Exerciții de logică à la Sabina...

***Trebuia să aibă în jur de 3 ani cînd am avut prima discuție despre cum vin pe lume copilașii. Nu, nu am început-o eu. Țin minte exact că stătea în ușa de la bucătărie și-i dădea înainte. „Și-am stat la tine în burtică?” „Da, ai stat acolo pînă ai crescut suficient...” Voiam să-i mai spun una alta, dar, pentru ea, detaliile nu erau importante. Avea întrebările țintite: „Și pe unde am ieșit?” Am gîndit rapid, suspect de rapid pentru mine, căci sînt obișnuită să mă panichez cînd nu pot să spun adevărul gol-goluț. Am avut și noroc, ea n-a știut să interpreteze roșeața din obrajii mei. Romeo, cred că se amuza copios pe undeva, dar nu țin minte să-mi fi sărit în ajutor. I-am explicat niște chestii ce implicau buricul, dar n-am fost foarte exactă. Am încercat să divaghez elegant. Părea că o mulțumește răspunsul. Apoi, din senin, mă face să mă înec: „Da' pe unde-am intrat!?” Ok. Am căutat, mai frenetic ca oricînd, ceva de făcut, de spart, adunat, de canalizat atenția unui copil de 3 ani ce mă prinsese zdravăn între corzi.

Între timp, a avut ocazia să mai vadă, la mare, doamne cu operații de cezariană. Mă uimește spiritul ei de observație. Avea vreo 4 ani cînd mi-a decretat: „Eu nu vreau să mă căsătoresc niciodată!” „Poftim?! Da' de ce spui asta?” „Nu vreau copii!” Mirarea mea creștea pe secundă ce continua să-mi răspundă la întrebări. Mai bine îmi băgam curiozitatea undeva și tăceam. Dar nu, eu nu pot să tac, niciodată. Așa că mă arunc, tîmpită, cu capul înainte: „De ce nu vrei copii?!?” „Nu vreau să-mi taie doctorul burta, ca la aia!!!” Și mi-a arătat o doamnă ce stătea la soare. M-am repezit să-i explic că nu-i frumos să spui „aia”. ”Scuze!” mi-a ripostat. Am respirat ușurată, dar prea repede, că ea nu terminase: ”Dar tu n-ai nicio tăietură...” „Ia hai să ne jucăm în apă,” i-am retezat elanul comunicativ, dîndu-i ceva frumos la schimb. Of, of!
Menționez că, pînă azi, cînd are 5 ani 1/2, nu și-a schimbat părerea cu privire la căsătorie și/sau copii. :)

***Cînd vine Romeo la mine cu fața aia a lui pe care-o știu atît de bine, abia aștept să-și deschidă gura și să-mi povestească „d'ale Sabinei”. Nu contează că el îi spune, în continuare, Ștefana.
Zilele trecute era din nou mîndru ca un păun. ”Auzi, ce-mi zice fiică-ta!”
Oare ce, oare ce? Mă aștept să fie ceva simpatic, după forma de introducere. Și a fost. Reproduc, mai jos, discuția lor.
Sabina:- Spune-mi să ridic mîna dreaptă!
Romeo:- Ridică mîna dreaptă!
Sabina ridică mîna stîngă. Romeo o apostrofează. Aia-i stînga! Sabina îi închide gura: Da, știu că-i stînga. Asta pentru că n-am baterii! :):):)
Prin urmare, dacă vrem roboți, n-avem decît să ne cumpărăm! :)
Povestea bateriilor e cu bătaie lungă, am scris-o la capitolul: „Cheful cere sacrificii.”

***Nu-mi plac fructele în mod deosebit. Ba chiar aș putea trăi fără ele. Nu înțeleg plăcerea de-a mînca un măr. Tolerez portocalele. Pot digera căpșunele, dar cred că doar pentru că sînt ediții limitate. Înțeleg, în schimb, necesitatea lor și-ncerc s-o fac și pe Sabina conștientă de aceasta. E clar că-i a mea. Poate trece pe lîngă cireșe, mere, pere, etc. fără să saliveze. Dimpotrivă. Profit de faptul că-și dorește un păr luuuung, cît al lui Rapunzel. Într-o dimineață, în timp ce ne pieptănam, mă agăț de observația ei referitoare la cît de lung avusesem eu părul în copilărie și-i spun pe un ton cît se poate de serios:
- Știi, eu am avut păr lung, dar nu-l mai am, pentru că nu mănînc fructe. N-am mîncat nici cînd am fost mică, așa, ca tine. Nu-mi place să-i îndrug povești și încerc să n-o fac. În contextul de mai sus, am toate șansele să am dreptate. Aportul de vitamine pe care l-am ingurgitat în viața asta sigur n-a venit din fructe și se prea poate ca podoaba mea capilară să fi avut de suferit pe tema asta.  Pare convinsă și-mi spune că va mînca un măr a doua zi. Savurez victoria. Am apucat vreo cîteva secunde, cam cît i-a trebuit să formuleze:
- Dar dacă nu ai mîncat fructe cînd ai fost mică, cum ai avut părul lung!?

Tare mi-e că va merge la risc...Cu toate că azi a cerut un măr.

29.

Dulce-mi era somnul cînd am simțit o mînuță mîngîindu-mă pe obraz. Clipocesc din gene și mijesc doi ochi să-mi dau seama cine e și ce dorește. Prea multă lumină mă face să-i închid la loc. Așa-mi trebuie dacă stau la Tv pînă tîrziu în noapte, să mă uit la idioțenii.
- Îmi faci codițe? Îi aud glasul dulce, după mîngîierile și mai dulci, deși întrerupeau un somn profund. Îi promisesem. Prin urmare, mă străduiesc să-mi deschid ochii de-adevăratelea. Mă ridic și apuc pieptănul din mînuțele ce veniseră pregătite cu ustensilele necesare. Nu-mi ies două codițe împletite identice, deși m-am străduit de 3 ori. Le-am făcut și desfăcut. Dar Sabina e fericită și mulțumită. Ei îi plac așa cum sînt.
- Azi am 5 ani jumate! Îmi amintește ea, zîmbind cu toți dințișorii. Ieri m-a întrebat dacă facem petrecere :). Nu facem, dar e o zi ce merită notată, doar m-am trezit zîmbind, pentru că o am pe ea, cea care decretează ”ești mama mea preferată” atunci cînd îi fac pe plac sau îmi spune ”te iubesc cît tine”- cînd e drăgăstoasă și mă strînge tare în brațe pupîndu-mă pe toată fața. I-am spus, odată, că nu înțeleg. ”Cum adică mă iubești cît mine!?” ”Cît mă iubești tu!” a venit răspunsul după care tînjeam, dar nu eram sigură că-l voi primi.

Părul magic și povestea lui...

   Eram la semafor cînd a început să ne povestească despre stelele căzătoare. Nu țin minte să fi fost întuneric și nu-mi amintesc nici ce a declanșat subiectul. Cred că s-a pornit să turuie din senin.
- Eu mă rog la stelele căzătoare, să știi mama!
- Da, iubire? Și ce le rogi tu?
- Să nu mi se scoată polipii!
Am simțit o durere în suflet. Nu mai discutaserăm despre polipi și alte chestii de vreo două săptămîni, de cînd fuseserăm la doctorul de familie. Dar nici nu respira mai bine. Simțeam și că amîn o operație ce ne aștepta după colț. Mi-a devenit extrem de clar că nu mai pot vorbi despre asemenea chestiuni medicale de față cu ea, pentru că înțelege mai mult decît îmi închipuiam eu. Sincer, nu am crezut că o să facă legătura între ea și polipi. Deși nu-mi spune verde-n față că-i e teamă, mi-e evident că o macină gîndurile, cu atît mai mult cu cît, orice aș zice eu,  numai ea știe ce monstru cu 7 capete e respectia intervenție...
    Mi-a fost recomandată o doamnă, prof. dr. chirurg Poenaru, pe care, să fiu sinceră, am tot căutat-o de vreo 3 luni, dar am fost mereu informată greșit cu privire la unde ar putea lucra. Ciudat, cu toată tehnologia asta, dar așa a fost. În mod normal, aș fi apelat la alt doctor, dar ceva îmi spunea să insist, iar cînd e vorba de copila mea, insist! Așadar, în urma discuției cu Sabina, am luat din nou internetul la puricat și, după cîteva telefoane date pe la diverse clinici, am nimerit, la celălalt capăt al firului, un domn amabil care mi-a dat un alt număr de telefon unde chiar am găsit-o și-am reușit să fac o programare pentru aceeași zi. Ca de obicei, i-am explicat Sabinei unde urma să mergem și ce avea să se întîmple. În toți anii ăștia, de cînd ne înțelegem prin vorbe, am reușit să mă țin de cuvînt cu privire la vizitele la medic. Care n-au fost puține. Dar, cînd i-am spus că n-o s-o doară nimic, m-am asigurat că așa se întîmplă. Odată, doctorul ei de la grădiniță, pe care-l vizităm des, pentru că e printre puținii pe care-i cred cînd zice ceva (paranoia neîncrederii mele în doctori e altă poveste), mi-a spus: „Gata, înțepăm!” Voia să-i recolteze sînge, ca să-mi liniștească mie anumite temeri stîrnite de alți doctori. Cu toate riscurile, am spus: „Nu se poate acum, i-am promis”. Nu m-aș fi mirat dacă m-ar fi repezit, dar el, dimpotrivă, mi-a zis că fac foarte bine că mă țin de cuvînt și-am stabilit o dată ulterioară pentru respectiva procedură.
 Acum, i-am promis din nou prințesei că mergem doar să se uite doamna doctor la năsuc. Mi-a zis că-i în regulă. Mă crede. Cînd să ieșim din casă, Romeo o apostrofează: „Lasă firul ăla undeva!” Își agățase în păr, cu-o agrafă roz, mare și urîtă, dacă mă întreabă pe mine cineva, o sfoară verde, de vreo 2 metri. În mod normal, aș fi fost prima la apostrofări, dar de data asta i-am luat apărarea, deci sfoara a rămas. Era „părul” ei magic, urma să o ajute la întîlnirea de la ora 16:15 cu doamna în halat alb.
La clinică era plin de lume. Nici vorbă să se respecte programarea. Eu, în general, după 15 minute de așteptare, mă ridic și plec furioasă, cum altfel? Acum, am răbdat cu stoicism. O oră și treizeci de minute am stat în sala de așteptare. S-a enervat Romeo, eu nu. Sabina a făcut spectacol cu „pleata” ei verde. Toată lumea avea grijă să n-o calce pe „păr”. Zîmbeam, amuzată. Deși așteptau de ceva vreme, oamenii nu păreau enervați de încurcă lume a mea. O fetița a spus: „Dar nu-i păr, e o ață!” I-am zîmbit. Mama ei i-a răspuns: „Folosește-ți imaginația, ai să vezi că e păr.” I-am mulțumit în gînd. Nu știu pentru ce. Realizam, în tot timpul ăsta, cam cît de stresată trebuia să fie Sabina. Reacționa exact ca mine în situații similare. Și eu mă transform în clovn și fac sau spun lucruri total aiurea cînd îmi atîrnă vreo sabie deasupra capului. La un moment dat, s-au auzit răcnetele unui copil. Veneau din cabinetul în care urma să intrăm noi. Eram oarecum nedumerită, răcnetele continuau, Sabina își plimba „părul” pe scena improvizată, ca și cum nu ar fi auzit nimic. A ținut-o așa, în lumea ei, pînă copilul a încetat. A mai stat 5 minute, apoi a venit la mine, să se asigure: „Se uită doar la năsucul meu, da?” „DA!” I-am răspuns hotărîtă și-am pupat-o pe frunte. Am intrat. Știam că timpul doctoriței era prețios, deci a trebuit să-mi cer scuze pentru întîrzierea de cîteva secunde în a închide ușa. Lăsasem să intre tot „părul”. Îl purta, în continuare, cu mîndrie. Doamna a zîmbit larg cînd a înțeles despre ce era vorba și s-a gîndit c-o să le spună și nepoatelor dumneaei. Sabina o cucerise, îmi era clar. A fost cuminte și ascultătoare. Au lăudat-o. I-am explicat povestea noastră cu polipii și cu stelele căzătoare, iar dînsa ne-a spus: „Dacă se roagă la stele, trebuie să-i mai dăm o șansă!” Și ne-am agățat de șansa asta, toți trei, cu șase mîini.  Sabina a primit și două surprize, la plecare. Își ia pastiluțele, siropul, face aerosoli, tot, tot, ca un om mare. Cîteodată, mie nu-mi vine să cred că e atît de ușor cu ea, din punctul ăsta de vedere. Ieri, mi s-a adeverit ceea ce, acum cîteva zile, doar intuisem. „Părul” avusese rol magic, la fel ca-n povestea lui Rapunzel, pe care eu, normal, n-am citit-o. I-am promis că o citim împreuna azi...

Sabina vorbește...

   Aseară ne hlizeam la ”Românii au talent”. Bine, majoritatea n-au și semnalizează. Pe mulți îi suspectez că taaaare se plictisesc pe la casele lor și vin să ne arate asta la TV. În fine, fiecare cu piticii lui, recunosc. Nu știu de ce îmi place să mă uit la emisiunea asta cu Sabina. Poate pentru că mă bucur să văd că-și dă seama care-s oligofrenii, netalentații, plictisiții și-i trimite-acasă. ”Zice nu, așa-i? Zice nu!” Sau rîde cu gura pînă la urechi dacă-i place vreun dans sau vreun cîntec. ”Zice da, așa-i, zice da!” Comentează fiecare fază. Aseară a venit o donșoară să ne încînte cu talentul ei la bara de inox. Era animatoare. I-am auzit povestea nefericită și m-am abținut de la comentarii. Romeo nu fusese pe fază, așa că, normal, și-a arătat dezaprobarea: ”Cine-i asta și de ce se uită Ștefana la așa ceva?”
”E mama cuiva!” vine răspunsul de pe canapeaua unde stătea tolănită prințesa mea. Asta a înțeles ea, și-a prins esențialul, cred eu. Ah, a apucat să se uite pentru că eu eram cu nasu-n lactoc, dar dacă Mihai Petre a zis că n-a fost vulgară, mi-am adormit conștiința. Și mi-am trezit memoria.
   Pe cînd eram eu elevă prin clasele primare, ne mai întrebau unii profesori ce-s părinții.
Îmi amintesc perfect cît de mîndră eram să spun că ”mama-i profesoară”.
Mă trezesc, peste mulți ani, că-mi vin cei doi dragi acasă, iar cel mare, c-un zîmbet cît Casa Poporului, îmi trîntește: ”Auzi ce mi-a zis Martina (educatoarea Sabinei), că fiică-ta a spus așa: <Mama stă pe lactoc și mai face și de mîncare uneori, iar tata mai lucrează, că altfel am fi foaaaarte săraci!>” 
Nu prea mi-a dat ghes nimic să rîd. Că mă gîndeam că nu-i comic deloc că fiică-mea nu știe că am și eu o meserie, pe care n-o practic, da-i a mea. Cum nu-i comic că nici n-a mințit. N-ar fi fost nici de mințea, să fim bine înțeleși. Ea asta vede, că eu stau pe lactoc. M-am întrebat dacă s-o fi simțit prost să-i audă pe ceilalți copii spunînd fiecare ce mari și tari sînt mamele sau tații lor. Nu cred să fi simțit mîndria pe care o simțeam eu cînd eram întrebată de mama mea. Mi-am dat silința să-i explic că statul pe lactoc nu-i  meseria mea, deși mi-ar plăcea să fie, i-am spus și care e și de ce nu mă vede profesînd...I-am explicat și calmă și furioasă, pentru că discuții pe această temă am avut nenumărate. Timpul mă va lămuri de-a priceput ceva au ba. Sau cum a priceput. :)
M-a fulgerat un adevăr: ăsta-i doar un amănunt pe care-l aflăm acum, întîmplător, așa cum mi-a ajuns la urechi ce i-a spus directoarei, care, deși aude multe, presupun că tema asta i s-o fi părut mai interesantă, din moment ce mi-a relatat, rîzînd, normal, într-una din conversațiile noastre telefonice: ”Ștefana-i o figură...” Deja-mi tremurau genunchii și-am simțit nevoia să mă așez. ”Ah, da?” Îndrăznesc eu. ”Da, ne-a spus că ”mama-l mai ceartă pe tata”... Și-a mai zis ceva de ”copiii ăștia”, dar eu încercam să-mi amintesc cît de tare am urlat ultima dată la Romeo și de ce. N-am reușit. Nici n-am marșat să mai aflu curiozități. Mai bine să nu știu. Dar fără să vreau, am avut onoarea să fac o conexiune ciudată în aceeași seară. Romeo, amuzat teribil, m-a anunțat că Ștefana lui i-a spus doctorului ce merge la grădiniță că ”Tata bea whisky!” Aham! În secunda doi, mintea mea a formulat următoarea propoziție cauzală: ”Mama-l ceartă pe tata, că tata bea whisky”. Acum chiar că m-a pufnit rîsul. Zgomotos, molipsitor, ne uitam unul la altul și rîdeam. Cînd m-am liniștit, mi-am dat seama că trăim într-o anume societate și că, poate, ar trebui să fiu mai atentă la regulile ei. Dacă nu vreau sau nu pot să le schimb. Sau să mi se fluture de ele, ca pînă acum. Cîtă vreme Sabina nu e afectată. N-am vrut să continui povestea în propria-mi grădină de gînduri și idei și să ajung la detalii picante de genul: mama-i depresivă și-și îneacă amarul pe lactoc, iar tata mai face niște bani cînd e treaz...Cred că imaginația mea e mai bogată decît a lor. Sper.
   Oricum, un lucru-i cert. Sabina a crescut mai mult decît îmi vine mie să cred. Vede, pricepe pe limba ei, înregistrează, asta știu de multă vreme, dar de cînd vorbește cursiv limba română, eu trebuie să fiu mai atentă la detalii. Iar dacă nu-s, aș face bine să am niște explicații plauzibile la îndemînă!

Cod roșu.

           Cred că-n secunda în care Sabina a scos primul țipăt, creierul meu a activat un buton de alarmă. Uneori funcționează normal, atenționîndu-mă de eventualele pericole la care se expune copila mea, din lipsa de experiență și din nevoia intrinsecă de-a experimenta. Alteori, același buton o ia razna, transformîndu-mă în personajul principal al poveștii cu drobul de sare. De multe ori, am adevărate atacuri de panică, doar imaginîndu-mi scenarii extrem de periculoase, în care Sabina e eroina principală. Mă scutur, îmi fac cruce, zic o rugăciune și încerc să trăiesc mai departe. Cred că un buton similar s-a activat și-n creierul lui Romeo, iar norocul nostru e că nu țiuie la cote de avarie în același timp, deci mai reușim să ne domolim spaimele. Vorba vine, n-are rost să mint, ale mele se domolesc după îndelungi cercetări ce pot implica diverse ustensile de tortură.
Pe acest fond al angoaselor și fricilor mele personale, îmi face figura Sabina, într-o însorită zi de miercuri, 16 martie, anul Domnului 2011. Grădinița ei are o curte mare, curtea e îngrădită bine și poarta e masivă. După poartă e ditamai șoseaua, largă și intens circulată. Sîntem amîndoi, Sabina fuge în curtea grădiniței, pe mine mă curentează conexiunea pe care o face butonul de alarmă și strig în urma ei: ”Nu ieși din curte!!!” Stăteam de vorbă cu unul dintre membri personalului de la grădiniță. În mintea mea, cîteva gînduri: ”Va ieși din curte”- îmi spune Alarmistul șef. ”Nu, n-ai văzut că erau vreo 5 educatoare acolo, n-are cum!” - contraatacă domnișoara  Relaxare, iar ca să mă liniștesc definitiv, îmi vine și Calmul - membru onorific al gîndurilor mele-, în ajutor: ”Nu are cum deschide ușa, e cu cod!”.
Normal, nu am fost atentă la ce mi se spunea, repetam mecanic încercînd să rețin anumite date, dar fiind și Romeo cu mine, mă gîndeam că are el mintea mai limpede. Ieșim în curte și-mi caut din priviri fetița cu geaca roz. Nu-mi vine să cred că nu-i, dar n-am ochelarii la mine și-l întreb pe Romeo: ”O vezi pe Sabina?”. ”Nu!”.E agitat, parcă și nervos. Le întreb pe doamnele educatoare adunate ciorchine în curte: ”Ați văzut-o pe Ștefana?” (M-am concentrat să-i spun Ștefana, să mă asigur că vor pricepe despre cine vorbesc, la grădi e altă fetiță care răspunde la numele meu preferat). Ele dau din umeri. Nu știu cîți metri sînt pînă în fata porții. Vreo 6-7, probabil, de unde eram eu. Mi s-au părut prea mulți, nu știu nici cînd i-am parcurs fizic, dar știu că m-am gîndit la multe. Și-s convinsă că, după ce-mi iese vopseaua din păr, nu voi mai vedea urme din culoarea mea naturală, va fi totul alb.
Romeo a pășit afară cu cîteva secunde înaintea mea. Era lîngă ușă și era speriată. N-am mai văzut niciodată expresia aia pe fața ei. Nici n-o s-o uit. Am vrut s-o strîng în brațe, s-o pup toată, că era întreagă, că n-a traversat sau fugit te miri unde. Am realizat că pricepuse, în secunda în care ușa s-a închis în urma ei, că nu trebuia, de data asta, să facă invers față de ce am rugat-o. Cred că a stat acolo vreo 5 minute, dacă a ieșit imediat după ce-a scăpat în curte. Cred că a reușit să iasă, pentru că un părinte care își conducea copiii la mașină n-a observat că s-a strecurat și ea. Sau pentru că mai sînt părinți care blochează ușa cu un bolovan, să nu se închidă ermetic, să nu mai tasteze ei codul, respectiv, să nu mai sune la interfon... Nu știu cum a ieșit, dar știu că mi-am ignorat butonul de alarmă și rău am făcut. Trebuia să știu că dacă eu îi spun ”nu face”, ea trebuie să încerce să facă. Dacă tăceam, precis o găseam la leagăn, ca de obicei. N-am mai certat-o, Romeo apucase să-i strige vreo două, eu m-am blocat, încă analizînd ce putea să ni se întîmple, așa, din senin, iar cînd mi-am deschis gura, i-am spus: ”Nu te mai uiți la desene o săptămînă!” Am vrut să zic un an, dar mi-era că nu mă țin eu de promisiune și mă fac de cacao. Pentru că eu, de obicei, mă țin de cuvînt. Fac excepție exagerările nervoase: ”Nu-ți mai cumpăr nimic, niciodată!” pe care cred că și ea s-a învățat să le ignore.
Mergeam la lecția de balet. În mașină i-am explicat, de data asta cu lacrimi în ochi, că dacă pe ea o doare, eu simt înmiit durerea în suflet, că n-aș suporta să i se întîmple ceva rău și că unde-s mașini e legată de mîna mea. Sau a unui alt adult. Fără discuție. N-a zis nimic. Cînd ne îndreptam doar noi două spre sala de balet, din parcarea unde ne lăsase Romeo, a îndrăznit:
- Mama?
- Da.
- Pot să te întreb ceva?
- Întreabă-mă.
- Pînă cînd e o săptămînă?
- Pînă cînd venim data viitoare la balet, direct de la grădiniță.
- Bine!
Atît. Nimic altceva. Acasă nu s-a smiorcăit. Ne-am jucat de-a grădinița. Eu eram copilul, ea educatoarea ”pentru că educatoarea doar întreabă was ist das” :):):). Eu am dus greul răspunsurilor, noroc că știu să citesc și mi s-a permis. Am lăsat-o la cîrmă. Am făcut ce-a vrut, pînă s-a plictisit. Știu că nu-i place să facă germană acasă. De data asta, chiar ea a inițiat jocul, iar cînd eu am emis, ipotetic, varianta cu Muzzy în germană, a fost încîntată. Aha! E atît de simplu. Dar nu i l-am pus, nici măcar în germană. Am profitat de întîlnirea dintre noi două, mai altfel decît ne-am întîlnit pînă acum. Și-am reținut esențialul.
          Dimineață, înainte să meargă la grădi, a colorat, apoi a venit și s-a instalat în bucătărie, lîngă ceașca mea de cafea. Ne-am povestit una, alta. Cred că o să prelungesc embargoul desenelor, găsesc eu ceva...:)

Slalom :)

   Recunosc, nu țin pasul cu ea. Recunosc, memoria nu mă mai ajută ca odinioară. Recunosc, am uitat, rătăcit, multe amintiri frumoase. Unele mai ies la suprafață la anumiți stimuli externi. :)

***Despre Eftimie Murgu.

   În drumul nostru per pedes către piața cu porumbei, lăsăm în dreapta o statuie. Nu i-am acordat atenție, dacă n-a strigat după mine. Dar, într-o zi, Sabina mă strînge de mînă și mă oprește în mijlocul trotuarului:
- Uite-l pe Eftimie Murgu! Și-mi arată, cu un gest larg, o statuie neagră, în spațiu deschis, în dreapta noastră.
- Ha!?!?!? M-a luat total pe nepregătite, deci nu pot decît să casc doi ochi de văcuță și să caut în minte toate informațiile posibile despre cel mai sus menționat. Hmmmm... Numele nu-mi era total necunoscut, dar nici nu puteam să-l asociez cu vreo artă anume în secunda respectivă. Deci, apelez la...
- Auzi, dar cine a fost Eftimie Murgu ăsta? îmi iscodesc fetița cu o mutră neștiutoare, n-a trebuit să mă forțez prea tare, fie vorba între noi și spre rușinea veșnică a culturii mele lipsă.
- A scris ceva cărți! Vine prompt răspunsul dragei mele dragi. N-o contrazic, că n-am cu ce. Mă întreb de unde o fi avînd informațiile, dar nu-mi vine niciun gînd în ajutor. Între timp, ea-i dă înainte:
- Da, o morit săracul! Acum e schelet. Și bunica bătrînă e schelet. (Da, a aflat că străbunica ei a morit și ea).
Eu mi-am propus să țin minte să apelez la Google. Și aici e ce-am descoperit:   http://ro.wikipedia.org/wiki/Eftimie_Murgu
N-a fost el scriitor, am răsuflat ușurată, dar a tipărit cîteva lucrări. Încă n-a vrut să-și desconspire sursa de informații, dar o să mai dezbatem subiectul, dacă tot mi-am făcut temele, la următoarea plimbare.

***Cînd știe dreapta ce face stînga și invers îmi dau seama că iubita mea a crescut. :)
Primele zile de primăvară au adus cu ele dorul de ducă. Oriunde. Dar stăm, că așa-i filmul. Momentan. Ne mulțumim cu plimbările în 3. Nu-s de lepădat nici alea.
Romeo îmi face subtil cu ochiul și-o întreabă:
- Pe ce parte-i clădirea aia?
- Pe stînga! Vine răspunsul prompt și corect.
- Nu-i pe dreapta?
- Aia-i pe dreapta! Și arată cu degetul în dreapta.
Ne-am mai chinuit s-o încurcăm un timp, așa, de distracție, și normal că eram mîndri ca doi păuni, dacă nu mai mulți, că nu reușeam. Apoi, mă trezesc deșteaptă, da, tot eu, și întreb cu înfumurată convingere că n-o să-mi poată răspunde:
- Dar tu cum știi care-i stînga și care-i dreapta?
- Am și eu creier!!! Ce-ai crezut, că am doar gură și picioare!?

Na! Dacă mi-am căutat-o... :):):) Că nu mă-nvăț minte!

***
   Mereu am ceva să-mi reproșez. Ca mamă. ( Nu vorbesc aici de celelalte mii de reproșuri pe care mi le aduc zilnic). Că mă enervez prea repede, că-i cer prea multe, că nu-i ofer suficient timp, etc. Ce nu-mi reproșez e că încerc, mereu, să mă perfecționez. Într-una din încercările astea ale mele, am pus mîna pe o cărticică mică, ce parcă m-a strigat de pe-un raft al librăriei Cărturești. ”Mami! Tati! Joacă-te cu mine!”. Recunosc, aflasem de existența ei din unica revistă pe care o mai citesc, Tango. Și mai e și scrisă de-o sătmăreancă de-a mea, Mirela Retegan, deci nici n-am clipit cînd am pus-o în coș.
Abia am așteptat să ajung acasă și să-mi anunț copila de mărețul nostru cadou. Vine și ea de la grădi, eu nici n-am răbdare să se dezbrace, că-i spun că avem o cărticică nouă, plină de jocuri. Sînt eu mai entuziasmată decît ea! Îmi aruncă, din mersul spre baie, unde se spală pe mîini: ”N-am chef, vreau să mă uit la desene!”
Ezit un moment, derutată, apoi reușesc să fac conexiunile potrivite. Dar nu-i în germană! Strig din ușă, unde mă lăsase. (Într-o vreme, am insistat cu jocuri, desene, ce-am mai avut în germană, ca să compensez lipsa unei conversații  în limba respectivă acasă, conversații de care știam că au parte mulți dintre colegii ei de la grădi, dar cînd am văzut că nu-i place și pace am hotărît să renunț, pînă cînd o să mă lovească tactul direct în moalele capului).
Nu cred că m-a crezut, căci s-a îndreptat hotărîtă spre tatăl ei, ajutor de nădejde în lupta pentru televizor! Eu mă bosumflu, că de, am și eu 5 ani, printre alte cîteva zeci, nu-i așa!?
Apoi, îmi vine mintea cea de pe urmă, o „ignor” și încep să citesc cu voce tare din cărticică și să mă joc ”tiribam, tiribum” cu un copil imaginar.  Doar nu era s-o las să-mi strice pornirea de „mama anului” pe care o mai am și eu, la momentul bilanțului. Sabina a fost, pare-se, atentă la mine și s-a și prezentat cu fața ei ”de prăjitură” să-mi spună că și-a schimbat părerea și vrea să ne jucăm. Și le-am luat la rînd. Îmi arăta o poză. „Ăsta!” „Ăla se joacă în mașină, să-mi amintești cînd mergem la Satu Mare.” „Ăăăă, bine, atunci....ăsta!” Răspundem aiurea. Ne place!!! Rîdem. Se prinde repede. Se bosumflă cînd pierde. O încerc, deși știu răspunsul: „Ai greșit de 3 ori, trebuie să primești o pedeapsă.” A trebuit, recunosc, să fiu extrem de șireată s-o încurc. Iar mă împăunez, dar am cu ce! :) Nu-i convine decît cînd trebuie să mă pedepsească și ea pe mine. Mă pune la colț. Hmmmmm...
   De trei zile-ncoace, vine de la grădi, se spală pe mîini și mă interoghează: „Ne jucăm din cărticică!?” Mă amuz pe seama ei și mă fac că nu mai țin minte despre ce cărticică e vorba. Mi-o aduce, ca un cățel ascultător, de oriunde am lăsat-o cu o seară în urmă. Iar eu nu mai am altceva mai bun de făcut, decît să-mi savurez porția de Sabina. Face bine la sănătate.

Copilei mele, cu dragoste!

   ”Un copil îți ia tot ce ai avut și îți dă, în schimb, tot ce n-ai avut vreodată.”- Simona Catrina.
Pare atît de simplu de exprimat în cuvinte.

Da, Sabina, m-ai luat cu totul, de cînd mi-ai aruncat prima privire albastră-gri-verzuie, parcă prea limpede și clară pentru un nou-născut. De atunci îți aparțin, toată cîtă sînt, deși nu întotdeauna așa pare. Pentru că-mi iau din timpul nostru, și-l fac timpul meu. Pentru că am nevoie de doza mea de egoism. Dar tu știi că nimic, niciodată nu va mai fi de importanța ta. Trebuie să știi. Iar eu pot doar să sper că, de va fi să nu mă crezi pe cuvînt, voi avea suficientă minte, încît să fac mai mult, pentru a-ți demonstra prin fapte.

Tu îmi dai fericirea pură, irațională. Îmi dai zîmbete și îmbrățișări rupte din tot ce-i sfînt. Îmi dai împlinire și sens. Îmi dai ziua de azi mai frumoasă decît cea de ieri. Îmi dai iertare, cum nu mi-o mai dă nimeni. Îmi dai obrajii să ți-i pup. Îmi dai atingeri fine, care-mi mîngîie sufletul deodată cu fața. Îmi dai încrederea ta în mine. Îmi dai licărul din priviri cînd mă vezi mîndră de tine. (Sînt în permanență mîndră de tine!). Îmi dai cuvinte care mă ridică sau coboară. Îmi dai bucurii vecine cu Dumnezeu și spaime vecine cu Iadul. Și n-aș renunța la nimic din tot ce-mi dai, ca să-mi iei mai puțin. Nu, e echitabil așa.

Nervii dăunează tenului :)

   E clar. Trezitul de dimineață duce la conflicte. Și conflictele duc și ele undeva.

Azi, spre exemplu, am aflat cum să nu-mi distrug bunătate de ten.

   Îmi salut copila printr-o fluturare a mîinii, din ușa de la bucătărie. Mormăie ceva.

Pun mîna pe cafea, înainte de a întreba-o de ce s-a trezit cu fața la cearșaf.

N-are rost să risc, știu!

- Măi Ștefana, măi, da-ntîrziem... îmi aud soțul.

- Oooooooh, dar mai vreaaaaau săăăă măăăă uiiiiit...cel mai smiorcăit ton cu putință. 

Nu, nu, nu, nu! Știu mai bine de-atît. Îmi bag nasul înapoi în ceașcă.

- Dar întîrziem, tu nu-nțelegi!? Tonul iritat și iritant al lui Romeo, care e în stare să negocieze cu ea pîîîîînă la Sfîntu' Așteaptă.

- Oooooooooh, (smiorcăieli), dar vreau să mă uit la deseeeeeneeee....Smiorcăieli. Voci. Mă uit la ceas. 8:45. Nici vobă să mai ajungă la timp la grădiniță.

- Ștefana...

Pînă aici am rezistat eroic, fără să intervin. Să fi fost 1 minut!? Cred că mai puțin.

Mă ridic, ajung din 5, hai 6, pași mari în living, pun mîna pe telecomandă și fac ce mi s-ar fi părut normal să facă orice adult. Închid televizorul. Pardon. Nu tot ce mi se pare mie normal, e normal. Nu uit să-i arunc lui Romeo așa, peste umăr, că știu că mă provoacă intenționat. Mîna mea scoate toate castanele din foc. Mereu. Să-mi fie de bine, asta e. Îmi spune că se descurcă, dar e un cerc vicios. Pînă se descurcă el, mie-mi ies peri albi. Eu nu mă tîrguiesc, nici măcar la piață. N-am răbdare, nu-mi plac refuzurile, și-atunci de ce să le provoc!?

- Nu vrei să mergi la grădiniță? - îmi interoghez, cu vocea oficială, odrasla.

- Ba da, dar vreau să văd ce-ncepeeee... Se tînguie ea.

- Poate vrei să rămîi acasă, că nu ți-ai făcut somnul, de-aia ești smiorcăită! 

Te uiți în weekend la desene, acum mergi la grădiniță! Ea nu mi-a remarcat inconstanța, era fixată pe cuvîntul ”smiorcăită”. Știu că nu-i place.

- Nu-s smiorcăită! Și tu nu te enerva, că faci... Jur c-am crezut că-mi zice c-o să fac bube. Deja mi se descrețea fruntea în zîmbet. Dar nu. După o pauză de căutare a cuvîntului ce-i lipsea, îmi trîntește: Faci riduri! Wow! Asta aproape merită un pupic. Niciun aproape, că i l-am dat, gata.

- Hai, dă-mi și tu un pupic!

Se execută, dar fără tragere de inimă.

- Eu n-o să pup o mamă cu riduri, să știi! Mă ameniță ea, încă boțoasă, coborînd scările.

- Nu serios!? Și mă înfundă rîsul. Nu numai pe mine, taică-său era tot un zîmbet de cînd l-am ”concediat” din funcția de tartor al dimineții copilului. Da, eu sînt aia rea, dacă nu stau la discuții, mai ales smiorcăite. Nu pot, am încercat, mi-e rău, mă enervez și...fac riduri :)

- De ce rîdeți? Nu-i comic și nu-i frumos. Sunt doar un copil!!! Auzim vocea gravă și supărată apostrofîndu-ne. Dar, asta e, ne asumăm nemernicia și rîdem în continuare. Eu chiar întind mai rău coarda și mai cer vreo trei pupici, așa, să-mi fac stocul, că nu se știe. I-am primit, dar am fost atenționată că exagerez! :)

De 3 x 8 Martie...

   Nu cred că se născuse Sabina cînd îmi imaginam eu cum o să-mi aducă poze și flori de ziua femeii. Mi se pare o sărbătoare frumoasă tocmai pentru că, de la o vîrstă, putem primi aceste mici atenții de la copiii noștri. Corect, noi, femeile, suntem favorizate.
Avea 3 ani cînd mi-a adus prima poză cu ocazia zilei de 8. Și mi s-a părut cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Habar n-avea ea ce-nseamnă gestul ăla al ei, mînuța întinsă, cu fotografia fluturînd sub ochii mei. Dar aveam eu habar și i-am mulțumit frumos. Și-am mai mulțumit, pentru că mi s-a întîmplat. Hai salut și ție, scufița mea dragă!

      Celui de-al doilea 8 important din viața mea i s-a furat din farmec.
Dar sînt convinsă că intenția a fost bună și promit să nu mă supăr, cîtă vreme nu se va mai repeta în veci. Sabina mi-a cerut o poză, cu mine, ca să o ducă la grădiniță. Am bănuit eu ceva, dar am zis pas. I-am dat poza și n-am intrat în detalii. Rău am făcut. Deși nu puteam face nimic altceva.
Și-am primit, cadou, în ziua la care țin eu ca la ochii din cap, respectiva poză cu mine! Noroc, copilul a fost atît de încîntat de rama din ”gîrtie” la fabricarea căreia participase cu drag, încît n-am putut decît să-i zîmbesc cu toți dinții și să-i mulțumesc frumos pentru munca ei. Și din nou, am mulțumit, pentru că mi s-a întîmplat.

   Și iată-ne, a treia oară, de cînd se contabilizează, în ziua de 8. Am emoții. Citesc, pe facebook, o scrisoare de la nepoțica mea, pentru mama ei. ”Te iubesc cu dragoste” spune ea la început și gata, nu mai văd rîndurile.
Da, așa mi-s de emotivă. N-am citit în veci ceva mai frumos scris de mînuța unui copil. Poate la anul sau cel tîrziu peste doi ani, primesc și eu o depeșă similară. Abia aștept. Pînă atunci, am să văd ce-mi rezervă ziua de azi. Nu mi s-a cerut nicio poză cu mine. Poate, totuși. Merg după Sabina la grădiniță. Coboară scările. Nu are nimic în mîini. ”Stai c-am uitat ceva!” Fuge înapoi pe scări în sus. ”Ah”, respir eu ușurată. Revine cu bluza ei galbenă în mîini. Se udase și i-au dat alta la schimb. ”Of”, îmi zic în gînd. Ne oprim la dulăpiorul ei. Surpriză! Un plic portocaliu. Îl înhaț rapid. Sabina mă ceartă: ”Nu tu, eu!” Și, cu mînuțele ei, începe să desfacă plicul. Normal, nu suficient de repede pentru mine. Dar mă abțin. Reușește! Încearcă să agațe ceva cu două degețele. ”Hai că poți!” Îi iese la a treia încercare. Fotografia mult dorită!
- Uite, Sorana, pentru tine! Sesizez că-mi spune pe nume, dar nu-i prima dată, deci nu mă miră. Mai ales că e în public. Șansele sunt mult mai mari să-mi spună Sorana în public. :)
- Mulțumesc, iubire, ce mult mi-am dorit să-mi dai o poză de-asta...
- Și ghiocelul! 
E plin de lume, tocmai fusese o serbare a unei grupe mai mici sau mai mari, dar tot o iau și-o strîng tare în brațe.
- Tu știi ce zi e azi? O întreb, cînd văd că pare mirată de reacția mea.
- Da, e ziua femeiiiiii! Îmi răspunde pe un ton ofensat - c-aș putea s-o suspectez de incultură - și foarte impersonal în același timp.
- Păi și nu mă pupi!?
- Ba daaaa! Și-mi trîntește un pupic luung și apăsat pe obrazul stîng, uitîndu-se dacă o vede cineva. Dovezile ei de dragoste vin în intimitate sau din gelozie. Mi-e clar, nu primesc acum și aici mai mult de-atît. :)
Îi mulțumesc frumos și nu uit să mulțumesc pentru că mi s-a întîmplat.

   Cel mai drag bărbat din viața noastră ne-a scos în oraș. Pe amîndouă. Ne-a ”cadorisit”, după bunul nostru plac.

   Înainte să intrăm în casă, mă roagă să-i dau ghiocelul.
- Tu l-ai făcut? O întreb eu. E foarte frumos.
- Nuuuuu, ghiocelul l-a făcut Martina. Uite, aici a tăiat o cutie de iaurt! (Da, măi, e de la Actimel, îmi pică mie fisa).
- Și tulpina?
- Tulpina e dintr-un pai și frunzele din ”gîrtie”. Dar plicul l-am făcut eu!
Puteam să jur, după desenul cu fetița cu gură mare, roșie...


   Și uite-așa, ziua n-a trecut oricum, am primit o fotografie, un ghiocel și-un Andiamo către 8-ul viitor.
Iar Sabina m-a ghidat, cu drag, prin procesul de creație al ghiocelului.

Dacă-i Fasching, cu plăcere! (Das sagen alle! :)

 Semnalizez cu mîndrie că vocabularul meu nemțesc se îmbogățește cu fiecare serbare. Sau cu fiecare acces de panică. E relativă problema.
Sabina a stat o săptămînă acasă. Diagnostic: adenoidită. A dormit greu, eu mai deloc, că mi se rupea sufletul cînd  o vedeam cum se chinuie să respire. Dar trecem peste, căci se apropie carnavalul  pentru care ne pregătim de atîta amar de timp.
Doar din punct de vedere al ținutei, totuși, restul sînt amănunte nesemnificative.
Vine și ziua cea mare, nu cîrîie cînd trebuie să se ridice din pat.
Doar eu mi-s sucită, că nu mi-am făcut somnul de frumusețe și nici nu-mi pot bea cafeaua, pentru că nu i-am pregătit costumația de cu seară. N-o fac niciodată, deși în fiecare dimineață mă gîndesc ce bine mi-ar prinde. Sau i-ar prinde lui Romeo, în general :).
Normal, nu găsesc agrafele special cumpărate pentru serbare.
De ce nu mă miră? Pentru că nu e o lege de-a lui Murphy, e doar dezordinea noastră.
Îmi întreb odrasla, ce trona în mijlocul patului matrimonial, la televizor, înfulecînd iaurtul cu cereale:
- Știi unde ți-s agrafele?
- Nu.
De ce m-oi fi așteptat la alt răspuns!? De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și totuși. Nu mi-am băut cafeaua și mă învîrt ca o maimuță neajutorată prin camere.
- Le-am lăsat pe masă! Strigă Sabina din dormitor.
Aham! Pe care masă!? Pe asta!?!? Mai am puțin și răstorn și bolul lui Goldy.
Restul foilor, foicelelor, ciorapilor, creioanelor, jocurilor și ce mai era pe respectiva masă zăceau deja, pe jos, împrăștiate din camera ei, pînă în living. Am avut o aruncare bună. Strig.
Nu-s servitoarea nimănui! Da! Chiar așa!
Repet, în ideea că m-aș putea ierta, măcar un pic. Nu-mi băusem cafeaua.
Sabina tăcea. Încă de-astea n-am făcut. Cel puțin, nu de dimineață. Găsesc alte agrafe, e gata de plecare. Romeo o cheamă în bucărărie, pentru lingurița cu polen. Aud vorbe.
Și pe Romeo, iritat. Care-i problema!?
Nu știu cum se face, dar, cînd Romeo se enervează pe Sabina, eu mă enervez și mai tare, din oficiu.
Pentru că el nu se enervează, din oficiu.
Și-atunci, cu bietul copil ce-are!? Eu am o scuză, mi-s colerică. Ce noroc pe mine! Halal!
El e calmul întruchipat, dar cu Sabina își pierde cumpătul. De nepermis!
Prin urmare, îmi bag capul în bucătărie și repet: Care-i problema!?
Sabina tace, Romeo preia cuvîntul: Vrea să plecăm mai repede!
Nu mă mir. Am făcut-o de oaie, bravo mie! Pot să-mi beau cafeaua acum,
problema-i rezolvată. Super!
Nu numai că n-am repetat nimic cu ea, că doar avea două propoziții de spus și n-am avut chef să mă lupt cu refuzul ei, apoi să mă enervez și iar să încerc, iar să mă enervez...Deci nu numai că n-am repetat, dar am mai și certat-o, așa, de dimineață.
Ne pregătim să mergem la serbare. În timp ce mă spăl pe dinți, un gînd îmi bate la ușa creierului mic. Mă îndrept val vîrtej, cu peria-n gură, spre cutia cu briz-brizuri pe care-o țin în dulap. Acolo-s. Agrafele! Și le-am pus eu, bine! Îmi trag două palme în fața oglinzii. Nu fac decît să-mi dea ceva culoare în obraji. Nu mă simt mai bine.
Ajungem la grădiniță și fug la grupa Sabinei. Nu e supărată. Vine și mă îmbrățișează.
Îi aranjez rochița. Și-i spun:
- Să știi că eu am pus agrafele, tu n-ai fost vinovată, iartă-mă!
- Tu le-ai pus? Unde? E doar curioasă. Nu-mi reproșează nimic.
- Mama, tu ce ești? Of, trebuia să vin și eu costumată. n-am avut chef, ca de-obicei. Pricepe rapid și-mi dă ochelarii ei de pisică ”aristrocată”.
Îmi ocup locul în sală. Sabina e plină de energie, dansează, cîntă, își spune replicile
și-mi zîmbește aproape mereu. Și dinții mei au fost în continuu vizibili.
Dacă-i Fasching, bal să fie :)!

C: "Ich bin unschuldig"

Sabina: "Das sagen alle"

C: "Wenn es alle sagen, dann muss es doch auch stimmen."

M: "Weisst du, wie lange Fische leben?"

Sabina: "Wahrscheinlich genauso wie kurze."

Cheful cere sacrificii...

Nu știu în ce categorie intră ziua de azi. A început bine, cu un copil vioi și vesel, fără febră, care bîntuia dintr-o cameră în alta, în așteptarea petrecerii de seară. Aveam invitație și i-am promis că vom merge, mai ales că starea ei de sănătate nu dădea semnale alarmante. Dimpotrivă. Reușesc, la ora 14.00, să-mi pun fața severă și să o lămuresc că trebuie să tragă un pui de somn. ”Ne trezim și plecăm la ziua lui Favi!” Ordinele se execută, mai ales cînd am privirea aia de ”Nu te uita așa la mine, zîmbește-mi!”
Îi tot explic că eu m-aș hlizi la ea toată ziua, cu gura pînă la urechi, dacă m-ar asculta și cînd trebuie să facă anumite lucruri, nu numai cînd vrea. Încă nu mă pricepe în totalitate, dar facem progrese.
Doarme. Verific. Respiră lin. Hmmm, mai mult pe guriță. Mă amărăsc iar. Polipii naibii!
 Se trezește. Ne-am făcut un obicei, săptămîna asta, să ne prezentăm amîndoi la ea după ce-și cască ochișorii mari și dă alarma. Unul pe-o parte a patului, celălalt pe alta. Ea ne îmbrățișează pe rînd.
Acum miorlăie. Ne facem ritualul în grabă. E tot mai mîrăită. Îi iau temperatura. 36.6. Hmmm, mie îmi pare mai caldă, dar vreau să dau crezare termometrului, deși îl suspectez că-i mincinos. Îi pun o farfurioară în față și-i spun să pape, să prindă puteri. Fug la duș. Revin. Sabina e moleșită. Se smiorcăie. Termometru. 38.1. Nu cred. Din nou. 38.1. Mă alarmez și, ca de obicei, cînd mă simt neputincioasă în fața unei probleme, sînt agitată și irascibilă. Romeo mă ignoră, nu răspunde agresiv, nu mă pot manifesta. Cuget. Nurofen...nu, i-am dat prea mult deja. I-am promis că va merge, dar încerc: ”Iubire, ai febră, nu cred că putem merge...” Are o privire de Bambi rănit, de-mi vine să plîng. Și-atunci, reacționez: ”Da, că eu trebuie să mă rog de tine să bei ceai, să papi supică, să dormi la amiază...”bla, bla, bla, am un întreg pomelnic demn de menționat, doar mi-am găsit ”vinovatul”. Și-aveam deja o soluție, dar știam că nu va fi ușor. Supozitorul cu paracetamol pentru copii. Nu afecta stomăcelul. Era singura variantă. Dar n-avea să mă lase. Ea nu zicea nimic, avea aceeași față de Bambi rănit. Aduc artileria grea: supozitorul. Nu pricepe, n-a mai văzut așa ceva. Îi explic că dacă vrea să meargă la chef, mă lasă să-i pun un supozitor. E nehotărîtă, chiar speriată, dar am răbdare și-i dau detalii, îi spun că nu doare. Mă lasă. Yes! Romeo își ia temperatura și el. 35,4. Arunc termometrul cît colo. O pup pe frunte, e fierbinte. Mai stăm 10 minute, parcă-i mai bine. Ne îmbrăcăm, oricum sîntem în mare întîrziere. Nu-i nimic, tot ajungem la tort. Plecăm, nu înainte să-i spun că n-aș vrea să sară, să transpire, să ...of! Îmi dau seama că sînt absurdă, o duceam la o petrecere și-i ceream să stea într-un colț!? Revin: ”Știi ceva, distreaza-te cît vrei și cum vrei!” Și-n gîndul meu, dau de-un Doamne ajută ce mă aștepta-ntr-un colț.
La petrecere, aveam o figură oarecum îngrijorată, probabil, c-am fost întrebată care-i problema. Le-am spus. Replica a venit în cor:”Ah, toți sînt așa!”
”Mama, pot să mă distrez?” verifică ea, oarecum nevenindu-i să creadă. ”Poți!” Aveam la mine haine de schimb. Nu știu dacă a fost întîmplător sau nu, dar n-am văzut-o nicicînd sărind atît. Norocul meu a fost că tot cheful a luat sfîrșit după o oră. Uh! Mașină, acasă, hol.
”Mama, acum îmi scoți chestia aia din fundic!?”


Nu-mi amintesc cînd am rîs cu lacrimi ultima dată și sînt sigură că, și fără să încrestez în blog, n-o s-o uit cît trăiesc, dar, pentru că a băgat la cap și stă cuminte în pat, la TV, am ceva timp și chef să-i imortalizez aventura primului supozitor pe care l-a perceput ca necesar în mod conștient. Și nu pot decît să mă întreb, cît de tare o fi chinuit-o ideea dacă, în secunda în care am pășit în casă și-a exprimat dorința de mai sus. M-am oprit din hohotit și plîns și ce mai făceam în același timp, ca să-i explic încă o dată și doar cînd am văzut că m-a priceput, mi-am permis să rîd din nou. Și să-mi amintesc că, acum ceva timp, Romeo a stîrnit o discuție, pentru propriul amuzament:
R. ”Liniștește-te, că-ți scot bateria din fund!”
S. ”N-am baterie în fund!”
R.  ”Ba da, te-am cumpărat de la magazinul de păpuși, și-ți schimb bateria cînd dormi!”
S. ”Nu! Mama m-a făcut, nu m-ai cumpărat tu!”
Conversația de mai sus se repetă la intervale regulate, eu de obicei țin cu Romeo, de dragul contrazicerii,  dar ultima dată și-a găsit un sprijin de nădejde în buni Doamne-Doamne, care-i ținea partea de la celălalt capăt al firului, iar Sabina mea a fost vehementă și convinsă că nu are nicio baterie, de niciun fel.
Supozitorul i-o fi pus noi semne de întrebare!? :)

Voi avea chitara mea :)

Prin ianuarie am primit un cadou ce mi-a mers la suflet. Și nu numai mie. O cărticică formată din momente fericite, noi trei și alți dragi nouă. Cărticica a venit însoțită de un bilet pe care l-am citit cu voce tare, fiind prezenți toți trei la desfacerea surprizei. Drept urmare și din inerție, am citit și ultima frază ce-o anunța pe a mea scumpă și dragă fetiță că are în București, la mătușa ei, o chitară de la Moș Crăciun. Mare i-a fost bucuria la primirea veștii și rău îmi venea mie sa-mi trag vreo două peste gură pentru pronunțarea ei, fiindcă îi cunosc nerăbdarea și nouă stilul de-a amîna, din varii motive, drumul pînă la cadou. Pentru că, personal, mi-a plăcut mult biletul, l-am lăsat la îndemînă pe un raft în cameră, lîngă carte. Sabina l-a rugat, o dată, în intervalul scurs din ianuarie, de la inceput, pînă azi, pe unchiul său, să-i arate chitara pe camera web, dar s-a declarat mulțumită și de răspunsul: ”trebuie să vii aici, ca să o vezi.” Nu m-a chinuit prea tare cu prea multe întrebări. A fost chiar rezonabilă. Trebuie să fac o paranteză și să-i mulțumesc pentru cît de rezonabilă este. Are hachițele ei și de multe ori mă scoate din pepeni, dar nici eu nu pot spune că răbdarea ar fi printre calitățile mele. Dimpotrivă. Știu că n-o să mă treacă marea. Nu-mi dau seama dacă i-am demonstrat că oricum se întîmplă cum vreau eu și e prea deșteaptă ca să mi se opună sau pur și simplu înțelege că anumite lucruri trebuie făcute, dar nu m-am lovit de crize de isterie cînd a trebuit să i se ia sînge pentru analize (de prea multe ori dacă stau bine și mă gîndesc), nu obiectează cînd îi aplic tratamentul cu Bioparox -2 pufuri în fiecare nară- deși pișcă al naibii, că l-am încercat pe nasul propriu! Știe că trebuie și acceptă, deși-mi spune: ”Mama, ce-o să mă piște!” și eu profit ca o nemernică de suferința ei și-i spun: ”Poate dacă ai mînca mai multe fructe, nu te-ai mai îmbolnăvi așa ușor!” 
Nu-mi permit să mi se facă milă, că mă pun eu pe plîns și-l dau dracului de tratament. Dar, cum ziceam, e rezonabilă. Azi mi-a cerut un măr. Așa. Din senin. L-a mîncat cu coajă cu tot. Nerăzăluit! Apoi a venit la mine cu biletul de la soră-mea în mînă și cu întrebarea în gît: ”Cînd primesc chitara?” Nu știe să citească, dar biletul îi amintește de cadou. Mă pune să i-l citesc din nou, parcă vrea să se asigure că rîndurile alea n-au plecat nicăieri. Mă supun. ”Dar e tare lung drumul pînă la București...” gîndește ea cu voce tare, apoi are o revelație: ”Problema-i că eu nici nu știu să cînt la chitară...dar știu cum se face, dai așa (îmi arată cu mîna dreaptă cum), pe dungile alea!”
Mi se pare așa frumos să le numească dungi, încît tot ce fac e s-o strîng în brațe și s-o pup apăsat pe frunte. Și aștept să vină Romeo la masă, să-i spună și lui cum se cîntă la chitară. Să-i smulgă și lui un zîmbet. Dar se pare că cele 5 minute de așteptare i-au adus și cuvîntul negăsit, pe care l-a înlocuit în grabă cînd mi-a explicat toată procedura mie, căci, atunci cînd am rugat-o să-l învețe și pe tăticul ei cum se face, ea spune: ”dai așa (arată cu mîna dreaptă cum), pe coardele alea!” Nici măcar n-a zis corzi, cum greșit îi aud pe mulți adulți cu școală-n spate. Romeo mi-a aruncat binecunoscuta-i privire mîndra de ”ce te miri așa!? doar e a mea :)!” și ne-am văzut fiecare, cum am putut, de farfurie. Dar dupa masă, am mai pupat-o o dată lung și apăsat pe frunte. Pur și simplu sau din cu totul alt motiv!

We don't need no education...

 Eram în concediu, în Croația, în septembrie 2010, cu nașii noștri de cununie, cînd am auzit prima dată expresia”ești ruptă-n gură” țîșnind din gurița frumos conturată a odraslei mele dragi. Mi se adresa mie. Atunci, am pufnit în rîs, mi se părea comic, știam că mă auzise pe mine, care, ori de cîte ori mă simțeam obosită și cineva era curios să mă întrebe ce am, replicam: ”mi-s ruptă-n gură”. Nu știu de unde am cules-o, dar mi s-a dovedit utilă și extrem de plastică în exprimare.
După ce-am terminat de hohotit, am întrebat-o ce crede ea că înseamnă ceea ce tocmai pronunțase. Normal, cum mă și gîndeam, a dat-o din colț în colț. Nu știa. Era doar o chestie nouă și interesantă pentru ea și-și găsise momentul de-a o utiliza. Mă și nimerise, oarecum, căci tocmai venisem de la plajă, mîncasem și simțeam nevoia unei sieste prelungite în pat. Cu o față cît de serioasă puteam, i-am explicat că-i mai frumos să spună ”obosită” în locul înșiruirii mult mai plastice de mai sus. Și-am depășit momentul.
 Ni s-a atras atenția, nouă, părinților, că nu ar trebui să tolerăm o asemenea exprimare. Am sărit în apărarea plodului personal argumentînd că:
1- nu știa ce spune,
2- eu eram vinovată, doar de la mine o preluase.

A trecut ceva vreme de la întîmplarea de mai sus. Acum suntem în Timișoara, în februarie 2011. Sabina tocmai mă anunță că vrea sa fie prințesă la serbarea carnaval de la grădiniță. Și că vrea rochia ”mova” pe care o are de ceva vreme în dulap, dar nu o poate purta din cauza idioților care au cusut-o și nu s-au gîndit că materialul ce vine direct pe pielea unui copil nu poate fi decît moale și pufos și nu poate avea întăritură lipită. Noi, femeile, mai suferim pentru a fi frumoase, dar copiii chiar n-au de ce! Așa că, în sfîrșit, iau topul rochiței și mă îndrept spre primul magazin din care pot achiziționa un material cît de cît asemănător. Găsesc! Victorioase, ne îndreptăm spre mall, și intrăm în prima croitorie ”la minut” pe care îmi pică ochii. Eram noi două și prietena noastră comună. Da, avem o prietenă comună :)
Ne întîmpină o doamnă extrem de volubilă, cu care Sabina intră în vorbă imediat, îi răspunde la întrebări, îi spune ce dorește și cu ce ocazie, iar doamna-i promite un top retușat minunat. Eu nu mă bag, fiică-mea s-a făcut înțeleasă, accentuez doar faptul că nu mă interesează cum, dar vreau să dispară lipiciul dur de pe materialul ce intra în contact cu pielea. Cum sau dacă trebuia refăcut total, nu mă interesa. Ok. Plecăm, pentru a reveni într-o jumătate de oră. Nu era gata. Doamna volubilă încearcă o nouă conversație cu odrasla mea aflată în toane bune. Nimic nu prevestește ce va urma.
Doamna: ”Spune-mi, ce crezi tu, eu ți-s prietenă sau dușmancă?”
Sabina: ”Dușmancă!” și se hlizește larg la mine. Nu intervin, că nu știu ce să spun. Rău fac. Sabina, profitînd de momentul de pauză, in care celelalte două croitorese își rîd în barbă, iar doamna cea gureșă cugetă o posibilă replică, preia frîiele întrebărilor și i se adresează: ”Auzi, tu ești ruptă-n gură!?”
Liniște. Apoi, în același moment, hohotul de rîs al doamnei urmat de mustrarea mea. Mîna mi-a fost la un mm de gurița ei, pe care înghețase zîmbetul. Nu mi s-a mai părut comic. Doamna părea că nu știe ce înseamnă faimoasa-mi expresie și o întreabă pe Sabina, dar preiau discuția, îmi cer scuze și-i explic eu. Ea rîde în continuare și nu pare foarte afectată sau așa percep eu situația. Ne termină și topul, îl probăm, e aproape bine, dar simt nevoia să plec. Mulțumesc, salut, mă asigur că progenitura mea face la fel și ieșim din croitorie cu un nou subiect pentru blog. Era să-l omit, dar prietena noastră comună mi-a atras atenția că merită menționat în analele istoriei copilei de 5 ani.

P.S Mai am o expresie păguboasă: ”holly shit”. Am ales engleza ca limbă de exprimare a nervilor, emoției, mirării, că de, nu o înțelege. Dar mare mi-a fost mirarea cand, în urma unei faze de la televizor, (ce anume a fost n-as putea spune), liniștea încăperii a fost străpunsă de-o voce cristalină și-o pronunție impecabilă: ”holly shit”. Două capete, al meu și-al tatălui ei, s-au întors instantaneu unul către celălalt. Un zîmbet ne juca în colțul buzelor și aveam un licăr în priviri. N-am știut ce să-i explic, că să-i traduc n-am putut, din motive evidente, deci nu ne-a rămas decît să rezolvăm problema ignorînd-o. Sabia atîrnă, totuși, deasupra capului meu...cîndva o să culeg și roadele astea.