2011 în oglinda retrovizoare

   Las în urmă un top d'aleSabinei alcătuit în goana anului care-și ia tălpășița din viața noastră, făcîndu-i loc, politicos, unui 2012 mai tînăr, mai bun, mai frumos, mai sănătos și inspirat! Cum altfel!?!

                                                                        La mulți ani!                                                                


1. Traversam în fugă parcarea subterană a Mallului. Sabina mă aștepta, în siguranță, lîngă ușile culisante.
- Dacă te lovea o mașină, îl vedeam pe Horia mai repede!!! 
Mi-a zîmbit peste umăr și-a gonit spre scări. Am înghițit în sec. Umorul negru îl moștenește de la taică-său, să fim bine înțeleși.
Notă: Horia este numele pe care l-am ales, deocamdată, pentru puiul de om pe care-l vom cunoaște personal abia în aprilie.


2. În mod normal, nu o apucă la masă, dar uite că mai sînt și excepții, că altfel ne-am spăla cu regulile pe cap, de plictiseală. Între două îmbucături, și-a găsit timp să cugete cu voce tare:
- Dar pe Dumnezeu cine l-a născut?!
Mă declar depășită de situație, orice ajutor este binevenit! :)


3. Sabina își interoghează tatăl cu privire la semnificația cuvîntului „amenințător”. Primește răspunsul, dar are chef de taclale, pare-se.
- Tata, dar tu ai amenințat-o vreodată pe mama?
- Nu.
- Dar atunci cînd i-ai spus, din ușă: „<nu ieși din cameră pînă nu-mi dai un pupic,> n-ai amenințat-o?!”
Na, așa-ți trebuie, sîc!


4. Dragii mei erau pe drumul de întoarcere dinspre grădiniță, cînd mă sună Romeo, (că se împiedicaseră de-un magazin ce le stătea în cale):
- A găsit o cărticică pe care vrea să i-o cumpăr, ce zici? Rar, dar se mai întîmplă și să-mi ceară părerea.
- Spune-i s-o pună pe lista Moșului! Încă nu venise Moș Crăciun și voiam să profit de ocazie. Romeo dă mesajul mai departe, moment în care o aud:
- Da' i-am trimis scrisoarea dejaaaa!...
Ei bine, a adus cărticica-n dinți au ba? Ce credeți?! :)


5. De ziua ei de nume am mers să-și cumpere o nouă păpușă, pe Mariposa. Că n-avea nicio păpusă cu aripi. Bineeee, dar am stabilit că-și cheltuie agoniseala din pușculița personală. N-a cîrcotit, dar normal, a trebuit să plusăm cu ceva bănuți, ca nu-i ajungeau. După ce s-a văzut cu mîndrețea de înaripată în brațe, ne-a anunțat:
- M-am gîndit să vă invit la o înghețată! Dacă tot îi sugeraserăm noi că ar putea să ne facă cinste...
- Dar nu mai ai bani! Îi dau vestea menită să-i taie elanul fără pic de compasiune în glas.
- Are tata! Eu vă invit, voi plătiți!
Ne-am conformat, că nu ne invită tot a doua zi. :)


6. Nu știu de ce sau cum se întîmplă pe la case mai mari, dar eu, de multe ori mă văd nevoită să repet cîte-o rugăminte de zeci de ori, pînă mi se îndeplinește. M-am obișnuit că-n viață nimic nu-i ușor, așa că mă conformez și fac pe placa stricată pînă-mi obțin trofeul. Se întîmplă, însă, să-mi pierd răbdarea și să uit să-mi controlez decibelii din voce. Ultima dată cînd
m-am rățoit la Romeo - mare pișicher mare, mereu scapă basma curată în fața copilului -, mă trezesc cu odrasla lîngă pat, unde hotărîsem să mă trîntesc și să mă spăl pe creier c-un episod din Mentalistul. Nemaipomenită-mi fu mirarea cînd am auzit-o:
- Auzi, mama, ar trebui să te ridici și să-l ajuți, nu să strigi la el din pat, tu ai auzit de cuvîntul respect?!?!
Uh, ah, oh, eh, îhî!!! Pentru că nu m-a pufnit rîsul pe loc, încă sentimentul nedreptății era rege în capul meu, i-am spus și ei vreo două, de duh, și-am îndemnat-o să-și ia respectul de-o aripă și să facă pași. Auzi, dom'le, ce-a priceput maimuța mea preferată! Nu s-a lăsat și s-a dus ață la taică-său. Nuuuuu, pe el nu avea de gînd să-l învețe cum să-și arate stima și considerația față de prea-iubita lui consoartă, nuuu, pe el l-a întrebat sec:
- Auzi, dacă tot vă certați, de ce v-ați mai căsătorit?!
Chiar așa! :)))


7. Sîntem toți 3 în mașină. Sabina șoptește din spate, s-o audă doar Romeo:
- Tata, îmi dai un Haribo?
Romeo, prins cu ursuleții-n mașină de tartorița cea rea ce mă simt, îi spune ceva de înțelegeri, divulgări, secrete...na, chestii menite să nu mă enerveze atîta vreme cît nu le cunosc. Ce fain! Normal, nu-i dă niciun ursuleț pîrîcioasei. Prind momentul în care tăticul-cel-darnic se scoboară din mașină cu ceva treabă ce nu ne  privea pe noi și mă întorc la Sabina, ce-și rumega greșeala. De, pohta fusese mai mare și mai puternică! 
- Unde-s ursuleții? o întreb drăgăstoasă.
- Acolo! Ochii-i prind viață în timp ce mînuța stătea îndreptată în direcția torpedoului! Nici urmă de vinovăție pentru trădarea pe care-o comisese. Deschid, scot punga, pescuiesc un ursuleț și i-l întind.
- Tata-mi dă doi, și mă lasă să-i iau eu, să am o surpriză cînd văd culoarea!
- Nu serios!? Așa face tata? Ține trei, de la mine, astăzi!
Naaaa, nu mă iubește cu 3 ursuleți mai mult... :)


8. Dialogul de mai jos se repetă la intervale regulate. De obicei, înainte să ieșim din casă sau înainte de culcare, verific:
- Ai făcut pișu? 
Sabina se uită la mine cu o față speriată, de parcă o întreb cît e radical din 20! Apoi, mă întreabă și ea:
- Azi!?
M-am învățat să nu mai reacționez ironic, dar prima dată cînd am auzit-o i-am trîntit:
- Nu, dragă, săptămîna trecută!
- Oooooo, mama, dar normal c-am făcut săptămîna trecutăăăăă!
Am căutat-o de fire blonde. N-are. Am eu, albe, din plin!


Noi să fim sănătoși, la anul și la mulți ani!

O dată pe an...

   Nu venise în lumea noastra și aveam s-o mai așteptăm vreo 5 ani, pe cînd hotărîserăm că al doilea ei prenume va fi Sabina. Trebuia să fie neapărat al doilea dintr-un motiv cît se poate de banal. Numele de familie se termină cu „ș”, iar catalogul, la școală, încă se strigă după nume, apoi prenume.
Am vrut să evit șîsîiala asta. Ce putea fi atît de complicat?! Ei bine, s-a dovedit că,
din puzderia de prenume existente, nu am găsit unul care să corespundă cerinței și care să ne placă amîndurora. Îmi amintesc că am intrat în panică la un moment dat, cînd am realizat că fetița poate apărea oricînd, iar eu n-am prenumele. Și-atunci,
în disperarea ce mă cuprinsese, am început să zic cu voce tare: Ștefana, Ștefana... Îmi suna bine. Culmea, nimeni n-a avut ceva de obiectat. Eram de-a dreptul hilari. Fugisem de un prenume ce începea cu „s”, doar ca să alegem unul cu „ș”.
Dar rezolvasem problema, asta era important. Și mă mai consolam cu ideea că ne vom „occidentaliza” și noi, iar prenumele va trece în fața numelui, cum mi s-ar părea normal. Pentru orice eventualitate, Sabina a trecut în fața Ștefanei, că de, o șîsîială era mai ușoară decît o șîșîială... :)
   Primii trei ani din viața ei s-au scurs fără dubii. Toată lumea îi spunea Sabina. Romeo o mai alinta cu diferite porecle inventate pe loc, uneori încercam și Ștefana, doar să auzim cum sună. Dar hotărîrea definitivă i-a aparținut ei, cînd educatoarea de la grădinița la care urma să meargă a întrebat-o: „Cum te cheamă?” M-a lăsat mută, cînd am auzit-o:
„Pe mine mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!” De la directoare, pînă la colegii de grupă, toți s-au conformat. Inclusiv tăticul ei. Devenise Ștefana. Nu mi-a displăcut schimbarea macazului, dar nici nu am reușit să mă adaptez.
Sabina îmi venea natural, Ștefana era gîndit. De aici au rezultat și faze de-a dreptul comice. Îmi amintesc două dintre ele, ce s-au acomodat perfect în materia cenușie din capul meu. După cum urmează:

1. Profit de faptul că sînt la grădiniță și că educatoarea prințesei este liberă ca s-o întreb dacă totul merge bine cu Sabina. N-o să uit uimirea de pe fața ei, căscase ochișorii mari și nu reușea să bîiguie niciun răspuns. Noroc că am mintea odihnită și mă prind repede că domnișoara crede că mă interesez de alt copil, nu de al meu personal. Întîmplarea face ca, în grupa fetei mele să fie o Sabina recunoscută legal. A mea e sub acoperire. Deci reformulez întrebarea rapid, înlocuind prenumele buclucaș. Ah, Ștefana... Cred că ușurarea că nu era nevoită să deconspire activitățile altui „grădinar” a făcut-o să-mi laude vlăstarul ce-mi moștenea ADN-ul cu o vervă, de m-am lecuit de întrebări pînă în momentul de față. Nu-mi spunea nimic nou, să fim serioși!

2. De multe ori, colindăm magazinele în trei. Tot de multe ori odrasla noastră uită că nu e pe moșia proprie și face cîte-o nefăcută ce necesită o apostrofare imediată. Atunci ne rățoim în cor, eu și tăticul ei: „Sabina!” „Ștefana!”. Evident, fiecare folosim prenumele care țîșnește liber printre dinți. Persoanele din preajmă se uită, automat, după cealaltă autoare de prostioare. Cred că cel mai comic a fost într-un magazin cu porțelanuri exagerat de scumpe și de-un prost gust pe măsură. Ha!

   O dată pe an, în ziua de 27 decembrie, de Sf. Ștefan,  încerc și eu să mă conformez. Încărcătura emoțională e dată mai ales de faptul că, acum 6 ani, am ales această zi pentru a o boteza. Emoția de atunci mă mai încearcă și azi. Ștefana a fost excepțională, gîngurind aproape tot timpul, de parcă avea o mulțime de povești de depănat cu îngerașii ce încă o priveau de pe norișori. Biserica a fost inundată de o lumină aproape ireală. Așa-mi amintesc. Prin urmare, sărbătorim ziua de 27 și pe Ștefana, în familie. Aseară, am încercat-o:
- Mîine e ziua ta de nume, e Sf. Ștefan, trebuie să ne scoți la un suc sau la un film, ce zici, ne faci cinste cu bănuții pe care-i ai în pușculiță? E vădit încurcată, dar nu durează mult pînă-mi răspunde:
- Pe mine mă cheamă Sabina, nu Ștefana!!! Altruismul, dorința de-a dărui, nu se moștenesc genetic?!?
- Deci nimic pentru noi, scumpilici? mai încerc eu oceanul cu vîrful degetului mic.
- Bine, vă fac cinste, dar mi-o luați atunci voi pe Mariposa!!!

Zîmbesc, tastez, zîmbesc și-i doresc de toate cîte sînt mai bune, mai frumoase, mai norocoase, mai sănătoase, mai...
Te iubim mult, Ștefana!
Mama și tata.

A venit, a venit Moș Crăciun!

   Anul ăsta trebuie să fi fost toți foarte cuminți, fiindcă am primit muulte jucării, pentru toate vîrstele, dar și mult dorita liniște a unei sărbători frumoase! Frumoase, cu dragii mei dragi.
Ce dacă am ars sarmalele, au fost doar „caramelizate” puțin, mi-au spus doar cei ce le-au mîncat! :)

    O îmbăiasem și cremuisem bine. Povesteam în timpul ăsta despre Moși, cadouri, copii cuminți, etc. Era vizibil emoționată și aștepta cu nerăbdare să vadă ce va primi.
Făcuse liste peste liste, din octombrie încoace, iar într-un final, pe ultima apăreau doar trei obiecte. Am încercat-o:
- S-ar putea să nu le primești chiar pe toate trei, Moșul e destul de ocupat, renii nu-i citesc chiar tot ce scrie în scrisori...
- Dar mama, poate să-și aleagă unul!
- Aham! Și care-ar fi ăla unul pe care l-ai prefera tu? am riscat eu.
- Cîinele cu fluier!!! Am zîmbit.
- Oare eu ce-o să primesc, o botă? Îmi întreb copila rămasă pe gînduri.
- Da de unde! îmi răspunde ea fermă. Tu vei primi o inimă de aur! Și-și adîncește privirea limpede în a mea, ce devenise destul de încețoșată dintr-o dată.
- De ce crezi tu că voi primi o inimă de aur? continui discuția, de dragul explicațiilor.
- Pentru că ești cea mai bună. Pentru mine!

   S-a dus tîrziu la culcare, dar nu înainte de-a orna drumul Moșului cu cele cîteva zeci de metri de beteală
pe care n-am pus-o pe brad.
- Cred că o să mă trezesc devreme, abia mă mai pot abține, mama...
- Te trezești cînd vrei tu și ne fluieri și pe noi.
- Pot? La orice oră?
- Da!
A adormit mulțumită în secunda următoare.

   S-a făcut și dimineață, deși destul de tîrziu. Am fugărit-o la baie înainte să apuce să vadă dacă a trecut Moșul pe la ea. N-a cîrcotit, deși rezista greu. S-a spălat pe dinți și-a fugit să-l trezească și pe tata. Ne-am îndreptat împreună spre brad. Încă avea pastă pe botic,
dar ce mai conta? Uau! Era plin de cadouri acolo, Moșii veniseră din multe părți, erau mai mulți decît în anii trecuți. Au fost generoși toți. Despacheta, rîdea, nu-i venea să creadă că-s toate ale ei. Se minuna de fiecare, parcă voia să se oprească, să se joace, dar mai erau... Căluțul, aripile și fusta de zînă, ștampilele, păpușa Hanna, etc... A găsit chiar și o scrisoare de la Moș, pe care m-a rugat să i-o citesc. A ascultat atentă, apoi a rupt ultima hîrtie roșie de pe ultimul cadou. Cîinele cu fluier a lăsat-o fără cuvinte. Cînd și le-a regăsit ne-a spus: „E cea mai frumoasă zi!” „Ești cel mai frumos lucru care ni s-a întîmplat!” am gîndit amîndoi.

Mulțumim frumos Moșilor dragi care s-au gîndit la noi. 
Vă dorim, emoționați, tuturor, sărbători frumoase!
Crăciun fericit!

Serbarea de Crăciun ~a IV-a~

   Îmi voi aminti mereu, cu drag, de prima ei serbare. De drăgălășenia copiliței care nu era incomodată deloc de lumea din sală și se mîndrea cu mama ei. A fost unul din momentele în care m-a ridicat la cer...

   În dimineața zilei de vineri, 16.XII. 2011, Sabina îmi spune, precaută, că are o problemă. Scuip pasta de dinți, să n-am spume la gură, și-mi îndrept atenția spre ea.
- Știi, mama, nu știu cum să duc clopoțelul, că n-am voie să-l scutur decît cînd spun poezia, deja a strigat de două ori la mine, e cam esterică...!
Cînd a spus „strigat”, m-am încruntat, dar cînd și-a scos din mînecă adejectivul nou-nouț, am băgat periuța înapoi între dinți și mi-am continuat treaba, de teamă să nu-i spun ceva care să mă dea de gol. Eram de acord cu ea! Într-un final, am încercat să mă fac utilă și să-i spun cam ce-ar putea face să nu scuture damblagitul de clopoțel cînd nu vrea.
Am pupat-o. A plecat. Am rămas. Am zîmbit...

   Este primul an în care, nu doar că-și știe poezia fără ca eu să fi trebuit să-mi bat capul, dar le știe și pe-ale altora. Momentul lor deschide serbarea. Își fac treaba de minune cele trei prietenuțe. Eu realizez că nu-mi ajunge aerul în locul în care mă așezasem, că nu văd cum trebuie și decid că pot să stau în picioare, mai în spate. Sabina n-a văzut cînd am plecat. Nu m-a mai găsit și-am putut să observ graba cu care mă căuta din priviri. Nu mai zîmbea și avea buzele strînse. Mergeau în cerc, ea era mereu cu capul întors înspre locul unde stătusem. Nu știam cum să dau din mîini mai abitir, să mă vadă, și eram la cîteva secunde trepidante distanță de-a o striga, cînd, mare bucurie mare, ne-am regăsit în sala mică...
Cu toate riscurile, nu m-am mai mișcat de la locul meu, Sabina era ca peștele-n apă, cu zîmbetul nelipsit, de-o voioșie molipsitoare...

   Ultima serbare de Crăciun, la grădiniță. Nevoia ei de prezența mea și bucuria pe care-o transmitea prin toți porii m-au făcut, din nou, să simt că i-aș putea culege stele.

De-a rîsu' plînsu', că de mă struneam, mama anului eram...

``Ce faci, mama, stai pe blogul meu? Mi-ai pus cățelul?`` (Doar am împodobit blogul în straie de sărbătoare împreună). ``L-am pus, uite-l aici!`` 
``Îmi mai citești ceva, din ce-am făcut? Te roooog, una scurtă!``

   Ultimele două texte n-au fost nici scurte, nici d'ale Sabinei, ci mai mult d'ale mamei Sabinei, prin urmare azi voi remedia situația. Aseară, mi-a ridicat mingea la fileu. Aș fi preferat să fie o minge mai frumoasă, dar așa-mi trebuie, dacă nu mi-am strunit caii la căruță atunci cînd a trebuit. Prin urmare, e loc de dat cu roșii în capul meu! Hai, dau eu prima, am de-alea mici și zemoase.
   Era frumos și era vară, iar căldura, probabil, l-a făcut pe Romeo meu drag, neatent la o rugăminte de-a mea. Deși, în stilu-i caracteristic, a bifat-o verbal, iar eu am fost convinsă că s-a și notat. Îl rugasem să memoreze, în agenda lui, un nr. de telefon. Nimic complicat pînă aici, viața ni se arăta fără nori de ploaie. Sabina o avea pe bunica în vizită, noi doi ne puteam vedea de-ale noastre. Zis și făcut. Doar că, spre seară, dă Neghiniță buzna în mintea mea și bîzîie pînă mă hotărăsc să-l ascult și să-i cer lui Romeo numărul pe care, cu doar cîteva ore înainte, îl rugasem, atît de frumos, să-l salveze în agenda telefonului său, că eu vorbeam la al meu și, cum nu mi s-a părut niciodată de o importanță majoră să-i învăț toate funcțiile, nu știam să fac două lucruri simultan. Merit încă o roșie! Zbang, să nu mai fac!
Prin urmare, dialogăm, (pentru început):
- Îmi dai, te rog, numărul Simonei?
- Da, sigur! Scoate hardughia din buzunar și-mi dictează...
- Nu p'ăsta, pe cel de Ro...
- N-am altul!
......vdgedfhgjergn vndfhfhfbdsk\n....Cam asta am gîndit eu și am căscat niște ochi de broască-bou africană, gata-gata să sară și să ucidă scorpionul indolent din fața ei. Cam aici a luat sfîrșit dialogul ce n-a dat roade. Nu știu ce mi-a ieșit exact pe gură, și nici n-are importanță. Dar îmi amintesc că-i comunicam, cu ochi bulbucați de uimire și draci că ar face bine să-mi dea nenorocitul de număr pe care mi-a spus că l-a salvat. Și-n ziua de azi neagă că am avut vreodată, vreo discuție referitoare la așa ceva. Poftim, gaura neagră și-a găsit momentul să-și facă apariția! Tot ce-am reușit a fost să-l scot din pepeni într-atît, încît a dat cu telefonul de parchet. Nu-i o misiune ușoară asta, printre multiplele lui calități se numără și calmul imperturbabil, puțini se pot lăuda că l-au enervat. Eu dețin, în sfîrșit, locul fruntaș. Dacă nici aici, atunci unde?! Mai primesc o roșie? Zbang!
   Pepenii mei sînt mai copți decît ai lui, deci explodează mult mai ușor. Spargem telefoane, zici? Că ne permitem! Moment în care dau de perete ușa dormitorului, doar aici ne duelam, între patru pereți, și mărșăluiesc spre bucătărie. Păi să spargem! Paharul de cristal? Hmmm, hai, că nu văd chiar atîta roșu cît să stric bunătate de set, dar ceva, ceva... și-mi rotesc privirea pînă dau de borcanul cu miere pe care îl lățesc pe perete cu o plăcere pe care n-am savurat-o bine, c-a apărut Sabina în ușă. Iacs! Chem înapoi dracii din avangardă și-ncerc să zîmbesc, întinzîndu-i și ei un pahar. Hai, sparge și tu ceva, e concurs! Na, se speriase!
Fir-aș eu de broască-bou să fiu! Roșiiiiiiii!!!! Zbang! Zbang! Zbang! Zb...
   În prima săptămînă de după circ, Sabina spunea tuturor: Mama a spart un borcan, uite-așa! Era și-n loc de bună ziua și de la revedere. Normal, au fost persoane care m-au întrebat ce s-a întîmplat și le-am spus, rîzînd. C-ar fi rămas o chestie de rîs, dacă, evident, n-ar fi de plîns!
   A trecut premiera, n-a mai pomenit nimeni nimic. Vara s-a transformat în toamnă. Acum, sîntem în plină iarnă și-ar trebui să hibernăm. Dar dacă n-avem blană...
   Aseară, Sabina m-a luat la întrebări, de mi-a stat ceaiul în gît:
- Pot să sparg un pahar?! - își înșiră dințișorii la vedere.
- Da' ce-ți veni? - mă burzuluiesc la ea, tușind să nu mă înec.
- Știi tu, ca tine atunci...
Aiaiaiaiaiaiaiai!!! Pun cana cu ceai bine, să n-o răstorn și după ce mă-njur cu foc în gînd, îi spun:
- Ai cam ratat momentul, iubire! Nu mai e concurs, dar de unde și pînă unde te-ai găsit tu, taman acum, să-mi ceri așa ceva?
- Știi, am un pitic în creier și dă paginile! Pagina 1, 2, 3, 4, 5, 6...22! Asta-i la pagina 22!

Am apucat cana cu două mîini și-am băut, și-am băut...Și-aș mai bea!... Roșiiiiiii!!!!

Dulce ești, copilărie, cu iubirea ta cu tot!

   O așteptam cu emoție și bucurie să vină pe lume și ne imaginam cum îi vom auzi pașii desculți, lipa-lipa, pe gresia din hol și bucătărie. Romeo obișnuia să-mi descrie cu lux de amănunte ce și cum va face. „Va veni la tine, își va împreuna mînuțele și va spune: te rog din suflet, mama...” Din flegmatic și zeflemitor, ajungea un sensibil fără leac și cu sclipiri jucăușe în ochi, atunci cînd îmi povestea întîmplările fetiței lui, nenăscute încă. Și totuși, există iubire!
   Sabina are acum 6 ani și 2 luni. I-am auzit lipăielile pe gresie, am văzut-o împreunîndu-și mînuțele și mi-a spus, cu glas dulce, de multe ori, pînă a pronunțat corect: „Te log din fufet, mama.” Realitatea a copleșit orice imaginație.
   Aseară, ne-am uitat la ea cum doarme, liniștită și senină, între noi. Romeo o tot pupă apăsat pe obraji, Sabina se întoarce pe-o parte, Romeo o pupă iar, ea dă din picioare pînă aruncă plapuma de pe toți trei, eu mă simt fericită. Iubesc, am curaj și mă tem.
   „Și mai vine unul între noi!”- gîndesc, a nu știu cîta oară, același lucru, cu voce tare. E încă neverosimil ce mi se întîmplă. „Îți dai seama, că fără să iei nimic de-aici - arată spre bobocul de fată- o să simți și pentru el, la fel?!” Am impresia că-mi dau seama, dar știu că nu-i așa. Pe mama primei mele finuțe, cînd am văzut-o întîia oară cu fetița mică, mică, îmbrăcată în galben, în brațe, am întrebat-o: „Oare cît poți să simți?” Nu mi-a răspuns, și-acum știu că orice mi-ar fi zis, n-aș fi înțeles. Am primit răspunsul, de la Sabina, abia peste 2 ani.
   „Pe cine o să iubești mai mult?!” - e întrebarea pe care o aud la intervale neregulate. „O să ne iubești la fel?”- continuă ea, înainte să apuc să gîndesc. De obicei e în brațele mele și mă mîngîie pe păr cînd are astfel de nelămuriri. Cînd o văd, c-un zîmbet strîmb și ochi nerăbdători, știu că așteaptă, în copilăria ei, să-i spun că pe ea o voi iubi mai mult. Dar eu m-am învățat să n-o mint. Și nici alt răspuns, în afară de - „Pe tine, întotdeauna, te voi iubi de mai mult timp!”- n-am. Și nu, nu știu cît voi putea, din nou, să simt!

S-o văd și mă liniștesc!

 Partea I.

  S-o văd și mă liniștesc! Să mă conving că-i bine și nu mă mai iau la harță cu gînduri pesimiste. Dar s-o văd odată! Așa gîndeam pe cînd Sabina era încă în „marsupiu”, iar eu tremuram la gîndul că anumiți factori externi i-ar fi putut face rău. Mă linișteam doar cînd eram în cabinetul doctorului în care credeam orbește. Nu-l întrebam nimic, îl urmăream doar cum stă cu privirea ațintită în monitor și așteptam. „E bine!” îmi spunea zîmbind la finalul vizionării. Atît mă interesa. Nu am întrebat niciodată nimic mai mult. Cînd a venit ziua cea mare, domnul doctor era în concediu, dar nu m-a lăsat singură. Mi-a stat alături, zîmbind și încurajîndu-mă, pînă la momentul magic, cînd l-am auzit din nou: „Vezi, Loredana, că-i bine?” Apoi am întîlnit privirea albastră-gri-verzuie a Sabinei și îngerii au încins o horă a păcii în sufletul meu.
   Și-acum zîmbesc amintindu-mi cum a încercat doctorul meu drag să-mi spună pe nume, dar nu i-a ieșit.
În urechile mele, Loredana, în acel context, era cel mai frumos apelativ. Nu l-am corectat. I-am mulțumit.
   Dar liniștea asta nu m-a ținut mult, și-acum știu că nu mă voi mai liniști toată viața. Nu mai am cum. Trăiesc momentele mult mai intens decît am crezut vreodată că le-aș putea trăi. Mi-l amintesc pe Caragiale des, căci „simț enorm și văz monstruos”, deși mă lupt să văd luminos. O doamnă doctor de familie mi-a atras atenția asupra unui ganglion umflat pe care
i-l descoperise Sabinei pe cînd avea 6 luni. Și-a zis: „nu ne putem gîndi acum la l...” Nu voi scrie cuvîntul că mă ia cu fiori reci pe șira spinării. Nu-i cazul să precizez că n-am putut să nu mă gîndesc, că am plimbat-o pe la controale și i-am făcut la analize, de mi se rupea mie sufletul de mila ei. Cînd a zis Romeo STOP! - m-am bucurat. Trebuia să preia cineva frîiele, să ia decizia asta, n-o puteam ține așa din 6 în 6 luni. Măcar aflaserăm că radiografia și tomografia  pe care le făcusem fără să știu că puiul de om coborîse de pe norișor și mă alesese de mamă nu mai puteau să aibă urmări. Pe Romeo l-a asigurat nenea doctor că Sabina nu va avea puteri miraculoase și nu va putea trece prin pereți ca o super girl! :)
   Ultima verificare i-am făcut-o anul trecut, în decembrie. Are la grădi un doctor descuiat la minte cu care se înțelege de minune. Acesta mi-a priceput repede paranoia și după ce mi-a luat-o la mișto, m-a ajutat să mă lecuiesc. Oarecum.
De-atunci, n-am mai înțepat-o.
   De ceva vreme, să tot fie 3 săptămîni, face o alergie destul de urîtă și nu-mi pot da seama la ce anume. O duce Romeo la domnul doctor descuiat la minte și, hopa, ne trezim cu bilețel ce ne trimite la analize de sînge. Că-i inuman să-i scrijelim pielicica la alergolog, prea multe necunoscute. Așa ne-a spus. Și l-am crezut, deci n-am mai mers la alergolog, dar nici analize n-am făcut. Nici nu mă puteam gîndi cum să-i explic că trebuie, iar, să i se ia sînge. Voi fi atentă, m-am gîndit eu. Dar nu mi-a mers și vineri seara am avut în fața ochilor o fetiță ce părea că s-a pupat pe bot cu un porc. Așa era de roșie și umflată la gură, că m-am îngrozit. Pînă ieri i s-a retras, dar tot am pregătit terenul pentru ac. Și azi dimineață s-a dus, cu tăticul ei, să rezolve problema, după ce i-am „tatuat” pe braț o floricică, s-o protejeze. Eu n-am putut niciodată să asist la scenele astea. „Să intre mama, doar, și copilul” auzeam asistenta. „Poate intra tata?”,  întrebam timid, conștientă că nu pot urmări procesul fără să mă preling printre scaune și-atunci halal treabă mai rezolvam!
   În cazul în care eu sînt cea înțepată, mă uit pe pereți pînă-i gata, și-apoi îmi fac cruce cu limba pe cerul gurii sperînd că n-am dat peste vreo dementă care să mă înțepe cu oarișce ac infectat. Da, paranoia crește și inflorește cu vîrsta. De uitat și cercetat, nu-s în stare!
   M-au sunat imediat ce-au scăpat, Sabina a fost, cum mă și așteptam, o vitează. Uneori, jur c-aș prefera să urle și să se dea de pămînt, să-și exteriorizeze teama. Dar ea, nu! E cuminte, ca un om mare și deștept. M-a ascultat dimineață,
ochii i s-au umezit instantaneu cînd a priceput unde merge și de ce. Apoi a cerut un șervețel, să se șteargă, să „nu fie discuții” și-a ieșit salutîndu-mă frumos. Am închis ușa și-am încercat să ignor durerea de stomac. Mi-am zis un „Doamne-ajută să-i găsească vena din prima” și m-am pus pe așteptat. Asistenta, o tînără drăguță, despre care mi-a spus Romeo că avea emoții mai mari decît pitica mea, a reușit din a doua încercare, fiindcă Sabina „și-a ascuns venele”. A durut-o puțin, dar a trecut repede. „Mi-a fost un pic rău și m-a durut burtica”, mi-a spus la telefon, apoi au venit din nou pînă acasă să-mi arate cele două  leucoplaste lățite pe mînuța ei protejată de floare. Că-n mînuța aia a găsit asistenta vena!

Partea a II-a

   „Mai faceți unul”, ne-a sfătuit, zîmbind, acum vreo 4 ani, o doamnă doctor de la Cluj. Sabina era reușită, nu asta era problema, ci stresul meu, extrem de vizibil, se pare. Na, că nu știusem că ăsta-i leacul. Unde mi-o fi fost mintea?!
   „Mama, noi mergem cu Patrick la Real”. „Noi”- adică ea, cu taică-său și păpușa bebeluș! Îl instalase pe Patrick în căruciorul roz, de fetițe, dar „nu-i bai”, și-așa a colindat magazinul, spre deliciul publicului neplătitor de bilet.
   „Mama, ești grasă, ai bebe?” mi-a trîntit într-o zi, de n-am mai dus lingura la gură alte două, că știam că n-am bebe...
   „Mama, dar tu de ce nu-mi faci o surioară, Rosa are?!”
Ei, de-astea am tot auzit din gurița ei și mărturisesc, nici prin cap nu-mi trecuse vreodată c-aș putea s-o las fără o surioară sau un frățior. Doar că mi-au trebuit cîțiva ani să-mi revin psihic după nopțile nedormite, apoi încă vreo 2, să mă transform în mămica pe care ar mai alege-o vreun bebe cocoțat pe norișor.
   Cînd am văzut că nimeni nu mă vrea, am zis să merg să văd de ce, iar verdictul n-a fost ușor. Iaca, momentul meu, cică, trecuse. Undeva, s-a strecurat o gafă sau poate un mare ghinion, că niciun bebe nu mai prea putea străbate cărarea îngustă, blocată de bolovani, pînă la cuib. Era februarie. Am ieșit din spital cu ochii umezi, dar nu puteam plînge, doar mă aștepta Sabina în mașină. „ Ei, mama, ai bebe sau n-ai bebe?” „N-am încă, iubire, dar roagă-te tu mai zdravăn de barză și poate, poate...” N-am stat să mă uit în ochișorii ei, dar din modul în care a zis „bine”, mi-am dat seama că nu spera prea puternic.
   Era prima dată cînd mă ruga ceva și nu puteam, efectiv nu mai depindea de mine. Era mult de dus. Vedeam monstruos din nou. Mi s-au năruit castelele de speranțe. Și le-am lăsat. Apoi am revenit, doar o aveam pe Ea. Frumoasa, draga, sensibila, adorata Sabina. A mea! Apoi, iar se năruia eșafodajul șubrezit. Și cînd am crezut că nu mai vreau nimic, că nu-mi mai pasă de nimic, că pot renunța la tot și s-o iau din nou de la capăt altfel, am văzut liniuțe! Nu stele, liniuțe! Două! Exact cîte trebuia să văd. Apoi, s-au înmulțit și jucau haotic în fața ochilor mei plini de lacrimi de neîncredere și bucurie. De-atunci, din iulie, încerc să mă liniștesc și să cred că va fi bine. Doar mă mai alesese un îngeraș ce se plictisea pe norișor. Iar eu aveam să mă asigur că beneficiază de tot confortul, pînă ne privim în ochi.
   Acum, nu mai cred că-l voi vedea și mă voi liniști. Am ceva experiență ce-mi susură dulce în urechi că nu există liniștea pe care o caut. Dar voi avea momentele mele, alături de ei, de dragii mei dragi. Și mai există iubire, multă, neprețuită, nevisată și negîndită. Iubire!
   Nu mai merg la doctorul meu de odinioară, Clujul e mult prea departe, dar am găsit un altul, care crede în minuni. „E o minune să mai faci un copil sănătos azi”- am șoptit eu, așteptînd verdictul. Nu știu de ce mi-am amintit, atunci și acolo, vorbele unei prietene ce mi-a fost felinar în multe nopți de gînduri fără stele, pînă ne-am plictisit de noi și de angoasele noastre. „Da, dar e singura minune care ne e accesibilă nouă!”, m-a surprins el, căci nu credeam că-mi va răspunde.
   Acum pun întrebări, că mi-s trecută prin experiențe nedorite, dar la sfîrșit, mă liniștește, oarecum, un „totul e bine” spus convingător. Cred că m-a „notat” cînd m-am prezentat cu Romeo de mînuță, (după ce-mi făcusem testul pentru sindrom Down și eram convinsă, după cum îmi spusese dr. Google, că e de rău), am intrat în cabinet și am articulat clar și răspicat: „Vi-l prezint pe soțul meu, lui îi spuneți ce e de spus, eu sînt doar cărăușul și nu mă mai țin nervii!”. A văzut că nu glumesc și-a procedat în consecință. Umorul lui Romeo, pentru care-l ador, a destins atmosfera și-am văzut toți trei cum bebele duce degetul mare la guriță. „Uite, ne-arată că-i OK!”
   A mai trecut timp și e tot OK. Oricît m-am străduit să nu greșesc cu ceva, nu a depins totul doar de mine, deci probleme sînt, dar se pot rezolva. Așa că îndrăznesc să scriu despre frățiorul Sabinei. Și nu uit să-i mulțumesc. Mi-a dat, deja, momente de fericire pe care nu credeam că le voi mai încerca vreodată.

   Sabina a găsit undă liberă la frățior, îi declară dragoste nețărmurită deschizînd fermoarul de la „marsupiu”  :)
   Moșii iernii, darnici și buni, să ne aducă sănătate, iar de Paște, vom saluta lumea, cu drag, în patru.

Sometimes, I think I glimpse eternity...

Retrogradarea

- Mama, ce-nseamnă retrogradat?
- Hmmmm... Îmi ia cîteva secunde să deschid gura, explicațiile astea s-au dovedit mai mult decît dificile pentru mine, că mereu ajungem din una-n alta. Ultima dată, m-a terminat cu flatat. I-am spus măgulit. Păi și măgulit?! Aoleo! A durat ceva să ajung la lăudat. Acum, am hotărît să nu mă bazez pe sinonime. Prin urmare, după cele cîteva secunde de concentrare, gîndurile mele încearcă un vals lent, parcă-i mai ușor:
- Uite, de exemplu, dacă pe tine te mută de la grupa Bären, înapoi la Elfen, te retrogradează.
- Aha, ca pe Claudia. Au mutat-o de le Elfen la Frosch, și ne-a spus că a fost retrogradată! (Claudia este educatoare).
- Exact așa, iubire!
Dau să mă întorc la ce făceam înainte de discuție, s-o las să-și termine mîncarea din farfurie. Sabina învîrte tacticoasă furculița prin orez, fără să dea semne c-ar duce vreo îmbucătură la gură. Eu o privesc, așteptînd. M-am crezut deșteaptă, iar, presupunînd că știu ce urmează. Iaca, n-am știut bine!

- Și eu, cînd am ajuns de pe norișorul meu, la tine în burtică, am fost retrogradată! 

Capitol nou, poveste veche

   Sîmbătă seara, cînd s-a ghemuit lîngă mine, mormăia ceva de tata şi inima prieteniei şi promisiuni şi... nu eram atentă, mă uitam la un serial de calmat gînduri obosite. Sabina nu voia să mă bîzîie pe mine prea mult, deci cugeta cu voce şoptită, suficient cît să aud că nu tace, dar insuficient cît să pricep ce vrea. Îi acord două minute de atenție și-o întreb ce-o supără. Nu era sigură care-i stînga şi care-i dreapta!!! Oarecum nedumerită, doar era o problemă demult clarificată, îi dau lămuririle de rigoare. Ah, voiam doar să mă asigur că nu greşesc, îmi spune înainte să-şi facă, serioasă, semnul crucii. Apoi şi-a împreunat mînuţele în rugăciune. Tot mai mirată, doar nu face asta în fiecare seară, o întreb dacă are nevoie de ajutor. Nu, ştiu eu ce vreau să zic...Ok. Mă întorc la filmul meu.

   Ne trezim şi e duminică dimineaţa. Da, nu ne-a furat nimeni vreo zi din viață. Toate-s în ordine. Sabina îşi roagă din nou tatăl să nu uite s-o ducă la magazinul ăla de care ştie el, să-şi ia inima prieteniei. Eu nu pricep nimic, dar mă gîndesc că au ei ceva planuri şi-o să mă anunţe şi pe mine cînd va fi cazul! Hotărîm să ieșim să ne aerisim mințile. Alea ce ne-au mai rămas, cel puțin unora. Eu nu funcționam la capacitate maximă, dimpotrivă, simțeam că anumite circuite se ardeau la cel mai mic contact cu gîndurile noi ce-mi populau emisfera cerebrală. Nu am niciodată la îndemînă butonul Ignoră!  și oricît bîjbîi după el, tot nu-l găsesc. În caz de nevoie, spargeți geamul! ZBang!!! Nimic, nu cred c-am spart geamul care trebuia, stresul e tot acolo. Să mai aștept, atunci. 

   Sîntem în mașină, cînd o aud din nou. Mergem prima dată la magazinul ăla, de lîngă sala unde am făcut balet, da? Acum, binevoiesc să-mi mut atenția de la circuitele mele ce fac contact prost, la dragii mei dragi și întreb și io, ca moaca, despre ce-i vorba în propoziție. Romeo dă din umeri. Mă întorc în spate, la ochii de-un albaștru-nerăbdător și-mi cufund privirea verde, întrebătoare, în ei. Magazinul ăla, de unde-mi luai ciocolată și bomboane cînd mergeam la balet, tata! Pleosc!!! Ha!!! V-am spus de ce nu mint eu aproape niciodată?! De jena momentului în care voi fi prinsă cu minciuna-n portofel! Că mereu se ascunde ea prin locuri ce se cer scotocite des! Așa! Romeo și alții ca el nu se învață minte! Nu, nu, nu! Și degeaba fac eu pe tartorița cu mînă de fier, tot nu reușesc să controlez tot, așa că Sabina mea dragă își îndulcește papilele gustative mult mai des decît aș fi eu de acord. 

Și asta datează de ani buni, orice-aș face, nu pot eradica flagelul corupției. Mama, uite, am o bomboană, dar n-am voie să-ți spun!      Așa a sunat prima ei trădare. Inculpata era maică-mea, Sabina să tot fi avut vreo 3 ani. De-atunci s-a învățat, Romeo a avut grijă să-i explice cu dragoste părintească de ce nu poate să-mi spună chestii de-astea, dar trădările tot se mai petrec, involuntar, cînd nu pricepi, de exemplu, că magazinul pe care-l vrea copila ta neasemuit de dulce este, de fapt, OMV-ul furnizor de carburanți de tot felul. 

   Sîntem la OMV. Era clar că vom ajunge aici, nu? Ne uităm după inima prieteniei care-i ba o brățară, ba un cățel, ba o pisică, de mi-e capul calendar și nu reușesc să înțeleg deloc ce vrea ghemul de nerăbdare de lîngă mine. Dar duc o luptă crîncenă să aflu. Cred că-i curiozitatea de vină, bat-o Neghiniță s-o bată! Este o reclamă la TV, dar în română, nu în germană! Sesizez o umbră de reproș în vocea ei. Să încerce să-mi spună că din cauza mea nu a reușit să vadă reclama respectivă pe îndelete?! Na, fugi de-aici, de reproșuri am eu nervi acum! Sînt mai mult decît amabilă și întreb vînzătorul dacă poate să-mi deslușească ghicitoarea și să-mi spună ce caut. N-am noroc, nu pricepe nici el mai mult decît mine. Uite, aici erau! Vezi, tata, nu mi le-ai luat atunci... După fața și tremurul din voce deduc că-i tot mai gravă problema. Adică, le vrea! Pe ele, alea care-or fi și noi nu știm! Hai la Mall, vedem acolo. Nu mergem direct la Auchan, că nu-i în drum. Oprim și pe la alte magazine, să-mi clătesc ochii. Sabina bolborosește ceva. O rog să repete. Ați zis că mergem prima dată să căutăm inima... Păi și n-am fost?!!! Un fluture  dă nervos din aripi, da-l pleznesc rapid și-l trimit să facă o penitență. Azi nu mă rățoiesc la ea. De ce? Uite-așa, să văd că pot! Dar asta nu înseamnă că nu-i fac morală. Pricep că problema e de-o importanță rară cînd o văd cum trece pe lîngă maldăre de jucării, cordeluțe, brățări, fără să le bage în seamă. E cu gîndul în altă parte. Atunci dau semnalul și ne aliniem în trap voios către Auchan. Acolo, trecem pe lîngă rafturile cu jucării și așteptăm să ridice două degețele să ne arate victorioasă inima prieteniei. Nimic. Mare dezamăgire mare. Romeo încearcă s-o consoleze, apoi merge la raionul cu fructe. Eu hotărăsc să dau o raită pe la cosmetice. Sabina rămîne cu mine. E bosumflată, cu ochii încercănați și triști. Îmi reproșează (vai, ce greșeală!) mie insuccesul. Și eu nici măcar nu știu ce caută!!! Așa de repede ați trecut pe-acolo că n-am putut să văd... Uh, oh! Ce de fluturi s-au adunat la granița dintre calm și nervi. Reușesc și de data asta să le refuz viza de intrare. Îmi trec o mînă printre degetele ei umede, își mai ștersese cîteva lacrimi pe furiș, îmi îndrept spatele, trag aer în piept și îi spun: Hai înapoi!  O simt cum pulsează de emoție, mă strînge bine de mînă, să nu cumva s-o iau în altă direcție și mă trage după ea. O pun să repete toate informațiile, încercînd să rezolv misteriosul puzzle. Pomenește ceva de cutiuțe de plastic în care pot fi doi căței, două pisici, un cățel și-o pisică...ai toată colecția, (da, e vorba de o colecție!) și primești inima prieteniei. După nici 3 minute de belit ochii la cutii și cutiuțe, îngerul meu păzitor îmi răsplătește supradoza de răbdare. Văd o chestie de plastic cu două animăluțe mici în ea. Sabina! Astea-s? Copila mea devine definiția metamorfozei. Țopăie, strigă, rîde, țopăie... Astea-s, astea-s! Ești cea mai bună mamă!!! Ei, nu zău?! Dintre toate cîte le ai! Găsesc vreo 15 exemplare, le dau pe toate jos, doar am tot timpul din lume, i le pun în față, că nu-s la fel, și-o las să-și aleagă. Mă uit și la preț, orientativ, deși era o situație care impunea un împrumut bancar, de era cazul, după sloganul: Fericirea copilului tău, neprețuită! Avem noroc și nu costă cît să ne stea în gît. 

Le alege pe Ami și pe Bella. Descoperă și inimioarele de carton. Hmmm, ea văzuse un lănțișor la reclamă, dar, probabil, pe acela îl obții cînd ai toată colecția. Eu nu zic nimic, o ascult cum gîndește cu vorbe articulate clar. Dar Ami e prințesa regatului Pocketville, iar Bella e o cățelușă extrem de bine educată, a scris o carte despre bunele maniere... Conchide că le are pe cele mai tari animăluțe. Nu vrea toată colecția. Sînt și personaje negative, rele. Pe-alea, clar nu le vrea!

---

La sfîrșitul „expediției”, eu am fost cea mai fericită. Reușisem să condimentez perfect ziua aceasta, altfel obișnuită, a copilei mele. Doar ea-mi condimentează cu o pricepere netăgăduită viața. Olé!

  Momentele petrecute la grădi au fost mai interesante cu animăluțele în buzunar. 
Toți copiii le vor! Aham! Eu am înțeles mesajul.

Moş Nicolae, vezi că ţi-am scris...

   Imediat ce-a intrat în casă, a fugit la mine şi aproape fără să respire, cu un zîmbet larg, mi-a spus că va veni Moşul şi că trebuie, neapărat, să-i lase o scrisorică de mulţumire în care să-i spună aşa şi aşa. Am lăsat-o să-şi termine tirada, îi urmăream trăsăturile, gesturile, felul în care îşi mişca buzele şi mîinile în acelaşi timp, ca să fie cît mai bine înţeleasă. Mă minunam de ea şi mulţumeam în gînd pentru că mi s-a dat. Am şi auzit-o, dar cînd a terminat şi m-a întrebat: mi-o scrii? m-am speriat un pic şi-am rugat-o să mi-o repete, după ce a alergat să-mi aducă un stilou şi-o foaie. Nu s-a supărat că n-am ţinut minte nimic şi-a reînceput, de data asta mai rar, să pot ţine scrisul cu ea. N-am corectat nimic, am zîmbit cînd a menţionat "certarea" pe care o fi avut-o cu Romeo şi i-am promis că, după ce se întoarce de la dansuri, punem scrisorica în cizmele curate. A plecat fîlfîindu-şi părul şi ţopăind dintr-un picior în altul.
   "Hai să-ţi arăt ce-am învăţat azi", îmi spune, abia revenită acasă, după ora de dans."Hai, arată-mi!" Îi zîmbesc larg şi las naibii cercetarea ce-o făceam pe net. Recunosc mişcările de la Macarena, deci din două clickuri reuşesc să-i ofer şi cadrul muzical necesar pentru o cît mai bună performanţă. Era atît de concentrată, că număra cu voce tare, iar în secundele de respiro, scotea limbuţa, aşa cum face cînd un desen îi captează toooaaată atenţia. Ei, după vreo trei-patru demonstraţii, mă pune Neghiniţă să-i sugerez c-ar putea să-şi mişte şi corpul, uite-aşa... "Nu! NU! NU! Nu ştii tu, nu-i aşa"...fuge ofensată în cameră, dar eu tot strig după ea că nu are o atitudine potrivită şi bla, bla, bla. Mie mi-e foarte clar, am un copil care nu înghite critica, oricît de constructivă ar fi ea, iar de nu-i iese totul din prima, tragedia greacă-i comedie faţă de ce se întîmplă în căpşorul ei. Hmmm.
   Pe la 8:30, îmbăiată şi mirosind a flori, se cuibăreşte lîngă mine în pat. Ne asigurăm că scrisorica ajunge la cizmuliţele din faţa uşii. Normal, e Romeo suficient de amabil cît să o ducă, să nu ne mai ridicăm noi din pat. Îi spun să doarmă cuminte, să poată veni Moşul. Ar vrea să mă asculte, dar parcă-i aud gîndurile făcînd zarvă mare în căpşorul ei frumos. "Auzi, dar cum ştie Moşul ăsta că dorm, vine şi mă gîdilă, ce face?" Rîd cu poftă. Deduc că nu şi-a vindecat teama de Moşi. Îi iubeşte cîtă vreme nu vor s-o ia în braţe. Toate au o limită! :) Adoarme după ce-i explic că îngeraşul ce-o păzeşte mereu are o linie directă de conversaţii cu Moşul, iar acesta nici nu urcă la noi în dormitor.
   Dimineaţă. "Mama, mama, hai să vezi ce-am primit! O rochiţă, un puzzle şi două ciocolate cu Moşi! Nu mi-a adus botă." Era fericită. Eu încă nu reuşeam să-mi deschid bine ochii, dar urechile-mi înregistrau tot.  Şi sufletul. Am fugărit-o la grădi, doar azi merg la teatru şi nu ar fi frumos să întîrzie. "A luat-o, să ştii, scrisoarea! Nu mai e acolo, cred că i-a plăcut foarte mult!" mi-a mai spus Sabina mea dragă, înainte să meargă mai departe în ziua pe care i-o doresc foarte frumoasă.

Recital: "Somnoroase păsărele"

   A venit şi ziua mult şi cu spor amînată. Ar mai fi tras de timp, dar tata pleacă mîine din nou, iar prinţesa a vrut să se asigure că primeşte cadou la întoarcere. Că asta-i regula, pleci din oraş, revii cu o surpriză pentru pui! "Am înţeles că şi tu mi-ai pregătit ceva, aşa mi-ai spus, eu cît mai stau după surpriză?", a chestionat-o Romeo zîmbind. Aşa că, Sabina n-a mai dat-o la întors, şi-a adunat curajul, am aranjat "scena", am umflat baloane, totul în mare secret. Eu am urmat cu stricteţe instrucţiunile Reginei Stelelor, deci amenajarea decorului, îmbrăcămintea ei, "supuşii" prezenţi lîngă "tron", toate sînt creaţii proprii imaginaţiei adoratei mele. Tot ce-am făcut a fost să pornesc filmarea şi să-l chem pe cel mai important spectator al zilei: tata. Vizionare plăcută! :)
   

                                                         


   După ropotele de aplauze, a respirat uşurată, greul trecuse şi fusese, culmea! :), mult mai uşor decît îşi închipuise ea. Pe mine m-a amuzat că n-a ţinut cont de sfaturile mele şi n-a spus nici titlul, nici autorul! 

Cine-i Mihai Eminescu?

   M-a întrebat, alaltăieri, din senin: "Mama, cine-i Mihai Eminescu?"


"Uaaaau! Încă nu ştie!? Păi de unde să ştie, i-ai spus tu?!? Ar trebui să ştie!?..." Gîndurile mele se scandalizau, dar aşa, pe fugă, în cele cîteva secunde în care m-am uitat ca bleaga la ea. Nu făcea mişto de mine, era clar. În fine, în loc să-i răspund, încep şi eu cu întrebările: "Vi s-a povestit la grădi de Mihai Eminescu?" "Nu!" "Atunci de unde...?" Nu mă lasă să termin şi-mi comunică zîmbind şugubăţ: "De la reclama aia care te enervează pe tine şi schimbi canalul!" Aham! Înseamnă că n-a apucat să audă răspunsul: "poetul tuturor românilor!" Nu-i nimic, îi explic eu, ba mai mult, îi recit "Somnoroase păsărele", că tot ne pregăteam de culcare. Apoi, mai vine o idee, bate politicos la uşă, iar după ce-i deschid, îmi propune: N-ar fi o treabă faină să-ţi înveţi copila o poezie în limba română? Paranteză! (Dezavantajul grădiniţei în limba germană e că nu ştie, în afară de "Zdreanţă", pe care nu a învăţat-o cu mine, nicio poezie, respectiv niciun cîntec în limba română. Iar de la experienţa cu  Rudolph, n-am mai călcat împreună pragul limbii lui Goethe.) Închid paranteza şi revin la idee c-un răspuns entuziasmat. Ba cum să nu! Pe măsură ce scenariul prindea viaţă în mintea mea, îi explicam şi Sabinei ce surpriză o să-i facă tăticului, (plecat pentru 2 zile de-acasă cu treburi), cînd, la primirea cadoului de la el, o să-i spună: am şi eu ceva pentru tine! Şi-atunci, îmbrăcată frumos, pe-o scenă improvizată, o să-i recite poezia. Mie mi s-a părut interesant, captivant, abia aşteptam să ne apucăm de aşa ceva împreună. Sabina zîmbea, părea că se bucură şi e de acord, dar avea dubiile ei: "O să pot s-o învăţ? O s-o uit, mama! Mai bine nu..." Hopa! S-ar fi eschivat elegant, ca de fiecare dată cînd îi propuneam să înveţe ceva ce nu ştia, iar ei i se părea prea greu. Foarte serioasă şi oarecum bosumflată,
i-am spus că ce nu ştie, trebuie să înveţe şi că refuzul ei de-a încerca măcar nu-i nicio bucurie pentru nimeni. Cu-atît mai puţin pentru mine! Nu i-au picat bine vorbele mele şi c-un tremur în glas mi-a spus că ea vrea, dar nu crede că poate, că...
Brusc, am realizat că ceea ce ar fi fost o delectare pentru mine, avea să devină un motiv de nesomn pentru pitica mea dragă. Doamne, cît îmi seamănă! Exact unde n-aş vrea să aducă nici din greşeală cu mine! Îi spun că nu-i nicio grabă, că surpriza i-o poate face cînd vrea ea, anul ăsta sau celălalt. Sau să nu i-o facă deloc, dacă nu vrea. Nu mai ştiam de unde să cobor încurajări şi cum să fac să fie totul comic. Mai aveam puţin şi mă transformam în vrabie! În 10 minute putea să recite "Somnoroase păsărele", dacă-i mai începeam eu cîte-un vers. Şi totuşi, dimineaţă la 7, cînd a făcut ochi, primele cuvinte tot cu poezia au avut de-a face. Of! M-am necăjit, dar i-am repetat că ea poate orice, numai să vrea.  "Dar o să mă ajuţi, da?" insistă să primească asigurări, deşi, de-acasă pînă la grădi mi-a spus-o fără prea multe poticniri.
Ne-am contrazis o vreme în legătură cu titlul şi autorul. Ea începea direct cu prima strofă, ce să-i mai dea credit bietului poet?! I se părea comic să-i spună numele, o pufnea rîsul, era o glumă fantastică. I-am explicat, cum m-am priceput mai bine, că titlul şi autorul contează. Cînd ne-am întors de la grădi, mi-a recitat cam aşa:
Somnoroase păsărele, de Mihai Eminescu, pe la cuiburi se adună!      Cu chicotitul aferent pronunţării numelui. În rest, n-a uitat nimic. Aştept să programeze spectacolul pentru tătic şi revin. 

Lista Moşului...

   Frigiderul nostru arată ca un pom de Crăciun. Am atîrnat toţi 3, de toate pe el, chestii importante, care musai trebuie să ne sară în ochi exact la momentul potrivit! Problema-i că nici măcar un vultur nu ar mai distinge mare lucru printre magneţi, desene, reţete, programări, reclame, poze, etc.
   Mă pregăteam să "despodobesc bradul", cînd mi-au picat ochii pe lista din stînga. Mi-am amintit că i-a dictat-o bunicii ei, în octombrie. Tot atunci, mi-a fluturat-o pe sub ochi şi mi-a spus că-i pentru Moş Crăciun. Cred că i-am replicat că va trebui să facă o selecţie drastică, dar n-am citit cu atenţie doleanţele prezentate cu pix roz. Nu-i nimic, cu-atît mai bine m-am amuzat azi, parcurgînd cu ochi voioşi textul scris cu litere de tipar.
Să nu cumva să poată spune Moşul că nu pricepe despre ce e vorba în cuvînt!
Cunoscîndu-mi prinţesa, ştiu c-a vrut să umple coala A4, altfel nu-mi explic multe obiecte, altele sînt redundante, dar mă încîntă explozia de imaginaţie.

Cu şi pentru oamenii mici

   Sabina mi-a văzut rochia roşie, ultima achiziţie vestimentară.
- Şi eu vreau!
- Astea-s pentru oameni mari!
- Ia şi pentru oameni mici!
 

   Nu ştiu de ce, replica ei nu doar că m-a făcut să zîmbesc, dar mi-a mai şi amintit o poveste din vară. Mă încumetasem eu să adun pe bancheta din spate a maşinii mele 2 bucăţi de fetiţe grozave. Una şi una. Vorbăreţe, zîmbăreţe, gata de distracţie. Le duceam în parc. Sinceră să fiu, eu nu făceam altceva, (în afară de-a căsca ochii şi gura la toţi ceilalţi angajaţi în trafic), decît să mă rog la toţi sfinţii, pe care-i coboram în ordine alfabetică din calendar, să ajung cu bine, că mare era responsabilitatea în care mă băgasem. Cred că eram pe la a 5-a Născătoare de Dumnezeu şi mă mai relaxasem niţel, mai aveam doar o străduţă mică şi necirculată de străbătut, cînd le-am auzit şi-am reuşit să mă şi concentrez la gureşele din spate ce perorau de zor:
- Eu am venit prin buric!
Mi-am muşcat limba. Nu fusesem pe fază de la începutul discuţiei. Am ochit şi-un loc de parcare.
- Ai venit prin puţă, nu prin buic, mi-a spus mie mama! ripostează prietena Sabinei. Avea 4 ani şi cîteva luni şi era mai mică decît odrasla mea cu vreo 8 luni.
Am parcat repede ca gîndul şi mai repede decît el am sărit din maşină, am deschis portierele din spate şi-am îndemnat fetiţele la joacă. Era cald şi bine afară, n-aveam timp de discuţii între oameni mari şi oameni mici.
Oricum, la cea avută aici, nu făcusem faţă prea bine :))

   Morala are multe picioare în cazul de mai sus. Să nu uit să achiziţionez un mic dicţionar explicativ, pentru copii, al spinoasei probleme de mai sus, că am o vagă presimţire că mă aşteaptă nişte întrebări după următorul colţ de timp.

Cugetare

   Acum două zile m-am întors din oraş cu o pereche de papucei de casă, îmblăniţi, pentru Sabina. I-am luat în speranţa că n-o voi mai vedea umblînd de colo colo pe parchet fie cu picioarele goale, situaţie în care prevăd muci şi febră, fie doar cu ciorapi, caz şi mai periculos, în care o şi văd cum alunecă şi dă cu deşteptul de vreun colţ de perete, mobilier, etc. M-am gîndit că mi-ar fi mai simplu să-i ofer o variantă nouă şi interesantă în locul celor vechi, şi-aş limita, dacă nu chiar elimina (ce fericire!),  folosirea propoziţiei "Ia-ţi papucii!" extrem de enervantă pentru amîndouă eroinele în discuţie.
   Sabina a venit de la grădi şi şi-a găsit mergătorii cei noi la intrare. A ajuns pînă la mine ţopăind încîntată: "Ce moi sînt! Ce pufoşi!" Misiune îndeplinită.
   Aseară, Romeo îmi spune că Sabina l-a întrebat cine i-a cumpărat papucii.
- Mama ta ţi i-a luat, i-a răspuns el.
- Ah, deci se gîndeşte la mine!...

Acooo...

   Unele nopţi sînt îngrozitor de lungi şi de-a dreptul epuizante. Oboseala îmi amorţeşte corpul, dar, culmea, nu-mi dă aprobarea să mă scufund în lumea liniştită a somnului greu. Atunci, încep să creionez cu gînduri pe cerul minţii diverse răspunsuri, niciodată rostite, la întrebări ce mă mai chinuie sau pur şi simplu mă las în voia amintirilor. Cînd alea rele şi urîte mă fac să mă sucesc de pe-o parte pe alta minute bune, îmi impun să-mi amintesc frumuseţi. Aşa mi-a revenit în memorie, noaptea trecută, cel mai frumos cuvînt din lume. Acooo.
    Sabina se trezea uneori atît de senină şi fericită, încît, după ce semnam condica de prezenţă în faţa ei, ne răsplătea cu unul sau mai mulţi Acooo care puteau să însemne orice sau tot ce era mai frumos, mai bun, mai pur, mai... Nu beneficiam mereu de acest privilegiu, dar, cînd o vedeam cum îşi potriveşte buzele, cum îmi rîde din ochii ei mari, ştiam că urmează cea mai frumoasă descriere a universului: Acooo.
   A fost mereu un copil de-o dulceaţă aparte, de-o drăgălăşenie cum nu-mi puteam închipui că există. Trebuia doar să-i dai voie şi ţi se lipea invariabil de inimă. Ajungea, uneori, să nu fi atent şi te trezeai îndrăgostit fără scăpare. Mama mea o sorbea din ochi cu drag şi-mi spunea: "toată-i suflet cîtă-i!"
   Emoţia e încă acolo, vocea ei de atunci e nealterată în sufletul meu, o văd cu ochii minţii şi mă las pradă celui mai frumos cuvînt din lume, care şi-acum îmi readuce starea de bine, de pe oriunde s-ar ascunde... Acooo!
   Sabina nu-l mai rosteşte, dar, nimic altceva nu s-a schimbat. 

Verdict: am înnebunit! Sau nu?!

    Să tot fi avut Sabina vreo 9 luni cînd am luat-o din patul nostru şi-am mutat-o definitiv în pătuţul ei. Pătuţ pe care îl cumpăraserăm de la naştere, dar pe care îl foloseam doar peste zi. Sau dacă aveam chef să mă trezesc în fiecare noapte, din oră în oră, şi s-o mut între noi, să pape şi să tacă. Nu, am preferat să dorm în cotul stîng, că de mă-ntorceam nu mai aveam aer sau riscam s-o mişc. A venit ziua mult aşteptată. Manipularea ei prin urlete luase sfîrşit, indiferent de consecinţe. Am decretat ceva de genul: "N-am făcut copilul ăsta singură, de-acum nu mă mai ridic nici dacă..." a urmat o exagerare tipică pentru starea de draci pe care-o aveam. Normal că n-o mai ţin minte. Nu ştiu cum se face, dar a priceput şi copila, repede, că nu-i cazul să mă mai deranjeze. Se trezea şi începea, în crescendo: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Romeo se prezenta la datorie, la fel cum face şi azi, că n-am mai schimbat orînduirea dacă funcţiona aşa de bine pentru toată lumea.
   Între timp ne-am mutat, iar Sabina din povestea noastră a primit camera ei! Uau, ce doi păuni mîndri avea drept părinţi fetiţa de 3 ani, care nu dădea doi bani găuriţi pe mîndreţea de încăpere special decorată şi amenajată pentru ea. Tot dormitorul nostru îi părea mai frumos, ori bucătăria, ori baia, sau oricare încăpere în care ne aflam şi noi. Am priceput repede că ne-am făcut damblaua, nicidecum nu i-am făcut ei ditamai bucuria. Dar am insistat să doarmă în patul ei, din odaia ei, singură şi adesea foarte nemulţumită!
   Şi pentru că, în copilăria mea, tatăl a fost responsabil cu cititul poveştilor, Romeo a prins, din zbor, şi funcţia de maestru de ceremonii înainte de somnic. La rugăminţi sau în cazuri speciale, de genul: "Vreau să-mi citească mama!", îl înlocuiam, fie mîndră că mă vrea pe mine, că eu citesc mai frumos şi cu intonaţie, fie zburlită, că tocmai atunci şi-a găsit să nu mă lase să fac nimicul de care mă ocupam.
   Pînă aici, toate bune, au mai trecut 3 ani, Sabina ştia regulile casei, nu le mai comenta. Dimineaţa, se auzea din camera ei: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Acelaşi crescendo, aceeaşi insistenţă, unele lucruri pur şi simplu nu se mai schimbă, indiferent de decor. Avea nopţi în care venea lipa-lipa, se oprea în uşa dormitorului nostru şi nu mai pleca de-acolo decît de mînă cu tăticul ei. În dimineţile respective dormea mai mult.
   Nu-mi amintesc motivul pentru care am cedat, acum vreo 2 luni, şi-am lăsat puiul de om să se cuibărească la noi în pat. Nu mi se părea mare lucru, plus că trebuie să fi avut faţa aia drăgălaşă, la care nici măcar eu, în zilele mele bune, nu ştiu să spun nu. Romeo s-a uitat mai strîmb, dar el de multă vreme nu-şi mai pune mintea cu mine, are chestii mai importante de făcut. Am anunţat-o că mami şi tati se uită la un film, iar ea, dacă voia să rămînă cu noi, trebuia să doarmă, nu să mă bată la cap. Pupici, noapte bună, tralalala, în 5 minute Sabina noastră dormea dusă. Fără poveste, fără smiorcăieli. Mare minune, mare! Azi aşa, mîine aşa, reuşeam s-o culcăm puţin după 8 seara, se trezea bine-dispusă dimineaţa, nu mai avea nevoie de poveşti, cîştigam o oră la programul nostru de cinematecă de seară... Romeo o culegea de fiecare dată, cu grijă şi mare drag, şi-o planta în patul ei. Pînă într-o noapte în care nu l-am mai lăsat s-o ia de-acolo. Puiul de om dormea aşa de frumos, cu mînuţele în sus, pe lîngă cap, ca bebeluşii care n-au nicio treabă. M-am dus eu la ea în cameră. Şi mă tot duc, de-atunci, în fiecare noapte, conştientă fiind că s-ar putea să regret într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Dar ea zîmbeşte parcă mai mult în ultima vreme, iar mie chiar îmi vine să-mi bag picioarele in ele de reguli scrise şi nescrise, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin!

   De vreo două nopţi dorm şi mai prost. Dr. House n-a avut nimic mai bun de făcut decît să declare, în ultimul episod, cu siguranţa-i specifică: "All parents screw their children!"
   Romeo e un fericit care se pune contra...

Anatomia unor felii de pîine...

   Dimineaţă, la micul dejun pregătit de tăticul ei, Sabina, încă ciufulită şi cu somn printre gene, întreabă:
- Ce mi-ai dat aici, doi rinichi?!

No comment! 

Vacanţă

   Escapada noastră -de multă vreme planificată şi analizată- la Londra, ne-a forţat să ne despărţim de Sabina pentru aproape o săptămînă. Şi, pentru că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, iar eu ar trebui să ştiu acest lucru mai bine decît mulţi, în ultimul moment am decis ca pitica noastră să stea, în timpul ăsta, cu o mătuşă de-a mea. Emoţii de toate părţile, dar Sabina a făcut faţă cu brio situaţiei şi de data asta. Drept e că acest lucru s-a întîmplat în stilul ei, adică a făcut ce-a vrut cu mătuşa, dar s-a cam împiedicat de văru' Adi. Care-i un copil mare de felul lui şi ţine la principiile unei vieţi sănătoase. :) Aşa am aflat. S-au duelat verbal din pricina unui mic bob de cătină pe care Sabina a refuzat să-l facă nevăzut pe gît în jos, deodată cu linguriţa cu miere pe care-o serveşte în fiecare dimineaţă. Lipsa comunicării şi-a spus cuvîntul. Uitasem să las vorbă că îi dau voie să nu mănînce bobul de cătină. Mi-ar fi plăcut să fiu o musculiţă şi să asist la scenă, cred că m-aş fi distrat copios, de vreme ce zîmbesc doar imaginîndu-mi "frontul de luptă" şi pe cei doi opozanţi. Într-un final, situaţia a fost gestionată pe cale diplomatică de către mătuşa mea, care s-a întors la timp pentru a da cîştig de cauză copilului mai mic. Victorie! Sabina nu a mîncat bobul de cătină! Copilul mai mare s-a supărat şi-a intrat într-un silenzio stampa de neclintit. Mi s-a spus că Sabina a încercat să rupă lanţurile tăcerii, dar a fost zadarnic. Copilul cel mare n-a cedat presiunii drăgălaşe. Cînd am întrebat-o pe ea despre cele întîmplate mi-a spus doar: "Adi e cam răuţ!" Aşa să-i rămînă statusul!
   Convorbirile noastre telefonice mi-au bucurat sufletul pe toată perioada cît am stat departe de ea. În prima sau a doua seară m-a şi informat, extrem de încîntată, că a găsit un ou şi că aşteaptă să iasă puiul. "Mama, cred că va fi un pui de cioară, ştii, oul a crăpat!" Nu ştiu cum să explic că nu informaţia mă interesa, ci modul în care o transmitea, inflexiunile vocii ei iubite, pe care o auzeam atît de entuziasmată de ceea ce se întîmpla în jurul ei. Sînt lucruri pe care, atunci cînd mi se întîmplă, am sentimentul foarte convingător că nu le voi uita niciodată. Şi cam aşa e, dacă mă iau după experienţă. Sabina mi-a transmis energie şi dragoste şi-un dor nebun de zîmbetul ei ştirb. Într-un astfel de moment i-am promis rochiţa lui Albă ca Zăpada şi un...da, un Zhu-Zhu. (Mi-am căscat mai bine ochii la denumire şi-am văzut că se scrie cu h, deci îmi cer scuze pentru pocirea numelui din postarea anterioară). Am rugat-o doar să pape şi să fie cuminte pînă ne întoarcem. Ştiu, făcusem ditamai tămbălăul cu banii munciţi şi jucăriile cîştigate cu trudă, dar asta era o situaţie excepţională. Eram înţeleasă de un copil de 6 anişori mai bine decît de mulţi adulţi. Îmi dădea voie să mă bucur, să fiu fericită, ba chiar mă ajuta în felul ei şi nu-mi cerea nimic, nu-mi reproşa nimic. Mă iubea şi-mi relata cu entuziasm povestea oului de cioară.

   Cînd ne-am revăzut era toată un zîmbet fericit. Mi-a arătat oul de cioară, căţelul de pluş pe care-l culcase la intrarea în casă şi-mi povestea, şi-mi povestea... Pregătise cîteva desene pentru mine, cu care m-a întîmpinat la sosire. A moştenit un obicei frumos, am observat că-i place să ofere, mereu, cîte ceva. Şi-o iubesc şi pentru asta. Ştiam că aşteaptă cadourile, dar aveam de făcut o vizită mai întîi, era deja trecut de ora 8 seara şi-am rugat-o să aibă răbdare. Doamne, uneori sînt de groază! Tot ea să aibă răbdare!!! Dar a avut! Şi-au mai trecut vreo două ore bune pînă cînd am scos la iveală primul cadou: o pereche de şosete gri cu dungi negre! Mi-a mulţumit c-un zîmbet împrumutat de la un alt copil şi m-a privit întrebătoare. "Ce zici, iubire, îţi plac?" o chestionez eu veselă. "Mdaaa." Se uită şi la Romeo. El o priveşte ghiduş. "Uite, ţi-am luat şi vişinii cu dungi roz!" continui eu, deşi îngeraşul ce sălăsluieşte în sufletul meu bătea cu pumnii şi picioarele în uşa pe care i-am închis-o în nas, cu cheia. "Nu mai chinui copilul!" Am scos o cărticică, apoi un spumant de baie cu moaca lui Rapunzel...Sabina parcă îşi regăsise zîmbetul. Şi-am zis: "Gata, eşti mulţumită? Ai primit nişte cadouri extrem de frumoase." "Da, da..." Îşi plimba privirea de pe-o faţă pe alta, revenise la zîmbetul împrumutat, nu pricepea nimic, chiar am fost în stare să uit că i-am promis altceva?! Nu m-a întrebat, mi-a mulţumit. Nu mi-a reproşat c-aş fi uitat ceva, sau mai rău, că nu mi-am ţinut promisiunea. Era doar nedumerită şi-şi uitase un rictus pe chip. Atunci,  îngeraşul a spart uşa. Am scos rochiţa, apoi rockstarul Zhu-Zhu. Sabina chiuia şi ţopăia pe-un şotron imaginar. Nu cred că ştia de care să se bucure mai tare. Am îmbrăcat-o. Oscilaserăm, la magazin, între rochiţa pentru 5-6 ani şi cea pentru 7-8 şi-am hotărît să i-o luăm pe cea mai mică, dar am constatat cu surprindere că puteam, liniştiţi, merge pe varianta mare. Nu-i nimic. Cînd am avut cu cine povesti, i-am spus că pe Josie (rockstarul violet), o primise, de fapt, de la Codruţa şi Abhi cu care ne-am întîlnit la Londra şi care, după ce mi-a umblat mie gura, nu s-au lăsat pînă n-au ajuns la etajul IV al magazinului de jucării Hamleys, pentru a-i face această bucurie copilei mele. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu mă sufoc de drag pentru toţi cei care aduc un zîmbet, prin orice gest, pe chipul ei iubit. Iar Sabina le mulţumeşte frumos, încîntată de primul ei Zhu-Zhu pet, căci, să nu uităm, sînt mulţi şoareci coloraţi prin magazine. Dar, la cum o cunosc eu, presiunea nu mai e atît de mare, vom scăpa de tot după achiziţionarea primei şi ultimei căsuţe pentru Josie.
   A doua zi, nu s-a despărţit de rockstarul violet cu creastă albă şi  a umblat îmbrăcată cu rochiţa de Albă ca Zăpada, cînd ne-am făcut vizitele pe la prietenii ce-au rămas în oraşul natal.
A aşteptat cuminte aprecierile şi laudele celorlalţi, savura fiecare moment. Cînd a dat rochiţa jos, a cedat şi febrei, mi se părea mie că ceva nu-i în ordine, dar am sperat, ca de obicei, că exagerez. Cu toate astea, luasem de la farmacie cele necesare şi-am readus-o pe linia de plutire în două zile. Apoi a urmat alergia la aditivii din faimosul salam săsesc! Cine s-ar fi gîndit, doar îmi amintesc de fetiţa sîsîită care-l lăuda mai ceva ca pe-o felie de tort. Alt stres, dar acum e la grădi şi, cu puţin noroc, revenim la rutina noastră de zi cu zi... Vacanţă nu cred că mai vreau fără ea!

Îmi cumpărați și mie ceva?...

   Despre „excursiile” noastre la cumpărături, am mai povestit. De obicei se termină cu bine și fără găuri semnificative în bugetul destinat „ceva-ului” Sabinei. Ea de fiecare dată vrea „ceva”, iar cînd eu mă remarc prin absență, se alege cu cîte-o porcărie. „Pentru tine toate-s porcării, mama!” Cam așa e, recunosc. Ar trebui să mă abțin, că mai merge pe la prieteni sau rude pe-acasă, vede cîte-un Actimel sau Danonino și decretează: „Mie mama nu-mi dă să beau porcării de-astea!” Și iar trebuie să-mi justific înverșunarea față de renumita marcă. Noroc că am prieteni și rude cu simțul umorului la ei în geantă. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, am divagat. Ideea e că, la ultima vizită la Real, i-am reamintit la intrare că are voie un singur produs, indiferent ce e, cîtă vreme se încadrează într-o anumită, (mică), sumă de bani. Fetița mea iubită a avut răbdare să ne terminăm noi treaba, nu prea a bîzîit, că-n cazurile astea știe că nu-i bine să-mi sară muștarul. Mă întreb cînd o să-mi aducă și ea, așa cum a făcut taică-său odată, un tub de muștar, că-mi sărise... :) La cum văd că stau lucrurile, nu mai am mult de așteptat.
   Mda, Sabina căuta un căluț, dintr-o anumită colecție, pe care nu l-am găsit. Și tot învîrtindu-ne noi printre rafturi, explodează: „Vreau un Zuzu pet! Numai eu n-am Zuzu pet la grădi!” Măi să fie, mă gîndesc eu, numai ea n-are Zuzu...Nu-i iaurt! Nu, nu. E un fel de șoarece care se plimbă prin casă de unul singur. Cel puțin, așa am văzut eu că arată. Mamă denaturată ce sînt, de-o vastă incultură cartoonistică.  Am studiat, pe loc, unul roz, dar, cînd mi-a picat prețul sub ochi, (costă în jur de 80 lei), brațul meu a repus, mecanic, adunătura de puf pe raft. Ochii Sabinei înotau deja în lacrimi. Naaaaaaa, era prea de tot, simțeam cum îmi urcă sîngele în obraji, dar cumva, cumva, am reușit să-i spun calm, că  n-are decît să-și cheltuie banii ei din pușculiță pe porcării umblătoare. Mîinile ei, împreunate întru rugăciunea „mama, te rooooog frumos”, s-au reașezat pe mînerul căruciorului și-am purces spre achiziționarea unui ou Kinder cu surprize. Acasă, am descoperit, numărînd averea din gentuța roz - pe care și-a găsit-o cu puțin ajutor din partea mea, deși tare-mi venea s-o las să răscolească toată camera, să țină minte că nu toate lucrurile se aruncă la voia întîmplării- că-i lipsesc ceva mai mult de 10 lei din suma necesară. „Cum fac rost de 10 lei?!” Se întreba ea, bătînd, în pas săltat, spațiul dintre bucătărie și living. I-am sugerat anumite acțiuni care i-ar putea rotunji veniturile, dar avea și ea idei proprii. „Am mîncat tot, îmi dai niște bani?!” „Ha?! S-a dus baba cu colacii, iubita, ți-am mai spus, doar munca-i obligatorie, mîncarea-i facultativă.” Da, m-am săturat, vorba lui Tudor Chirilă, să tot umblu cu farfuria după ea. După 6 ani, m-am predat și-am schimbat macazul.
   Între timp, tăticul ei a fost forțat de împrejurări să plece într-o scurtă călătorie. Cînd am luat-o eu de la grădi și i-am spus, m-a întrebat cu bărbia tremurînd: „Cum, a plecat fără să-și ia la revedere de la mine?!” Mă așteptam la reacția asta, așa că i l-am dat la telefon. S-a luminat la față, iar convorbirea lor s-a terminat cu replica Sabinei: „... Și să-mi aduci ceva, dar nu puzzle, dulciuri sau bomboane! Ah, și fără lanterne!” 

   Cînd m-am oprit din rîs, i-am dat un pupic . Merita. Îmi făcuse seara! Nu uitase de lanterna pe care o primise cînd a fost plecat Romeo ultima dată... Evident, nu-i făcuse o plăcere deosebită, dar, la momentul respectiv, nu a părut dezamăgită de cadoul improvizat. Tatăl ei  trăia cam același sentiment vesel și m-a întrebat, cum preconizam, de altfel, că o va face, dacă să vină cu un Zuzu pet. Am oscilat mult între da și nu, iar într-un final am rămas la planul inițial. Trebuie să-și adune bani. Atîta doar că, între timp, primește o mulțime de informații proaspete de la colegii de grădiniță, posesori mîndri și fericiți de șoareci ambulanți. Mi le destăinuie și mie: „Știi, mama, sînt mai mulți Zuzu pets, iar cînd ai toată colecția, primești și o căsuță pentru ei...Știi, au și o ...” N-am mai auzit-o, că mi se încîlceau gîndurile în cutiuță. Sinceră să fiu, n-am îndrăznit să întreb cîți șoareci fac parte din neasemuita colecție, doar am menționat mai sus cît costă unul, și-mi era teamă că lipsa mea acută de diplomație va pune, poate un pic prea repede, capăt visului  pe care mi-l povestea cu vocea dulce și dragă...

***

   Din aceeași categorie face parte povestea micuței sirene, Ariel, cea care a declanșat, într-un fel, „isteria” muncii și-a recompenselor financiare. Acum mai bine de un an, pe cînd îmi făceam inventarul diverselor modalități abordate în scopul nobil de-a crește un copil, niște calcule mi-au dat cu minus. Normal, am vrut să remediez situația. Pînă atunci, i-am făcut mofturile pentru că-i iubeam zîmbetul fericit, pentru că ne simțeam cu musca pe căciulă, pentru că ne permiteam, pentru că.... Motive sînt. Am observat la ea, nu o dată, un dezinteres vizibil față de cadouri. Persoane dragi se întristau cînd vedeau că n-au nimerit-o. Păi cum s-o nimerească sau cu ce, cînd noi eram mereu pe fază?! M-am speriat, m-am întristat, nu-mi ieșise ca-n cărți. Nu  pricepeam cum se făcea că, în lecturile mele ce vizau psihologia copilului, am tot dat peste cazuri cu probleme care se rezolvau cît ai pușca din degete, sau, mă rog, cît ai întoarce vreo 5 pagini. Merge mama cu odrasla la terapeut, psiholog, ce-o fi. Expune problema. Primește o soluție, o pune în practică și... au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți. Brrrrrr, eu de ce nu puteam?! N-aveam manualul bun de utilizare, îl foloseam pe cel de Windows pentru Apple sau invers?! M-au chinuit mult gîndurile c-am dat greș și culmea, din prea multă dragoste!

   Ariel era pe un raft și, logic, lipsea dintr-o...da, ați ghicit, dintr-o colecție!!! Sabina a întins mîna spre păpușa cu părul roșu. Eu m-am postat între mînă și raft. Momentul pe care-l căutasem, venise. Pînă să priceapă exact ce se întîmplă și să se umple de lacrimi amare, am apucat să-i spun că o va primi atunci cînd o va plăti cu banii munciți de ea. Mă gîndeam că bucuria unei astfel de achiziții va fi mult mai mare, iar ea, la 5 ani, putea să priceapă diferența. Nu-mi amintesc să fi făcut tărăboi, de făcea, clar nu mi se ștergea din memorie. Știu că, ajunși acasă, am delegat sarcini și-am stabilit care, cu cît se remunerează. A fost interesant o vreme, era atît de scumpă cînd venea cu monedele la numărat. Habar nu avea de valoarea lor. Era gata să arunce o foaie de 5 lei, doar pentru a primi doua monede de 50 de bani. Pentru sufletul meu, a meritat. Aveam parte de-o inocență cum și uitasem că există. Cu greu am rezistat noi, căci a durat vreo 6 luni, dacă nu mai mult, pînă și-a strîns toți banii. Dar niciodată, în tot acest răstimp, n-a mai întins mîna după roșcata de pe raft. Într-un final, de teamă că acțiunea noastră va sfîrși prin a nu mai produce vreo bucurie, Romeo a plusat serios la plata ce-i recompensa aranjarea hăinuțelor și-am plecat, toți trei, s-o aducem pe Ariel acasă. Sabina își ținea în brațe, ca pe-un trofeu, pușculița în care-și adunase bănuții. Am lăsat-o pe ea să plătească. Parcă mai crescuse, de mîndră ce era. Casierița a avut răbdare și-a numărat zîmbind toate fisele de 10 și 50 de bani pe care Sabina le-a răsturnat pe tejghea. A felicitat-o pentru alegere, iar prințesa mea a mulțumit cu ochii sclipind de fericire. Noi doi sclipeam cu totul...