Aseară ne hlizeam la ”Românii au talent”. Bine, majoritatea n-au și semnalizează. Pe mulți îi suspectez că taaaare se plictisesc pe la casele lor și vin să ne arate asta la TV. În fine, fiecare cu piticii lui, recunosc. Nu știu de ce îmi place să mă uit la emisiunea asta cu Sabina. Poate pentru că mă bucur să văd că-și dă seama care-s oligofrenii, netalentații, plictisiții și-i trimite-acasă. ”Zice nu, așa-i? Zice nu!” Sau rîde cu gura pînă la urechi dacă-i place vreun dans sau vreun cîntec. ”Zice da, așa-i, zice da!” Comentează fiecare fază. Aseară a venit o donșoară să ne încînte cu talentul ei la bara de inox. Era animatoare. I-am auzit povestea nefericită și m-am abținut de la comentarii. Romeo nu fusese pe fază, așa că, normal, și-a arătat dezaprobarea: ”Cine-i asta și de ce se uită Ștefana la așa ceva?”
”E mama cuiva!” vine răspunsul de pe canapeaua unde stătea tolănită prințesa mea. Asta a înțeles ea, și-a prins esențialul, cred eu. Ah, a apucat să se uite pentru că eu eram cu nasu-n lactoc, dar dacă Mihai Petre a zis că n-a fost vulgară, mi-am adormit conștiința. Și mi-am trezit memoria.
Pe cînd eram eu elevă prin clasele primare, ne mai întrebau unii profesori ce-s părinții.
Îmi amintesc perfect cît de mîndră eram să spun că ”mama-i profesoară”.
Mă trezesc, peste mulți ani, că-mi vin cei doi dragi acasă, iar cel mare, c-un zîmbet cît Casa Poporului, îmi trîntește: ”Auzi ce mi-a zis Martina (educatoarea Sabinei), că fiică-ta a spus așa: <Mama stă pe lactoc și mai face și de mîncare uneori, iar tata mai lucrează, că altfel am fi foaaaarte săraci!>”
Nu prea mi-a dat ghes nimic să rîd. Că mă gîndeam că nu-i comic deloc că fiică-mea nu știe că am și eu o meserie, pe care n-o practic, da-i a mea. Cum nu-i comic că nici n-a mințit. N-ar fi fost nici de mințea, să fim bine înțeleși. Ea asta vede, că eu stau pe lactoc. M-am întrebat dacă s-o fi simțit prost să-i audă pe ceilalți copii spunînd fiecare ce mari și tari sînt mamele sau tații lor. Nu cred să fi simțit mîndria pe care o simțeam eu cînd eram întrebată de mama mea. Mi-am dat silința să-i explic că statul pe lactoc nu-i meseria mea, deși mi-ar plăcea să fie, i-am spus și care e și de ce nu mă vede profesînd...I-am explicat și calmă și furioasă, pentru că discuții pe această temă am avut nenumărate. Timpul mă va lămuri de-a priceput ceva au ba. Sau cum a priceput. :)
M-a fulgerat un adevăr: ăsta-i doar un amănunt pe care-l aflăm acum, întîmplător, așa cum mi-a ajuns la urechi ce i-a spus directoarei, care, deși aude multe, presupun că tema asta i s-o fi părut mai interesantă, din moment ce mi-a relatat, rîzînd, normal, într-una din conversațiile noastre telefonice: ”Ștefana-i o figură...” Deja-mi tremurau genunchii și-am simțit nevoia să mă așez. ”Ah, da?” Îndrăznesc eu. ”Da, ne-a spus că ”mama-l mai ceartă pe tata”... Și-a mai zis ceva de ”copiii ăștia”, dar eu încercam să-mi amintesc cît de tare am urlat ultima dată la Romeo și de ce. N-am reușit. Nici n-am marșat să mai aflu curiozități. Mai bine să nu știu. Dar fără să vreau, am avut onoarea să fac o conexiune ciudată în aceeași seară. Romeo, amuzat teribil, m-a anunțat că Ștefana lui i-a spus doctorului ce merge la grădiniță că ”Tata bea whisky!” Aham! În secunda doi, mintea mea a formulat următoarea propoziție cauzală: ”Mama-l ceartă pe tata, că tata bea whisky”. Acum chiar că m-a pufnit rîsul. Zgomotos, molipsitor, ne uitam unul la altul și rîdeam. Cînd m-am liniștit, mi-am dat seama că trăim într-o anume societate și că, poate, ar trebui să fiu mai atentă la regulile ei. Dacă nu vreau sau nu pot să le schimb. Sau să mi se fluture de ele, ca pînă acum. Cîtă vreme Sabina nu e afectată. N-am vrut să continui povestea în propria-mi grădină de gînduri și idei și să ajung la detalii picante de genul: mama-i depresivă și-și îneacă amarul pe lactoc, iar tata mai face niște bani cînd e treaz...Cred că imaginația mea e mai bogată decît a lor. Sper.
Oricum, un lucru-i cert. Sabina a crescut mai mult decît îmi vine mie să cred. Vede, pricepe pe limba ei, înregistrează, asta știu de multă vreme, dar de cînd vorbește cursiv limba română, eu trebuie să fiu mai atentă la detalii. Iar dacă nu-s, aș face bine să am niște explicații plauzibile la îndemînă!
”E mama cuiva!” vine răspunsul de pe canapeaua unde stătea tolănită prințesa mea. Asta a înțeles ea, și-a prins esențialul, cred eu. Ah, a apucat să se uite pentru că eu eram cu nasu-n lactoc, dar dacă Mihai Petre a zis că n-a fost vulgară, mi-am adormit conștiința. Și mi-am trezit memoria.
Pe cînd eram eu elevă prin clasele primare, ne mai întrebau unii profesori ce-s părinții.
Îmi amintesc perfect cît de mîndră eram să spun că ”mama-i profesoară”.
Mă trezesc, peste mulți ani, că-mi vin cei doi dragi acasă, iar cel mare, c-un zîmbet cît Casa Poporului, îmi trîntește: ”Auzi ce mi-a zis Martina (educatoarea Sabinei), că fiică-ta a spus așa: <Mama stă pe lactoc și mai face și de mîncare uneori, iar tata mai lucrează, că altfel am fi foaaaarte săraci!>”
Nu prea mi-a dat ghes nimic să rîd. Că mă gîndeam că nu-i comic deloc că fiică-mea nu știe că am și eu o meserie, pe care n-o practic, da-i a mea. Cum nu-i comic că nici n-a mințit. N-ar fi fost nici de mințea, să fim bine înțeleși. Ea asta vede, că eu stau pe lactoc. M-am întrebat dacă s-o fi simțit prost să-i audă pe ceilalți copii spunînd fiecare ce mari și tari sînt mamele sau tații lor. Nu cred să fi simțit mîndria pe care o simțeam eu cînd eram întrebată de mama mea. Mi-am dat silința să-i explic că statul pe lactoc nu-i meseria mea, deși mi-ar plăcea să fie, i-am spus și care e și de ce nu mă vede profesînd...I-am explicat și calmă și furioasă, pentru că discuții pe această temă am avut nenumărate. Timpul mă va lămuri de-a priceput ceva au ba. Sau cum a priceput. :)
M-a fulgerat un adevăr: ăsta-i doar un amănunt pe care-l aflăm acum, întîmplător, așa cum mi-a ajuns la urechi ce i-a spus directoarei, care, deși aude multe, presupun că tema asta i s-o fi părut mai interesantă, din moment ce mi-a relatat, rîzînd, normal, într-una din conversațiile noastre telefonice: ”Ștefana-i o figură...” Deja-mi tremurau genunchii și-am simțit nevoia să mă așez. ”Ah, da?” Îndrăznesc eu. ”Da, ne-a spus că ”mama-l mai ceartă pe tata”... Și-a mai zis ceva de ”copiii ăștia”, dar eu încercam să-mi amintesc cît de tare am urlat ultima dată la Romeo și de ce. N-am reușit. Nici n-am marșat să mai aflu curiozități. Mai bine să nu știu. Dar fără să vreau, am avut onoarea să fac o conexiune ciudată în aceeași seară. Romeo, amuzat teribil, m-a anunțat că Ștefana lui i-a spus doctorului ce merge la grădiniță că ”Tata bea whisky!” Aham! În secunda doi, mintea mea a formulat următoarea propoziție cauzală: ”Mama-l ceartă pe tata, că tata bea whisky”. Acum chiar că m-a pufnit rîsul. Zgomotos, molipsitor, ne uitam unul la altul și rîdeam. Cînd m-am liniștit, mi-am dat seama că trăim într-o anume societate și că, poate, ar trebui să fiu mai atentă la regulile ei. Dacă nu vreau sau nu pot să le schimb. Sau să mi se fluture de ele, ca pînă acum. Cîtă vreme Sabina nu e afectată. N-am vrut să continui povestea în propria-mi grădină de gînduri și idei și să ajung la detalii picante de genul: mama-i depresivă și-și îneacă amarul pe lactoc, iar tata mai face niște bani cînd e treaz...Cred că imaginația mea e mai bogată decît a lor. Sper.
Oricum, un lucru-i cert. Sabina a crescut mai mult decît îmi vine mie să cred. Vede, pricepe pe limba ei, înregistrează, asta știu de multă vreme, dar de cînd vorbește cursiv limba română, eu trebuie să fiu mai atentă la detalii. Iar dacă nu-s, aș face bine să am niște explicații plauzibile la îndemînă!
2 comentarii:
Chiar daca nu te cunosc Sabina ...esti MORTALA :))
va pup!!!
Mă gîndeam eu că va fi extrem de amuzant pentru alții :):):)
Trimiteți un comentariu