Îmi cumpărați și mie ceva?...

   Despre „excursiile” noastre la cumpărături, am mai povestit. De obicei se termină cu bine și fără găuri semnificative în bugetul destinat „ceva-ului” Sabinei. Ea de fiecare dată vrea „ceva”, iar cînd eu mă remarc prin absență, se alege cu cîte-o porcărie. „Pentru tine toate-s porcării, mama!” Cam așa e, recunosc. Ar trebui să mă abțin, că mai merge pe la prieteni sau rude pe-acasă, vede cîte-un Actimel sau Danonino și decretează: „Mie mama nu-mi dă să beau porcării de-astea!” Și iar trebuie să-mi justific înverșunarea față de renumita marcă. Noroc că am prieteni și rude cu simțul umorului la ei în geantă. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, am divagat. Ideea e că, la ultima vizită la Real, i-am reamintit la intrare că are voie un singur produs, indiferent ce e, cîtă vreme se încadrează într-o anumită, (mică), sumă de bani. Fetița mea iubită a avut răbdare să ne terminăm noi treaba, nu prea a bîzîit, că-n cazurile astea știe că nu-i bine să-mi sară muștarul. Mă întreb cînd o să-mi aducă și ea, așa cum a făcut taică-său odată, un tub de muștar, că-mi sărise... :) La cum văd că stau lucrurile, nu mai am mult de așteptat.
   Mda, Sabina căuta un căluț, dintr-o anumită colecție, pe care nu l-am găsit. Și tot învîrtindu-ne noi printre rafturi, explodează: „Vreau un Zuzu pet! Numai eu n-am Zuzu pet la grădi!” Măi să fie, mă gîndesc eu, numai ea n-are Zuzu...Nu-i iaurt! Nu, nu. E un fel de șoarece care se plimbă prin casă de unul singur. Cel puțin, așa am văzut eu că arată. Mamă denaturată ce sînt, de-o vastă incultură cartoonistică.  Am studiat, pe loc, unul roz, dar, cînd mi-a picat prețul sub ochi, (costă în jur de 80 lei), brațul meu a repus, mecanic, adunătura de puf pe raft. Ochii Sabinei înotau deja în lacrimi. Naaaaaaa, era prea de tot, simțeam cum îmi urcă sîngele în obraji, dar cumva, cumva, am reușit să-i spun calm, că  n-are decît să-și cheltuie banii ei din pușculiță pe porcării umblătoare. Mîinile ei, împreunate întru rugăciunea „mama, te rooooog frumos”, s-au reașezat pe mînerul căruciorului și-am purces spre achiziționarea unui ou Kinder cu surprize. Acasă, am descoperit, numărînd averea din gentuța roz - pe care și-a găsit-o cu puțin ajutor din partea mea, deși tare-mi venea s-o las să răscolească toată camera, să țină minte că nu toate lucrurile se aruncă la voia întîmplării- că-i lipsesc ceva mai mult de 10 lei din suma necesară. „Cum fac rost de 10 lei?!” Se întreba ea, bătînd, în pas săltat, spațiul dintre bucătărie și living. I-am sugerat anumite acțiuni care i-ar putea rotunji veniturile, dar avea și ea idei proprii. „Am mîncat tot, îmi dai niște bani?!” „Ha?! S-a dus baba cu colacii, iubita, ți-am mai spus, doar munca-i obligatorie, mîncarea-i facultativă.” Da, m-am săturat, vorba lui Tudor Chirilă, să tot umblu cu farfuria după ea. După 6 ani, m-am predat și-am schimbat macazul.
   Între timp, tăticul ei a fost forțat de împrejurări să plece într-o scurtă călătorie. Cînd am luat-o eu de la grădi și i-am spus, m-a întrebat cu bărbia tremurînd: „Cum, a plecat fără să-și ia la revedere de la mine?!” Mă așteptam la reacția asta, așa că i l-am dat la telefon. S-a luminat la față, iar convorbirea lor s-a terminat cu replica Sabinei: „... Și să-mi aduci ceva, dar nu puzzle, dulciuri sau bomboane! Ah, și fără lanterne!” 

   Cînd m-am oprit din rîs, i-am dat un pupic . Merita. Îmi făcuse seara! Nu uitase de lanterna pe care o primise cînd a fost plecat Romeo ultima dată... Evident, nu-i făcuse o plăcere deosebită, dar, la momentul respectiv, nu a părut dezamăgită de cadoul improvizat. Tatăl ei  trăia cam același sentiment vesel și m-a întrebat, cum preconizam, de altfel, că o va face, dacă să vină cu un Zuzu pet. Am oscilat mult între da și nu, iar într-un final am rămas la planul inițial. Trebuie să-și adune bani. Atîta doar că, între timp, primește o mulțime de informații proaspete de la colegii de grădiniță, posesori mîndri și fericiți de șoareci ambulanți. Mi le destăinuie și mie: „Știi, mama, sînt mai mulți Zuzu pets, iar cînd ai toată colecția, primești și o căsuță pentru ei...Știi, au și o ...” N-am mai auzit-o, că mi se încîlceau gîndurile în cutiuță. Sinceră să fiu, n-am îndrăznit să întreb cîți șoareci fac parte din neasemuita colecție, doar am menționat mai sus cît costă unul, și-mi era teamă că lipsa mea acută de diplomație va pune, poate un pic prea repede, capăt visului  pe care mi-l povestea cu vocea dulce și dragă...

***

   Din aceeași categorie face parte povestea micuței sirene, Ariel, cea care a declanșat, într-un fel, „isteria” muncii și-a recompenselor financiare. Acum mai bine de un an, pe cînd îmi făceam inventarul diverselor modalități abordate în scopul nobil de-a crește un copil, niște calcule mi-au dat cu minus. Normal, am vrut să remediez situația. Pînă atunci, i-am făcut mofturile pentru că-i iubeam zîmbetul fericit, pentru că ne simțeam cu musca pe căciulă, pentru că ne permiteam, pentru că.... Motive sînt. Am observat la ea, nu o dată, un dezinteres vizibil față de cadouri. Persoane dragi se întristau cînd vedeau că n-au nimerit-o. Păi cum s-o nimerească sau cu ce, cînd noi eram mereu pe fază?! M-am speriat, m-am întristat, nu-mi ieșise ca-n cărți. Nu  pricepeam cum se făcea că, în lecturile mele ce vizau psihologia copilului, am tot dat peste cazuri cu probleme care se rezolvau cît ai pușca din degete, sau, mă rog, cît ai întoarce vreo 5 pagini. Merge mama cu odrasla la terapeut, psiholog, ce-o fi. Expune problema. Primește o soluție, o pune în practică și... au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți. Brrrrrr, eu de ce nu puteam?! N-aveam manualul bun de utilizare, îl foloseam pe cel de Windows pentru Apple sau invers?! M-au chinuit mult gîndurile c-am dat greș și culmea, din prea multă dragoste!

   Ariel era pe un raft și, logic, lipsea dintr-o...da, ați ghicit, dintr-o colecție!!! Sabina a întins mîna spre păpușa cu părul roșu. Eu m-am postat între mînă și raft. Momentul pe care-l căutasem, venise. Pînă să priceapă exact ce se întîmplă și să se umple de lacrimi amare, am apucat să-i spun că o va primi atunci cînd o va plăti cu banii munciți de ea. Mă gîndeam că bucuria unei astfel de achiziții va fi mult mai mare, iar ea, la 5 ani, putea să priceapă diferența. Nu-mi amintesc să fi făcut tărăboi, de făcea, clar nu mi se ștergea din memorie. Știu că, ajunși acasă, am delegat sarcini și-am stabilit care, cu cît se remunerează. A fost interesant o vreme, era atît de scumpă cînd venea cu monedele la numărat. Habar nu avea de valoarea lor. Era gata să arunce o foaie de 5 lei, doar pentru a primi doua monede de 50 de bani. Pentru sufletul meu, a meritat. Aveam parte de-o inocență cum și uitasem că există. Cu greu am rezistat noi, căci a durat vreo 6 luni, dacă nu mai mult, pînă și-a strîns toți banii. Dar niciodată, în tot acest răstimp, n-a mai întins mîna după roșcata de pe raft. Într-un final, de teamă că acțiunea noastră va sfîrși prin a nu mai produce vreo bucurie, Romeo a plusat serios la plata ce-i recompensa aranjarea hăinuțelor și-am plecat, toți trei, s-o aducem pe Ariel acasă. Sabina își ținea în brațe, ca pe-un trofeu, pușculița în care-și adunase bănuții. Am lăsat-o pe ea să plătească. Parcă mai crescuse, de mîndră ce era. Casierița a avut răbdare și-a numărat zîmbind toate fisele de 10 și 50 de bani pe care Sabina le-a răsturnat pe tejghea. A felicitat-o pentru alegere, iar prințesa mea a mulțumit cu ochii sclipind de fericire. Noi doi sclipeam cu totul...

D'ale fluturilor...

   Cînd eram eu adolescentă și formulam cîte-o dorință pe care mama mea o socotea de neîmplinit, îmi spunea: „Nu!” Logic și normal, doar ea răspundea de creșterea și educația mea, iar pretențiile mele puteau fi, uneori, nefondate. Atîta doar că, la replica ei restrictivă, din gîtlejul meu sufocat de lacrimi cu greu stăpînite, țîșnea mereu nevoia justificării interdicției ce-mi producea nefericire. „De ce?!” „Nu-s de-acord!” venea invariabil răspunsul. Și nu mai conta nimic, altă explicație nu primeam. Frustrarea de atunci o mai resimt și-acum și îmi doresc atît de puternic să nu fac la fel, încît Sabinei îi explic în detaliu fiecare interdicție, pedeapsă ori răspuns negativ din partea mea. Replica ei? Își pune mîinile la urechi și-mi spune agasată: „Bine, bine, bine!!!” Păi nu-i bine deloc, că de am fluturi în cap, poate ieși chiar rău de tot. Așa-mi descrie odrasla starea vizibilă de irascibilitate. Fluturi în cap. Și cum să nu-mi vină fluturii, cînd îmi adun toate resursele necesare unei stări de spirit fără zburătoare, doar ca să reușesc să-i explic cu drag și calm de ce nu pot sau nu vreau să-i îndeplinesc anumite doleanțe, iar ea-și pune mîinile la urechi plictisită și cu aroganța moștenită direct de la... unul dintre noi!? Ei bine, vin, și încă-n stoluri, aducînd pe aripile lor pedeapsa cea mai dură la care mă pot gîndi. „Gata cu desenele animate!” Perioada embargoului variază, de regulă ține cam o săptămînă, dar ultima dată am șuierat printre dinți: „O lună!” În secunda doi mi-am mușcat limba, dar era prea tîrziu. Romeo s-a uitat la mine de parcă tocmai i-am spus c-am intrat, intenționat, cu mașina lui în stîlp.
Sabina n-a mai zis nimic și-a purces spre camera ei, unde, drept bonus, trebuia să-și facă ordine. Să nu se plictisească, nu de alta! Întîmplarea pe care o povestesc acum a avut loc prin august. Prima săptămînă fără desene a trecut cum a trecut, dar Sabina era în vacanță, iar eu tocmai atunci mi-am găsit să exagerez. Așa că mi-am stors creierașul  mic, să găsesc o portiță de scăpare. Tot scandalul pornise de la refuzul ei de-a se uita cu mine la Muzzy. Că am și eu cîteva idei fixe în ceea ce privește bagajul ei cultural, iar limba germană face parte din fixațiile mele. Cum a sucombat tentativa mea explicativă, am povestit mai sus. Într-un final și-ntr-o zi cu soare plin, am abordat-o, după ce tocmai îmi făcuse un desen frumos: „Uite, drept răsplată pentru buna ta purtare, cred că voi face o excepție de la regulă și te voi lăsa să te uiți la desene, dar în germană!” S-a uitat la mine mirată, a cîntărit preț de cîteva secunde oferta mea și... mi-a refuzat-o. Ea e, m-am gîndit iar, n-am venit din maternitate cu alt copil, e a mea. N-am lungit discuția, am lăsat-o în pace. A venit singură, peste cîteva zile, să mă întrebe dacă mai putem face „expecție”, că s-ar uita la desene, fie și în germană. Mi-am savurat victoria abia după ce-am strîns-o tare în brațe. Nu-mi venea să-i mai dau drumul. Scumpa de ea!
   Singurul post german cu desene pe care îl avem e Super RTL. De atunci, celelalte nici nu mai există, s-a obișnuit, deși i-a fost mai greu la început. Îmi amintesc și nu pot să nu zîmbesc de fiecare dată, de discuția ei cu Romeo, care încerca să-i îndulcească situația, la un moment dat, și-a întrebat-o: „De ce nu te uiți la desene în germană, doar vorbești germana?!” „Da, dar vorbesc și românește”, a mormăit ea în barbă supărată, neînțeleasă și fermă.
   Eu mi-am luat ca scut împotriva propriei conștiințe binecunoscuta zicală „scopul scuză mijloacele”, și pînă cînd nu o să mă întrebe ea personal dacă nu i s-a terminat luna de pedeapsă, nu fac decît să „uit” televizorul pornit pe postul cu desene în română, iar pentru o jumătate de oră mă bucur de bucuria ei...

Angelina Balerina

   „Mami, ce-i asta?” Văd o jucărie de pluș în mîinile ei. Din oficiu, nu mă interesează ce poate să fie, doar mă împiedic de jucării de pluș prin toată casa, asta nu poate avea nimic deosebit. „Habar n-am!”

Revine peste puțin timp, doar ca să-mi spună că e un raton. „O fi vreo ratoniță, eventual!”, zîmbesc eu îngăduitoare. „Mi-o cumperi?” Și-asta, și nu alta, a fost durata îngăduinței mele! Mă zburlesc toată. „Nici vorbă!!!” Eram hotărîtă bocnă, nu exista nici urmă de tocmeală și știam că pricepe clar care-i situația. Dar am omis ceva. Mai bine zis, pe cineva. Sabina nu-l omisese. Mi-am dat seama de asta doar cînd am văzut-o, la vreo 10 minute după scurtul meu comunicat oficial negativ, cu acelasi raton cu fustă roz în brațe și cu privirea de căprioară rănită. În mod normal, jucăria trebuia să fie demult pe raft, la locul ei.  „Ți-am spus că nu ți-l cumpăr!” Nu mă contrazice, dar nici nu dă vreun semn că ar fi de acord cu ce-i spun. Cînd mă ciocnesc de Romeo printre umerașele cu tricoturi, aflu că i-a promis el că-i cumpără măgăoaia. Ah, da???!!! Și trec la argumentele care stipulează clar că părinții trebuie să fie de acord în luarea unei decizii, nu unul hăis și unul cea. Că doar n-am inventat noi roata de la căruță, au fost alții mai experimentați și cu mai multe studii referitoare la educatia progeniturilor. Mă înfurii, dar știu că vorbesc degeaba. Sabina îl manipulează cum vrea ea. Dintr-o privire și-o clipocire de gene. În general, o asemenea priveliște mă înduioșează și simt c-aș trece prin foc pentru amîndoi, dar acum îmi vine să-i bat de cap. N-o fac pentru că fiică-mea, deși se știe victorioasă, nu semnalizează chiuind voioasă, nici nu-mi face „sîc, sîc”, își savurează izbînda în liniște, cu ratonul în brațe. E ori foarte isteață, ori știe că de-mi pun capul, nu are nici taică-său ce să mai facă. Na, am zis-o și p’asta! J

   Culmea, chiar mă amuză modul în care procedează și trec peste toți dracii ce-au încins hora pe proprietatea mea privată. Le-am deschis iar ușa, așa-mi trebuie! Sabina vine cu ratonul acasă. Așa cum a venit și acum vreo 2 luni cu o carte incredibil de scumpă pentru mizeriile de abțibilduri pe care le conținea. Scena de atunci s-a petrecut oarecum similar, doar că puhoiul de lacrimi care i-a inundat ochișorii albaștri și care nu a contenit vreo 15 minute cît am stat în librărie m-a impresionat și pe mine în așa hal încît m-am bucurat că-mi permit să i-o cumpăr. În fond, era o carte! Acasă, a dat-o gata in 10 minute şi-apoi a aruncat-o pe-un raft.  Asta-i altă poveste.

   Nu s-a dezlipit de ratoniță de atunci. Doarme cu ea. A botezat-o Angelina Balerina. N-a mai făcut așa ceva cu vreo altă jucărie de pluș. Se vede treaba, pe-asta a obținut-o mai greu, cu un preț mai mare, doar eu m-am supărat și nu mi-a trecut ușor. Pe Romeo l-a mai costat o placă de păr liniștea la care a vrut să revină în sînul familiei. Sîc! J

Timpul primului dințișor

   M-am declarat mirată de dispariția ultimelor 6 luni, doar ca să mă trezesc de-a dreptul șocată de iuțimea cu care m-au depășit, neregulamentar, cei 6 ani, sărbătoriți pe 29 septembrie, de la nașterea Sabinei. 

   Îmi amintesc, extrem de limpede, emoția pe care am trăit-o la vederea primului dințișor ce s-a ivit alb, alb, din gingia rozalie. E comparabilă cu cea pe care am simțit-o acum cîteva zile, cînd ne-a arătat, șovăitoare  și cu obrajii mai roșii decît de obicei, că i se mișcă, stînd să cadă, același prim dințișor, care, cu mai puțin de 6 ani în urmă, mi-a făcut sufletul să rîdă de bucurie. 
I-am spus zîmbind, dar parcă fără bucuria de odinioară, că a crescut, că e fetiță mare, că nu trebuie să se sperie. Speram că toate emoțiile sînt la mine, dar știam că sensibilitatea a rămas la ea. Cu mare grijă, Romeo a încercat s-o scape de dințișorul buclucaș, dar Sabina a ripostat cu lacrimi. Am propus să mergem la dentist, la mama lui Lucas, colegul ei de la grădi. 
A fost de acord fără să șovăie, așa că am pus mîna pe telefon. Mi-a precizat doar, hotărîtă, că vom merge mîine! N-am contrazis-o, am rezolvat programarea pentru a doua zi, dimineață. 
M-am trezit cu emoții mari, ea părea că gestionează bine situația, ba chiar îmi repeta, cu o anumită încîntare, ce mare chestie urma să aibă loc peste foarte puțin timp. Mi-am luat rochia norocoasă, îmi simțeam stomacul strîns, ca înaintea unui mare eveniment. Ce era, să fim serioși! Ajungem la cabinet. Nu este curent în clădire, deci Sabina nu beneficiază de o plimbare cu scaunul. Hmmm, nu-i nimic, data viitoare. Se așează cuminte, așa cum i se cere. Ascultă explicațiile doctoriței. Eu vorbesc mult și fără să mă întrebe cineva ceva. Cine știe de ce, mă cunoaște. Gata! Dințișorul e într-un pliculeț din tifon. Sabina nici nu și-a dat seama cînd a avut loc operațiunea, n-a simțit nimic. Stă cu pansamentul în guriță, iar eu nu-mi iau ochii de pe fața ei. Nu-i palidă, ok. Dar nici nu plecăm înainte să mă asigur că nici nu-mi va face figura de-a se lungi dintr-o dată pe ciment, pe undeva. Îmi cunosc marfa. Doamna doctor îi povestește de zîna Măseluță. Eu sînt ochi și urechi, pentru că nu țin minte, normal, ce rol are  respectiva în desfășurarea evenimentelor. „Îți pui dințișorul sub pernă, iar în timp ce dormi, vine zîna Măseluță,  și-ți lasă cîțiva bănuți în schimbul dintelui.” Aham! În drum spre mall, unde mergem să sărbătorim cu o înghețată curajul și cumințenia Sabinei, sîntem anunțați că Petra a primit niște cerceluși de la zîna cu pricina, cînd a fost să fie... Petra e colega ei de la grădiniță. 
„Tu poate o să primești o pungă cu mazăre!” În timp ce-i prezic, zîmbind, acest lucru, îmi dau seama că nu glumesc în totalitate. Mazărea e inamicul public numărul 1! Decretat, dovedit, de evitat! Cum îmi vine inima la loc și mă relaxez, cum fac glume proaste cu odrasla mea scumpă! :) Acum, mă întreb dacă nu cumva spaima de-a primi respectiva pungă o face să amîne momentul plasării dințișorului sub pernă. El stă în săculețul lui de 3 zile, din data de mare importanță de 13 octombrie 2011. 

*

„M-am așezat pe scaun. Moni și-a luat niște mănuși, apoi mi-a dat dintele cu spray, să-l amețească. Am stat așa un pic, apoi am scuipat. Moni a luat ceva în mînă, mi-a mișcat dintele așa și gata. Am clătit cu apă. N-am simțit nimic!”

 *

Unde Moni este mama lui Lucas, doamna doctor, cea care ne-a ajutat să ducem la îndeplinire, cu succes și fără traume, extrem de importanta misiune prezentată mai sus. Sabina a fost încîntată să-și depene prima experiență la dentist oricui voia s-o asculte. Mulțumim frumos.

O plimbare cu final de...7 povești

   Tocmai am realizat că 6 luni s-au furișat pe negîndite și nevăzute din viața mea. Deloc nesemnificative, dar marcate,  într-o succesiune alarmantă și paralizantă, de cîte-un un prea-plin sau prea-gol de suflet...
„Prea-ul”, indiferent de care a fost, nu mi-a dat ghes să scriu. De 6 luni n-am mai notat nimic, deși Sabina a fost și este o prezență la fel de fermecătoare, dulce și cu replicile la ea.
Mi-am mai spus, uneori, că e prea mare s-o povestesc eu tuturor, dar ăsta nu-i chiar adevărul gol-goluț. Deși mă apostrofează cu cîte un „De ce mă spui?” ori de cîte ori mă aude vorbind despre ea.
   O întîmplare, un gest, un sentiment acut de iubire și-o cărticică frumoasă, cu povești minunate, care pot doar să aducă un plus de farmec copilăriei tuturor, m-au făcut să-mi doresc să povestesc d-ale Sabinei din nou.

    Mi s-au împăienjenit ochii și sunetele, brusc, au încetat să formeze cuvinte cu noimă pentru auzul meu, cînd am văzut cartea, cu dedicație pentru fetița mea, scrisă de părintele care a ticluit „Poveștile Mariei”, pentru toți copiii din lume și din noi. Pentru mine, nu sunt doar povești, sunt dovada unei imense si incomparabile iubiri. Ea poate fi simțită doar de norocoșii care ajung părinți.