D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

joi, 24 martie 2011

Părul magic și povestea lui...

   Eram la semafor cînd a început să ne povestească despre stelele căzătoare. Nu țin minte să fi fost întuneric și nu-mi amintesc nici ce a declanșat subiectul. Cred că s-a pornit să turuie din senin.
- Eu mă rog la stelele căzătoare, să știi mama!
- Da, iubire? Și ce le rogi tu?
- Să nu mi se scoată polipii!
Am simțit o durere în suflet. Nu mai discutaserăm despre polipi și alte chestii de vreo două săptămîni, de cînd fuseserăm la doctorul de familie. Dar nici nu respira mai bine. Simțeam și că amîn o operație ce ne aștepta după colț. Mi-a devenit extrem de clar că nu mai pot vorbi despre asemenea chestiuni medicale de față cu ea, pentru că înțelege mai mult decît îmi închipuiam eu. Sincer, nu am crezut că o să facă legătura între ea și polipi. Deși nu-mi spune verde-n față că-i e teamă, mi-e evident că o macină gîndurile, cu atît mai mult cu cît, orice aș zice eu,  numai ea știe ce monstru cu 7 capete e respectia intervenție...
    Mi-a fost recomandată o doamnă, prof. dr. chirurg Poenaru, pe care, să fiu sinceră, am tot căutat-o de vreo 3 luni, dar am fost mereu informată greșit cu privire la unde ar putea lucra. Ciudat, cu toată tehnologia asta, dar așa a fost. În mod normal, aș fi apelat la alt doctor, dar ceva îmi spunea să insist, iar cînd e vorba de copila mea, insist! Așadar, în urma discuției cu Sabina, am luat din nou internetul la puricat și, după cîteva telefoane date pe la diverse clinici, am nimerit, la celălalt capăt al firului, un domn amabil care mi-a dat un alt număr de telefon unde chiar am găsit-o și-am reușit să fac o programare pentru aceeași zi. Ca de obicei, i-am explicat Sabinei unde urma să mergem și ce avea să se întîmple. În toți anii ăștia, de cînd ne înțelegem prin vorbe, am reușit să mă țin de cuvînt cu privire la vizitele la medic. Care n-au fost puține. Dar, cînd i-am spus că n-o s-o doară nimic, m-am asigurat că așa se întîmplă. Odată, doctorul ei de la grădiniță, pe care-l vizităm des, pentru că e printre puținii pe care-i cred cînd zice ceva (paranoia neîncrederii mele în doctori e altă poveste), mi-a spus: „Gata, înțepăm!” Voia să-i recolteze sînge, ca să-mi liniștească mie anumite temeri stîrnite de alți doctori. Cu toate riscurile, am spus: „Nu se poate acum, i-am promis”. Nu m-aș fi mirat dacă m-ar fi repezit, dar el, dimpotrivă, mi-a zis că fac foarte bine că mă țin de cuvînt și-am stabilit o dată ulterioară pentru respectiva procedură.
 Acum, i-am promis din nou prințesei că mergem doar să se uite doamna doctor la năsuc. Mi-a zis că-i în regulă. Mă crede. Cînd să ieșim din casă, Romeo o apostrofează: „Lasă firul ăla undeva!” Își agățase în păr, cu-o agrafă roz, mare și urîtă, dacă mă întreabă pe mine cineva, o sfoară verde, de vreo 2 metri. În mod normal, aș fi fost prima la apostrofări, dar de data asta i-am luat apărarea, deci sfoara a rămas. Era „părul” ei magic, urma să o ajute la întîlnirea de la ora 16:15 cu doamna în halat alb.
La clinică era plin de lume. Nici vorbă să se respecte programarea. Eu, în general, după 15 minute de așteptare, mă ridic și plec furioasă, cum altfel? Acum, am răbdat cu stoicism. O oră și treizeci de minute am stat în sala de așteptare. S-a enervat Romeo, eu nu. Sabina a făcut spectacol cu „pleata” ei verde. Toată lumea avea grijă să n-o calce pe „păr”. Zîmbeam, amuzată. Deși așteptau de ceva vreme, oamenii nu păreau enervați de încurcă lume a mea. O fetița a spus: „Dar nu-i păr, e o ață!” I-am zîmbit. Mama ei i-a răspuns: „Folosește-ți imaginația, ai să vezi că e păr.” I-am mulțumit în gînd. Nu știu pentru ce. Realizam, în tot timpul ăsta, cam cît de stresată trebuia să fie Sabina. Reacționa exact ca mine în situații similare. Și eu mă transform în clovn și fac sau spun lucruri total aiurea cînd îmi atîrnă vreo sabie deasupra capului. La un moment dat, s-au auzit răcnetele unui copil. Veneau din cabinetul în care urma să intrăm noi. Eram oarecum nedumerită, răcnetele continuau, Sabina își plimba „părul” pe scena improvizată, ca și cum nu ar fi auzit nimic. A ținut-o așa, în lumea ei, pînă copilul a încetat. A mai stat 5 minute, apoi a venit la mine, să se asigure: „Se uită doar la năsucul meu, da?” DA!” I-am răspuns hotărîtă și-am pupat-o pe frunte. Am intrat. Știam că timpul doctoriței era prețios, deci a trebuit să-mi cer scuze pentru întîrzierea de cîteva secunde în a închide ușa. Lăsasem să intre tot „părul”. Îl purta, în continuare, cu mîndrie. Doamna a zîmbit larg cînd a înțeles despre ce era vorba și s-a gîndit c-o să le spună și nepoatelor dumneaei. Sabina o cucerise, îmi era clar. A fost cuminte și ascultătoare. Au lăudat-o. I-am explicat povestea noastră cu polipii și cu stelele căzătoare, iar dînsa ne-a spus: „Dacă se roagă la stele, trebuie să-i mai dăm o șansă!” Și ne-am agățat de șansa asta, toți trei, cu șase mîini.  Sabina a primit și două surprize, la plecare. Își ia pastiluțele, siropul, face aerosoli, tot, tot, ca un om mare. Cîteodată, mie nu-mi vine să cred că e atît de ușor cu ea, din punctul ăsta de vedere. Ieri, mi s-a adeverit ceea ce, acum cîteva zile, doar intuisem. „Părul” avusese rol magic, la fel ca-n povestea lui Rapunzel, pe care eu, normal, n-am citit-o. I-am promis că o citim împreuna azi...

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...