De 3 x 8 Martie...

   Nu cred că se născuse Sabina cînd îmi imaginam eu cum o să-mi aducă poze și flori de ziua femeii. Mi se pare o sărbătoare frumoasă tocmai pentru că, de la o vîrstă, putem primi aceste mici atenții de la copiii noștri. Corect, noi, femeile, suntem favorizate.
Avea 3 ani cînd mi-a adus prima poză cu ocazia zilei de 8. Și mi s-a părut cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Habar n-avea ea ce-nseamnă gestul ăla al ei, mînuța întinsă, cu fotografia fluturînd sub ochii mei. Dar aveam eu habar și i-am mulțumit frumos. Și-am mai mulțumit, pentru că mi s-a întîmplat. Hai salut și ție, scufița mea dragă!

      Celui de-al doilea 8 important din viața mea i s-a furat din farmec.
Dar sînt convinsă că intenția a fost bună și promit să nu mă supăr, cîtă vreme nu se va mai repeta în veci. Sabina mi-a cerut o poză, cu mine, ca să o ducă la grădiniță. Am bănuit eu ceva, dar am zis pas. I-am dat poza și n-am intrat în detalii. Rău am făcut. Deși nu puteam face nimic altceva.
Și-am primit, cadou, în ziua la care țin eu ca la ochii din cap, respectiva poză cu mine! Noroc, copilul a fost atît de încîntat de rama din ”gîrtie” la fabricarea căreia participase cu drag, încît n-am putut decît să-i zîmbesc cu toți dinții și să-i mulțumesc frumos pentru munca ei. Și din nou, am mulțumit, pentru că mi s-a întîmplat.

   Și iată-ne, a treia oară, de cînd se contabilizează, în ziua de 8. Am emoții. Citesc, pe facebook, o scrisoare de la nepoțica mea, pentru mama ei. ”Te iubesc cu dragoste” spune ea la început și gata, nu mai văd rîndurile.
Da, așa mi-s de emotivă. N-am citit în veci ceva mai frumos scris de mînuța unui copil. Poate la anul sau cel tîrziu peste doi ani, primesc și eu o depeșă similară. Abia aștept. Pînă atunci, am să văd ce-mi rezervă ziua de azi. Nu mi s-a cerut nicio poză cu mine. Poate, totuși. Merg după Sabina la grădiniță. Coboară scările. Nu are nimic în mîini. ”Stai c-am uitat ceva!” Fuge înapoi pe scări în sus. ”Ah”, respir eu ușurată. Revine cu bluza ei galbenă în mîini. Se udase și i-au dat alta la schimb. ”Of”, îmi zic în gînd. Ne oprim la dulăpiorul ei. Surpriză! Un plic portocaliu. Îl înhaț rapid. Sabina mă ceartă: ”Nu tu, eu!” Și, cu mînuțele ei, începe să desfacă plicul. Normal, nu suficient de repede pentru mine. Dar mă abțin. Reușește! Încearcă să agațe ceva cu două degețele. ”Hai că poți!” Îi iese la a treia încercare. Fotografia mult dorită!
- Uite, Sorana, pentru tine! Sesizez că-mi spune pe nume, dar nu-i prima dată, deci nu mă miră. Mai ales că e în public. Șansele sunt mult mai mari să-mi spună Sorana în public. :)
- Mulțumesc, iubire, ce mult mi-am dorit să-mi dai o poză de-asta...
- Și ghiocelul! 
E plin de lume, tocmai fusese o serbare a unei grupe mai mici sau mai mari, dar tot o iau și-o strîng tare în brațe.
- Tu știi ce zi e azi? O întreb, cînd văd că pare mirată de reacția mea.
- Da, e ziua femeiiiiii! Îmi răspunde pe un ton ofensat - c-aș putea s-o suspectez de incultură - și foarte impersonal în același timp.
- Păi și nu mă pupi!?
- Ba daaaa! Și-mi trîntește un pupic luung și apăsat pe obrazul stîng, uitîndu-se dacă o vede cineva. Dovezile ei de dragoste vin în intimitate sau din gelozie. Mi-e clar, nu primesc acum și aici mai mult de-atît. :)
Îi mulțumesc frumos și nu uit să mulțumesc pentru că mi s-a întîmplat.

   Cel mai drag bărbat din viața noastră ne-a scos în oraș. Pe amîndouă. Ne-a ”cadorisit”, după bunul nostru plac.

   Înainte să intrăm în casă, mă roagă să-i dau ghiocelul.
- Tu l-ai făcut? O întreb eu. E foarte frumos.
- Nuuuuu, ghiocelul l-a făcut Martina. Uite, aici a tăiat o cutie de iaurt! (Da, măi, e de la Actimel, îmi pică mie fisa).
- Și tulpina?
- Tulpina e dintr-un pai și frunzele din ”gîrtie”. Dar plicul l-am făcut eu!
Puteam să jur, după desenul cu fetița cu gură mare, roșie...


   Și uite-așa, ziua n-a trecut oricum, am primit o fotografie, un ghiocel și-un Andiamo către 8-ul viitor.
Iar Sabina m-a ghidat, cu drag, prin procesul de creație al ghiocelului.