mai bine de-o lună de zile. Nu comentez! Serios!
   Ne-am respectat planurile, iar spre seară am dus-o la joacă, aşa cum stabiliserăm înainte de avalanşă.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, fiică-mea umbla cu o coală albă în mîini, în căutarea unui colţ în care să se poată desfăşura în linişte. Eu n-aveam voie să văd ce face. Era o surpriză. Cînd a terminat, a venit, timidă, şi, c-un zîmbet rugător, mi-a pus desenul în faţă:

- Mama, e pentru tine! Te rog să mă ierţi!
Am pupat-o pînă n-am avut aer, am luat desenul, l-am pus în ramă şi l-am atîrnat pe perete. Apoi, ne-am întins la o discuţie despre inimi şi inimioare, iar Sabina mi-a spus: Eu n-am inimă. Eu trăiesc în inima ta!
Mi-am ridicat privirea spre tăticul ei, doar ca să văd cum îi rîdeau şi urechile, din nou. Mi-a zis doar că-s gata, am o parteneră pe măsură. M-am uitat la ea, s-a cuibărit cam pe unde trebuia să trăiască, în inima mea.

L-am suspectat pe Romeo că a învăţat-o ce să facă, doar el îmi ştie atît de bine butoanele. Foarte serios şi mîndru de odrasla din dotare, mi-a spus că învăţăcelul şi-a depăşit maestrul. Nu mai e cazul să-i spună ce şi cum, mă ştie şi ea, fantastic de bine.