Vacanţă

   Escapada noastră -de multă vreme planificată şi analizată- la Londra, ne-a forţat să ne despărţim de Sabina pentru aproape o săptămînă. Şi, pentru că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, iar eu ar trebui să ştiu acest lucru mai bine decît mulţi, în ultimul moment am decis ca pitica noastră să stea, în timpul ăsta, cu o mătuşă de-a mea. Emoţii de toate părţile, dar Sabina a făcut faţă cu brio situaţiei şi de data asta. Drept e că acest lucru s-a întîmplat în stilul ei, adică a făcut ce-a vrut cu mătuşa, dar s-a cam împiedicat de văru' Adi. Care-i un copil mare de felul lui şi ţine la principiile unei vieţi sănătoase. :) Aşa am aflat. S-au duelat verbal din pricina unui mic bob de cătină pe care Sabina a refuzat să-l facă nevăzut pe gît în jos, deodată cu linguriţa cu miere pe care-o serveşte în fiecare dimineaţă. Lipsa comunicării şi-a spus cuvîntul. Uitasem să las vorbă că îi dau voie să nu mănînce bobul de cătină. Mi-ar fi plăcut să fiu o musculiţă şi să asist la scenă, cred că m-aş fi distrat copios, de vreme ce zîmbesc doar imaginîndu-mi "frontul de luptă" şi pe cei doi opozanţi. Într-un final, situaţia a fost gestionată pe cale diplomatică de către mătuşa mea, care s-a întors la timp pentru a da cîştig de cauză copilului mai mic. Victorie! Sabina nu a mîncat bobul de cătină! Copilul mai mare s-a supărat şi-a intrat într-un silenzio stampa de neclintit. Mi s-a spus că Sabina a încercat să rupă lanţurile tăcerii, dar a fost zadarnic. Copilul cel mare n-a cedat presiunii drăgălaşe. Cînd am întrebat-o pe ea despre cele întîmplate mi-a spus doar: "Adi e cam răuţ!" Aşa să-i rămînă statusul!
   Convorbirile noastre telefonice mi-au bucurat sufletul pe toată perioada cît am stat departe de ea. În prima sau a doua seară m-a şi informat, extrem de încîntată, că a găsit un ou şi că aşteaptă să iasă puiul. "Mama, cred că va fi un pui de cioară, ştii, oul a crăpat!" Nu ştiu cum să explic că nu informaţia mă interesa, ci modul în care o transmitea, inflexiunile vocii ei iubite, pe care o auzeam atît de entuziasmată de ceea ce se întîmpla în jurul ei. Sînt lucruri pe care, atunci cînd mi se întîmplă, am sentimentul foarte convingător că nu le voi uita niciodată. Şi cam aşa e, dacă mă iau după experienţă. Sabina mi-a transmis energie şi dragoste şi-un dor nebun de zîmbetul ei ştirb. Într-un astfel de moment i-am promis rochiţa lui Albă ca Zăpada şi un...da, un Zhu-Zhu. (Mi-am căscat mai bine ochii la denumire şi-am văzut că se scrie cu h, deci îmi cer scuze pentru pocirea numelui din postarea anterioară). Am rugat-o doar să pape şi să fie cuminte pînă ne întoarcem. Ştiu, făcusem ditamai tămbălăul cu banii munciţi şi jucăriile cîştigate cu trudă, dar asta era o situaţie excepţională. Eram înţeleasă de un copil de 6 anişori mai bine decît de mulţi adulţi. Îmi dădea voie să mă bucur, să fiu fericită, ba chiar mă ajuta în felul ei şi nu-mi cerea nimic, nu-mi reproşa nimic. Mă iubea şi-mi relata cu entuziasm povestea oului de cioară.

   Cînd ne-am revăzut era toată un zîmbet fericit. Mi-a arătat oul de cioară, căţelul de pluş pe care-l culcase la intrarea în casă şi-mi povestea, şi-mi povestea... Pregătise cîteva desene pentru mine, cu care m-a întîmpinat la sosire. A moştenit un obicei frumos, am observat că-i place să ofere, mereu, cîte ceva. Şi-o iubesc şi pentru asta. Ştiam că aşteaptă cadourile, dar aveam de făcut o vizită mai întîi, era deja trecut de ora 8 seara şi-am rugat-o să aibă răbdare. Doamne, uneori sînt de groază! Tot ea să aibă răbdare!!! Dar a avut! Şi-au mai trecut vreo două ore bune pînă cînd am scos la iveală primul cadou: o pereche de şosete gri cu dungi negre! Mi-a mulţumit c-un zîmbet împrumutat de la un alt copil şi m-a privit întrebătoare. "Ce zici, iubire, îţi plac?" o chestionez eu veselă. "Mdaaa." Se uită şi la Romeo. El o priveşte ghiduş. "Uite, ţi-am luat şi vişinii cu dungi roz!" continui eu, deşi îngeraşul ce sălăsluieşte în sufletul meu bătea cu pumnii şi picioarele în uşa pe care i-am închis-o în nas, cu cheia. "Nu mai chinui copilul!" Am scos o cărticică, apoi un spumant de baie cu moaca lui Rapunzel...Sabina parcă îşi regăsise zîmbetul. Şi-am zis: "Gata, eşti mulţumită? Ai primit nişte cadouri extrem de frumoase." "Da, da..." Îşi plimba privirea de pe-o faţă pe alta, revenise la zîmbetul împrumutat, nu pricepea nimic, chiar am fost în stare să uit că i-am promis altceva?! Nu m-a întrebat, mi-a mulţumit. Nu mi-a reproşat c-aş fi uitat ceva, sau mai rău, că nu mi-am ţinut promisiunea. Era doar nedumerită şi-şi uitase un rictus pe chip. Atunci,  îngeraşul a spart uşa. Am scos rochiţa, apoi rockstarul Zhu-Zhu. Sabina chiuia şi ţopăia pe-un şotron imaginar. Nu cred că ştia de care să se bucure mai tare. Am îmbrăcat-o. Oscilaserăm, la magazin, între rochiţa pentru 5-6 ani şi cea pentru 7-8 şi-am hotărît să i-o luăm pe cea mai mică, dar am constatat cu surprindere că puteam, liniştiţi, merge pe varianta mare. Nu-i nimic. Cînd am avut cu cine povesti, i-am spus că pe Josie (rockstarul violet), o primise, de fapt, de la Codruţa şi Abhi cu care ne-am întîlnit la Londra şi care, după ce mi-a umblat mie gura, nu s-au lăsat pînă n-au ajuns la etajul IV al magazinului de jucării Hamleys, pentru a-i face această bucurie copilei mele. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu mă sufoc de drag pentru toţi cei care aduc un zîmbet, prin orice gest, pe chipul ei iubit. Iar Sabina le mulţumeşte frumos, încîntată de primul ei Zhu-Zhu pet, căci, să nu uităm, sînt mulţi şoareci coloraţi prin magazine. Dar, la cum o cunosc eu, presiunea nu mai e atît de mare, vom scăpa de tot după achiziţionarea primei şi ultimei căsuţe pentru Josie.
   A doua zi, nu s-a despărţit de rockstarul violet cu creastă albă şi  a umblat îmbrăcată cu rochiţa de Albă ca Zăpada, cînd ne-am făcut vizitele pe la prietenii ce-au rămas în oraşul natal.
A aşteptat cuminte aprecierile şi laudele celorlalţi, savura fiecare moment. Cînd a dat rochiţa jos, a cedat şi febrei, mi se părea mie că ceva nu-i în ordine, dar am sperat, ca de obicei, că exagerez. Cu toate astea, luasem de la farmacie cele necesare şi-am readus-o pe linia de plutire în două zile. Apoi a urmat alergia la aditivii din faimosul salam săsesc! Cine s-ar fi gîndit, doar îmi amintesc de fetiţa sîsîită care-l lăuda mai ceva ca pe-o felie de tort. Alt stres, dar acum e la grădi şi, cu puţin noroc, revenim la rutina noastră de zi cu zi... Vacanţă nu cred că mai vreau fără ea!