Mda, Sabina căuta un căluț, dintr-o anumită colecție, pe care nu l-am găsit. Și tot învîrtindu-ne noi printre rafturi, explodează: „Vreau un Zuzu pet! Numai eu n-am Zuzu pet la grădi!” Măi să fie, mă gîndesc eu, numai ea n-are Zuzu...Nu-i iaurt! Nu, nu. E un fel de șoarece care se plimbă prin casă de unul singur. Cel puțin, așa am văzut eu că arată. Mamă denaturată ce sînt, de-o vastă incultură cartoonistică. Am studiat, pe loc, unul roz, dar, cînd mi-a picat prețul sub ochi, (costă în jur de 80 lei), brațul meu a repus, mecanic, adunătura de puf pe raft. Ochii Sabinei înotau deja în lacrimi. Naaaaaaa, era prea de tot, simțeam cum îmi urcă sîngele în obraji, dar cumva, cumva, am reușit să-i spun calm, că n-are decît să-și cheltuie banii ei din pușculiță pe porcării umblătoare. Mîinile ei, împreunate întru rugăciunea „mama, te rooooog frumos”, s-au reașezat pe mînerul căruciorului și-am purces spre achiziționarea unui ou Kinder cu surprize. Acasă, am descoperit, numărînd averea din gentuța roz - pe care și-a găsit-o cu puțin ajutor din partea mea, deși tare-mi venea s-o las să răscolească toată camera, să țină minte că nu toate lucrurile se aruncă la voia întîmplării- că-i lipsesc ceva mai mult de 10 lei din suma necesară. „Cum fac rost de 10 lei?!” Se întreba ea, bătînd, în pas săltat, spațiul dintre bucătărie și living. I-am sugerat anumite acțiuni care i-ar putea rotunji veniturile, dar avea și ea idei proprii. „Am mîncat tot, îmi dai niște bani?!” „Ha?! S-a dus baba cu colacii, iubita, ți-am mai spus, doar munca-i obligatorie, mîncarea-i facultativă.” Da, m-am săturat, vorba lui Tudor Chirilă, să tot umblu cu farfuria după ea. După 6 ani, m-am predat și-am schimbat macazul.
Între timp, tăticul ei a fost forțat de împrejurări să plece într-o scurtă călătorie. Cînd am luat-o eu de la grădi și i-am spus, m-a întrebat cu bărbia tremurînd: „Cum, a plecat fără să-și ia la revedere de la mine?!” Mă așteptam la reacția asta, așa că i l-am dat la telefon. S-a luminat la față, iar convorbirea lor s-a terminat cu replica Sabinei: „... Și să-mi aduci ceva, dar nu puzzle, dulciuri sau bomboane! Ah, și fără lanterne!”
Cînd m-am oprit din rîs, i-am dat un pupic . Merita. Îmi făcuse seara! Nu uitase de lanterna pe care o primise cînd a fost plecat Romeo ultima dată... Evident, nu-i făcuse o plăcere deosebită, dar, la momentul respectiv, nu a părut dezamăgită de cadoul improvizat. Tatăl ei trăia cam același sentiment vesel și m-a întrebat, cum preconizam, de altfel, că o va face, dacă să vină cu un Zuzu pet. Am oscilat mult între da și nu, iar într-un final am rămas la planul inițial. Trebuie să-și adune bani. Atîta doar că, între timp, primește o mulțime de informații proaspete de la colegii de grădiniță, posesori mîndri și fericiți de șoareci ambulanți. Mi le destăinuie și mie: „Știi, mama, sînt mai mulți Zuzu pets, iar cînd ai toată colecția, primești și o căsuță pentru ei...Știi, au și o ...” N-am mai auzit-o, că mi se încîlceau gîndurile în cutiuță. Sinceră să fiu, n-am îndrăznit să întreb cîți șoareci fac parte din neasemuita colecție, doar am menționat mai sus cît costă unul, și-mi era teamă că lipsa mea acută de diplomație va pune, poate un pic prea repede, capăt visului pe care mi-l povestea cu vocea dulce și dragă...
***
Ariel era pe un raft și, logic, lipsea dintr-o...da, ați ghicit, dintr-o colecție!!! Sabina a întins mîna spre păpușa cu părul roșu. Eu m-am postat între mînă și raft. Momentul pe care-l căutasem, venise. Pînă să priceapă exact ce se întîmplă și să se umple de lacrimi amare, am apucat să-i spun că o va primi atunci cînd o va plăti cu banii munciți de ea. Mă gîndeam că bucuria unei astfel de achiziții va fi mult mai mare, iar ea, la 5 ani, putea să priceapă diferența. Nu-mi amintesc să fi făcut tărăboi, de făcea, clar nu mi se ștergea din memorie. Știu că, ajunși acasă, am delegat sarcini și-am stabilit care, cu cît se remunerează. A fost interesant o vreme, era atît de scumpă cînd venea cu monedele la numărat. Habar nu avea de valoarea lor. Era gata să arunce o foaie de 5 lei, doar pentru a primi doua monede de 50 de bani. Pentru sufletul meu, a meritat. Aveam parte de-o inocență cum și uitasem că există. Cu greu am rezistat noi, căci a durat vreo 6 luni, dacă nu mai mult, pînă și-a strîns toți banii. Dar niciodată, în tot acest răstimp, n-a mai întins mîna după roșcata de pe raft. Într-un final, de teamă că acțiunea noastră va sfîrși prin a nu mai produce vreo bucurie, Romeo a plusat serios la plata ce-i recompensa aranjarea hăinuțelor și-am plecat, toți trei, s-o aducem pe Ariel acasă. Sabina își ținea în brațe, ca pe-un trofeu, pușculița în care-și adunase bănuții. Am lăsat-o pe ea să plătească. Parcă mai crescuse, de mîndră ce era. Casierița a avut răbdare și-a numărat zîmbind toate fisele de 10 și 50 de bani pe care Sabina le-a răsturnat pe tejghea. A felicitat-o pentru alegere, iar prințesa mea a mulțumit cu ochii sclipind de fericire. Noi doi sclipeam cu totul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu