D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

vineri, 24 februarie 2012

Din zilele de ieri şi din cele de mîine (leapşă)

   Tocmai cînd mintea mea a decis să intre în hibernare şi să-mi refuze orice încercare de-a mai scrie ceva, preferînd să bîntuie teritorii populate de întrebări fără răspunsuri precise, Lotusull m-a invitat la o plimbare în timp. Iubesc prezentul vieţii mele şi-mi mai pictez în culori domestice viitorul, dar adesea mă întorc în trecut. Declicul se produce automat şi invariabil la anumiţi factori. Voi face o selecţie drastică, să mă asigur că termin azi.
   Întotdeauna, cînd îl văd pe soţul meu cu spuma de bărbierit pe faţă, îmi amintesc de tata. Mereu cerea un pupic de la copila ce eram, atunci cînd avea barba albă. Mi-l amintesc, îl pomenesc şi zîmbesc! Fără excepţie.
   Ceaiul acru e dovada supremă că m-a iubit. Tot tata. Eram bolnavă şi, din motive pe care nu le mai ştiu, a rămas el să mă doftoricească. Cineva i-a spus să-mi dea un ceai şi să-mi pună lămîie. Tata a pus lămîie şi puţin ceai, dar l-am băut şi m-am vindecat. Mă iubea.
   Mama mă pupa pe frunte înainte de culcare. Din fericire, o mai face şi azi, cînd ne întîlnim. Mi-o amintesc şi-i doresc sănătate, în fiecare seară cînd îmi binecuvîntez copila cu dragoste, prin acelaşi pupic magic. Tot mama mă obliga s-o aştept pe sora mea înainte să ies la joacă. De ce? Ca să se asigure că mănîncă tot din farfurie. Dar surioara mea dormea lîngă strachină, se mai trezea cînd băteam în masă ori din picior şi mai băga o lingură. Mie-mi ardeau tălpile să ies la prietenii de pe lîngă bloc, ei îi trebuiau poveşti care s-o ţină trează şi aptă de mestecat. Mi-o amintesc de fiecare dată cînd cineva mănîncă ceva cu poftă. Pentru că a crescut şi a trebuit să-mi păzesc porţiile, dacă voiam să mai apuc ceva, golea oalele, nu doar farfuriile :).
   Bordurile mai înalte mă fac să zîmbesc. Prietenul meu de "ieri" - soţul de azi - avea obiceiul să mă pună să urc pe bordură, să mă pupe fără să se aplece. Îl mai apucă uneori. Şi mai este un pasaj, din oraşul nostru de baştină, pe sub care şi azi, cînd trecem, ne amintim de-o întîmplare veche de mulţi ani, în care eu ţopăiam fericită, cu pletele în vînt şi-i spuneam că-l iubesc! Aşa, pur şi simplu! :)
   Pupicii în public îmi declanşează o amintire mai altfel. Cu unul dintre profesorii mei de mate, dl. Săveanu, care era şi directorul liceului la vremea respectivă. M-a văzut într-o dimineaţă în curtea şcolii. Mă condusese un prieten şi mi-a trîntit un pupic înainte să urc la ora de matematică. A intrat dl. Săveanu şi nici una nici două, a început: "D'apoi tu, Popoaie, da' aşe să face? Aşe fac iepurii! Te ţuci în curtea şcolii, aşe? Cu pletosu' cela..." Şi-a ţinut-o aşe vreo cinci minute, timp în care şi părul mi s-a făcut roşu. N-am scos un sunet, că nu pricepeam. Şi astăzi sînt dispusă să jur c-a fost un pupic nevinovat. Dar, de-atunci, mi-e greu să mă mai manifest prin pupici, în public, ca iepurii! :) Domnului profesor nu i-am purtat pică, era un personaj.
   Lingurile de lemn mi-o aduc în minte, din nou, pe surioara mea. Eram studente şi, pentru puţin timp, am împărţit acelaşi aşezămînt. Draga de ea a scăpat un pix în WC. Nici prin cap nu-i trecea să-l scoată de acolo. M-am înfuriat şi-am făcut ca toţi ăia mici şi negri cu două corniţe. Ca să nu mă mai audă, a decis să-şi treacă peste convingeri şi să depună un efort în sensul evacuării pixului din vasul de toaletă. A luat, tacticoasă, o lingură de lemn din bucătărie şi s-a îndreptat spre baie... Mie mi s-au bulbucat ochii şi-aşa am rămas!
   Rochiile de mireasă îmi amintesc, -ce chestie!- de nunta mea. Că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Şi-a fost frumoasă şi-aş mai face-o o dată, dar tot cu el. Că aşa are farmec!
   Cînd văd un bebeluş ce-şi bea cu poftă lăpticul, mă gîndesc cu emoţie la copila mea iubită, pe care am născut-o într-o zi de joi, pe la ora 14. Mi-au adus-o în salon a doua zi dimineaţă, la 6. Nu dormeam, o aşteptam. Şi-am stat şi m-am uitat la ea. Plutea liniştită în lumea viselor. Urlau ceilalţi prunci din salon, ea nimic. S-a trezit abia spre seară, am luat-o în braţe şi-a început să mă sugă de obraz. Era o disperare în acele mişcări ale guriţei ei, de mi-au dat lacrimile. Nu-i dădusem nimic să mănînce toată ziua. Nu mi-a spus nimeni, eu n-am trezit-o... Vai!
   Trenciul meu roşu mă întoarce într-o zi splendidă de toamnă în care am ţinut-o în braţe, la biserică, pe Lorelai. Felul în care m-a înţeles şi ascultat boţul acela drag de copil n-a fost egalat pînă acum. Nici nu cred că va putea fi, pentru că nu suportă comparaţie.
   Torturile cu frişcă mi-o înfăţişează tot pe draga mea Sabina, pe cînd îi sărbătoream unica vîrstă de 1 anişor. I-am pus impunătoarea prăjitură în faţă. Şi-a înfipt, timidă, degeţelul arătător în frişcă. L-a dus la guriţă, şi, după ce-a bucurat-o gustul nou, dulce, şi l-a înmuiat din nou în spuma albă. Apoi, degeţelul nu i-a mai fost suficient şi s-a folosit de toată mînuţa. Şi-a mai chemat un elefant... Cealaltă mînuţă s-a dovedit utilă. Era un iureş nebun, parcă se băteau turcii şi tătarii şi alte popoare la guriţa ei. A fost un haz general. Zîmbesc cu gura pînă la urechi. Şi-o iubesc! Doamne, o iubesc!
   Cafeaua mă duce cu gîndul la prieteni dragi. Cu toţi am băut butoaie de cafele şi-am stat la poveşti. Şi mi-e dor.
   În fiecare zi retrăiesc ceva. Şi-mi place, sînt amintirile mele dragi, sînt parte din mine şi cel mai mare blestem ar fi să mi le ia cineva.
   Uneori, mă gîndesc, cu emoţie, la viitor. Îmi imaginez ziua în care voi mai ţine în braţe un bebeluş. Se apropie şi mă pregătesc sufleteşte. Mi-e teamă, dar ştiu că pot să-i fac faţă cu brio. Şi mai ştiu că o să-l hrănesc înainte să vrea să-mi pape obrazul.
   Am fost întrebată, de curînd, care-ar fi cea mai frumoasă imagine a mea, din zilele ce vor veni, dar încă sînt departe. Şi, culmea, deşi mă plîng că nu fac nimic, că mi-am ratat cariera, nu la asta m-am gîndit în primul rînd. Ci la familia mea. La lucrurile bune pe care le mai pot face pentru cei dragi mie. La copiii mei, pe care voi şti să-i cresc frumos şi să-i fac, indiferent de ce voi fi eu, să fie mîndri de mine. Atît.

Vă invit să urcaţi în maşina timpului pe toţi cei care credeţi că vă va bucura călătoria.
Vanessa, Vavaly şi Maria, RaulLiviu... încercaţi? :)

Lotusulle drag, , primeşte un zîmbet de mulţumire. Pentru că eşti. Pentru că te gîndeşti la mine.

6 comentarii:

lotusull spunea...

Receptat zambetul tau de copil bun ascuns in trup de om mare :)
Ia si tu de la mine unul, asa intins frumos de la o ureche la alta :)

Vanessa spunea...

Draga mea Sorana, cum as putea sa n.o fac? Citindu.te, am zambit si.am lacrimat...pana acum n.am mai primit lepse, dar pe a ta o accept cu bucurie, mai ales ca sunt prima insirata in lista...multumesc, prietena de suflet :)))

Sorana spunea...

Lotusull, ia uite, îmi stă bine? S-a lăţit singur, aşa cum mi l-ai dat! :) Pupici!

Sorana spunea...

Vanessa, şi pentru mine a fost prima leapşă, dar mi-a făcut plăcere să mă scufund. Parcă iau mai cu poftă aer acum! :)
Cu mare drag!

vavaly spunea...

Ce draga imi esti si imi devii cu fiecare rand pe care il citesc aici la tine. Se intampla asa uneori, aici, in lumea asta virtuala, pe care si eu o cam evit si ocolesc in ultima vreme (preferand migala jucausa a degetelor faurind mici bucurii), se intampla zic, sa simtim unii oameni ca ni se lipesc de suflet, fie ca au sau nu un chip. Mi te inchipui frumoasa si sagalnica, incercand sa fii incruntata si nazuroasa ca un copil, dar nereusind decat sa concurezi cu copila ta. Va iubesc pe amandoua nespus.
Frumoase amintiri ai evocat, atat de simple, atat de comune dar atat de altfel spuse, ca par rupte dintr o poveste.
Surpriza a venit la sfarsit, cand am vazut cui dai cu drag aceasta provocare de scriere. Promit ca atunci cand ma va gasi nostalgia cu tastatura in fata voi raspunde cu bucurie si onoare.
Ma bucur ca sunteti bine si la fel de vesele.

Sorana spunea...

Vavaly, de-ai şti tu cam pe unde au ajuns vorbele tale şi ce sentimente au trezit în sufletul meu... Îţi mulţumesc, mi-e întotdeauna dor de-un cuvînt bun, de-o mînă întinsă, deşi rareori recunosc şi puţini ştiu. Să ştii că încruntările îmi ies de minune, nu trebuie să mă străduiesc mult, dar în ultima vreme mă zbat să nu mă mai încrîncenez. Vreau să zîmbesc, să fac bine şi să am în jur, chiar şi în spaţiul ăsta virtual infinit, oameni cu care să rezonez. Şi există Cineva care are grijă de mine şi mi-i scoate în cale. Mulţumesc.
Cît despre scris, nu-i nicio grabă, atunci cînd vei simţi că vrei să faci un drum înainte sau înapoi. Mie mi-a prins mai bine decît am crezut, m-a scuturat de lentoare, de gînduri temătoare şi întrebări ce nu-şi vor găsi, prea curînd, un răspuns.
Te îmbrăţişez cu mare drag şi-ţi doresc bine. Mult bine!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...