Sabina mi-a văzut rochia roşie, ultima achiziţie vestimentară.
- Şi eu vreau!
- Astea-s pentru oameni mari!
- Ia şi pentru oameni mici!
Nu ştiu de ce, replica ei nu doar că m-a făcut să zîmbesc, dar mi-a mai şi amintit o poveste din vară. Mă încumetasem eu să adun pe bancheta din spate a maşinii mele 2 bucăţi de fetiţe grozave. Una şi una. Vorbăreţe, zîmbăreţe, gata de distracţie. Le duceam în parc. Sinceră să fiu, eu nu făceam altceva, (în afară de-a căsca ochii şi gura la toţi ceilalţi angajaţi în trafic), decît să mă rog la toţi sfinţii, pe care-i coboram în ordine alfabetică din calendar, să ajung cu bine, că mare era responsabilitatea în care mă băgasem. Cred că eram pe la a 5-a Născătoare de Dumnezeu şi mă mai relaxasem niţel, mai aveam doar o străduţă mică şi necirculată de străbătut, cînd le-am auzit şi-am reuşit să mă şi concentrez la gureşele din spate ce perorau de zor:
- Eu am venit prin buric!
Mi-am muşcat limba. Nu fusesem pe fază de la începutul discuţiei. Am ochit şi-un loc de parcare.
- Ai venit prin puţă, nu prin buic, mi-a spus mie mama! ripostează prietena Sabinei. Avea 4 ani şi cîteva luni şi era mai mică decît odrasla mea cu vreo 8 luni.
Am parcat repede ca gîndul şi mai repede decît el am sărit din maşină, am deschis portierele din spate şi-am îndemnat fetiţele la joacă. Era cald şi bine afară, n-aveam timp de discuţii între oameni mari şi oameni mici.
Oricum, la cea avută aici, nu făcusem faţă prea bine :))
Morala are multe picioare în cazul de mai sus. Să nu uit să achiziţionez un mic dicţionar explicativ, pentru copii, al spinoasei probleme de mai sus, că am o vagă presimţire că mă aşteaptă nişte întrebări după următorul colţ de timp.
- Şi eu vreau!
- Astea-s pentru oameni mari!
- Ia şi pentru oameni mici!
Nu ştiu de ce, replica ei nu doar că m-a făcut să zîmbesc, dar mi-a mai şi amintit o poveste din vară. Mă încumetasem eu să adun pe bancheta din spate a maşinii mele 2 bucăţi de fetiţe grozave. Una şi una. Vorbăreţe, zîmbăreţe, gata de distracţie. Le duceam în parc. Sinceră să fiu, eu nu făceam altceva, (în afară de-a căsca ochii şi gura la toţi ceilalţi angajaţi în trafic), decît să mă rog la toţi sfinţii, pe care-i coboram în ordine alfabetică din calendar, să ajung cu bine, că mare era responsabilitatea în care mă băgasem. Cred că eram pe la a 5-a Născătoare de Dumnezeu şi mă mai relaxasem niţel, mai aveam doar o străduţă mică şi necirculată de străbătut, cînd le-am auzit şi-am reuşit să mă şi concentrez la gureşele din spate ce perorau de zor:
- Eu am venit prin buric!
Mi-am muşcat limba. Nu fusesem pe fază de la începutul discuţiei. Am ochit şi-un loc de parcare.
- Ai venit prin puţă, nu prin buic, mi-a spus mie mama! ripostează prietena Sabinei. Avea 4 ani şi cîteva luni şi era mai mică decît odrasla mea cu vreo 8 luni.
Am parcat repede ca gîndul şi mai repede decît el am sărit din maşină, am deschis portierele din spate şi-am îndemnat fetiţele la joacă. Era cald şi bine afară, n-aveam timp de discuţii între oameni mari şi oameni mici.
Oricum, la cea avută aici, nu făcusem faţă prea bine :))
Morala are multe picioare în cazul de mai sus. Să nu uit să achiziţionez un mic dicţionar explicativ, pentru copii, al spinoasei probleme de mai sus, că am o vagă presimţire că mă aşteaptă nişte întrebări după următorul colţ de timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu