Cod roșu.

           Cred că-n secunda în care Sabina a scos primul țipăt, creierul meu a activat un buton de alarmă. Uneori funcționează normal, atenționîndu-mă de eventualele pericole la care se expune copila mea, din lipsa de experiență și din nevoia intrinsecă de-a experimenta. Alteori, același buton o ia razna, transformîndu-mă în personajul principal al poveștii cu drobul de sare. De multe ori, am adevărate atacuri de panică, doar imaginîndu-mi scenarii extrem de periculoase, în care Sabina e eroina principală. Mă scutur, îmi fac cruce, zic o rugăciune și încerc să trăiesc mai departe. Cred că un buton similar s-a activat și-n creierul lui Romeo, iar norocul nostru e că nu țiuie la cote de avarie în același timp, deci mai reușim să ne domolim spaimele. Vorba vine, n-are rost să mint, ale mele se domolesc după îndelungi cercetări ce pot implica diverse ustensile de tortură.
Pe acest fond al angoaselor și fricilor mele personale, îmi face figura Sabina, într-o însorită zi de miercuri, 16 martie, anul Domnului 2011. Grădinița ei are o curte mare, curtea e îngrădită bine și poarta e masivă. După poartă e ditamai șoseaua, largă și intens circulată. Sîntem amîndoi, Sabina fuge în curtea grădiniței, pe mine mă curentează conexiunea pe care o face butonul de alarmă și strig în urma ei: ”Nu ieși din curte!!!” Stăteam de vorbă cu unul dintre membri personalului de la grădiniță. În mintea mea, cîteva gînduri: ”Va ieși din curte”- îmi spune Alarmistul șef. ”Nu, n-ai văzut că erau vreo 5 educatoare acolo, n-are cum!” - contraatacă domnișoara  Relaxare, iar ca să mă liniștesc definitiv, îmi vine și Calmul - membru onorific al gîndurilor mele-, în ajutor: ”Nu are cum deschide ușa, e cu cod!”.
Normal, nu am fost atentă la ce mi se spunea, repetam mecanic încercînd să rețin anumite date, dar fiind și Romeo cu mine, mă gîndeam că are el mintea mai limpede. Ieșim în curte și-mi caut din priviri fetița cu geaca roz. Nu-mi vine să cred că nu-i, dar n-am ochelarii la mine și-l întreb pe Romeo: ”O vezi pe Sabina?”. ”Nu!”.E agitat, parcă și nervos. Le întreb pe doamnele educatoare adunate ciorchine în curte: ”Ați văzut-o pe Ștefana?” (M-am concentrat să-i spun Ștefana, să mă asigur că vor pricepe despre cine vorbesc, la grădi e altă fetiță care răspunde la numele meu preferat). Ele dau din umeri. Nu știu cîți metri sînt pînă în fata porții. Vreo 6-7, probabil, de unde eram eu. Mi s-au părut prea mulți, nu știu nici cînd i-am parcurs fizic, dar știu că m-am gîndit la multe. Și-s convinsă că, după ce-mi iese vopseaua din păr, nu voi mai vedea urme din culoarea mea naturală, va fi totul alb.
Romeo a pășit afară cu cîteva secunde înaintea mea. Era lîngă ușă și era speriată. N-am mai văzut niciodată expresia aia pe fața ei. Nici n-o s-o uit. Am vrut s-o strîng în brațe, s-o pup toată, că era întreagă, că n-a traversat sau fugit te miri unde. Am realizat că pricepuse, în secunda în care ușa s-a închis în urma ei, că nu trebuia, de data asta, să facă invers față de ce am rugat-o. Cred că a stat acolo vreo 5 minute, dacă a ieșit imediat după ce-a scăpat în curte. Cred că a reușit să iasă, pentru că un părinte care își conducea copiii la mașină n-a observat că s-a strecurat și ea. Sau pentru că mai sînt părinți care blochează ușa cu un bolovan, să nu se închidă ermetic, să nu mai tasteze ei codul, respectiv, să nu mai sune la interfon... Nu știu cum a ieșit, dar știu că mi-am ignorat butonul de alarmă și rău am făcut. Trebuia să știu că dacă eu îi spun ”nu face”, ea trebuie să încerce să facă. Dacă tăceam, precis o găseam la leagăn, ca de obicei. N-am mai certat-o, Romeo apucase să-i strige vreo două, eu m-am blocat, încă analizînd ce putea să ni se întîmple, așa, din senin, iar cînd mi-am deschis gura, i-am spus: ”Nu te mai uiți la desene o săptămînă!” Am vrut să zic un an, dar mi-era că nu mă țin eu de promisiune și mă fac de cacao. Pentru că eu, de obicei, mă țin de cuvînt. Fac excepție exagerările nervoase: ”Nu-ți mai cumpăr nimic, niciodată!” pe care cred că și ea s-a învățat să le ignore.
Mergeam la lecția de balet. În mașină i-am explicat, de data asta cu lacrimi în ochi, că dacă pe ea o doare, eu simt înmiit durerea în suflet, că n-aș suporta să i se întîmple ceva rău și că unde-s mașini e legată de mîna mea. Sau a unui alt adult. Fără discuție. N-a zis nimic. Cînd ne îndreptam doar noi două spre sala de balet, din parcarea unde ne lăsase Romeo, a îndrăznit:
- Mama?
- Da.
- Pot să te întreb ceva?
- Întreabă-mă.
- Pînă cînd e o săptămînă?
- Pînă cînd venim data viitoare la balet, direct de la grădiniță.
- Bine!
Atît. Nimic altceva. Acasă nu s-a smiorcăit. Ne-am jucat de-a grădinița. Eu eram copilul, ea educatoarea ”pentru că educatoarea doar întreabă was ist das” :):):). Eu am dus greul răspunsurilor, noroc că știu să citesc și mi s-a permis. Am lăsat-o la cîrmă. Am făcut ce-a vrut, pînă s-a plictisit. Știu că nu-i place să facă germană acasă. De data asta, chiar ea a inițiat jocul, iar cînd eu am emis, ipotetic, varianta cu Muzzy în germană, a fost încîntată. Aha! E atît de simplu. Dar nu i l-am pus, nici măcar în germană. Am profitat de întîlnirea dintre noi două, mai altfel decît ne-am întîlnit pînă acum. Și-am reținut esențialul.
          Dimineață, înainte să meargă la grădi, a colorat, apoi a venit și s-a instalat în bucătărie, lîngă ceașca mea de cafea. Ne-am povestit una, alta. Cred că o să prelungesc embargoul desenelor, găsesc eu ceva...:)