Exerciții de logică à la Sabina...

***Trebuia să aibă în jur de 3 ani cînd am avut prima discuție despre cum vin pe lume copilașii. Nu, nu am început-o eu. Țin minte exact că stătea în ușa de la bucătărie și-i dădea înainte. „Și-am stat la tine în burtică?” „Da, ai stat acolo pînă ai crescut suficient...” Voiam să-i mai spun una alta, dar, pentru ea, detaliile nu erau importante. Avea întrebările țintite: „Și pe unde am ieșit?” Am gîndit rapid, suspect de rapid pentru mine, căci sînt obișnuită să mă panichez cînd nu pot să spun adevărul gol-goluț. Am avut și noroc, ea n-a știut să interpreteze roșeața din obrajii mei. Romeo, cred că se amuza copios pe undeva, dar nu țin minte să-mi fi sărit în ajutor. I-am explicat niște chestii ce implicau buricul, dar n-am fost foarte exactă. Am încercat să divaghez elegant. Părea că o mulțumește răspunsul. Apoi, din senin, mă face să mă înec: „Da' pe unde-am intrat!?” Ok. Am căutat, mai frenetic ca oricînd, ceva de făcut, de spart, adunat, de canalizat atenția unui copil de 3 ani ce mă prinsese zdravăn între corzi.

Între timp, a avut ocazia să mai vadă, la mare, doamne cu operații de cezariană. Mă uimește spiritul ei de observație. Avea vreo 4 ani cînd mi-a decretat: „Eu nu vreau să mă căsătoresc niciodată!” „Poftim?! Da' de ce spui asta?” „Nu vreau copii!” Mirarea mea creștea pe secundă ce continua să-mi răspundă la întrebări. Mai bine îmi băgam curiozitatea undeva și tăceam. Dar nu, eu nu pot să tac, niciodată. Așa că mă arunc, tîmpită, cu capul înainte: „De ce nu vrei copii?!?” „Nu vreau să-mi taie doctorul burta, ca la aia!!!” Și mi-a arătat o doamnă ce stătea la soare. M-am repezit să-i explic că nu-i frumos să spui „aia”. ”Scuze!” mi-a ripostat. Am respirat ușurată, dar prea repede, că ea nu terminase: ”Dar tu n-ai nicio tăietură...” „Ia hai să ne jucăm în apă,” i-am retezat elanul comunicativ, dîndu-i ceva frumos la schimb. Of, of!
Menționez că, pînă azi, cînd are 5 ani 1/2, nu și-a schimbat părerea cu privire la căsătorie și/sau copii. :)

***Cînd vine Romeo la mine cu fața aia a lui pe care-o știu atît de bine, abia aștept să-și deschidă gura și să-mi povestească „d'ale Sabinei”. Nu contează că el îi spune, în continuare, Ștefana.
Zilele trecute era din nou mîndru ca un păun. ”Auzi, ce-mi zice fiică-ta!”
Oare ce, oare ce? Mă aștept să fie ceva simpatic, după forma de introducere. Și a fost. Reproduc, mai jos, discuția lor.
Sabina:- Spune-mi să ridic mîna dreaptă!
Romeo:- Ridică mîna dreaptă!
Sabina ridică mîna stîngă. Romeo o apostrofează. Aia-i stînga! Sabina îi închide gura: Da, știu că-i stînga. Asta pentru că n-am baterii! :):):)
Prin urmare, dacă vrem roboți, n-avem decît să ne cumpărăm! :)
Povestea bateriilor e cu bătaie lungă, am scris-o la capitolul: „Cheful cere sacrificii.”

***Nu-mi plac fructele în mod deosebit. Ba chiar aș putea trăi fără ele. Nu înțeleg plăcerea de-a mînca un măr. Tolerez portocalele. Pot digera căpșunele, dar cred că doar pentru că sînt ediții limitate. Înțeleg, în schimb, necesitatea lor și-ncerc s-o fac și pe Sabina conștientă de aceasta. E clar că-i a mea. Poate trece pe lîngă cireșe, mere, pere, etc. fără să saliveze. Dimpotrivă. Profit de faptul că-și dorește un păr luuuung, cît al lui Rapunzel. Într-o dimineață, în timp ce ne pieptănam, mă agăț de observația ei referitoare la cît de lung avusesem eu părul în copilărie și-i spun pe un ton cît se poate de serios:
- Știi, eu am avut păr lung, dar nu-l mai am, pentru că nu mănînc fructe. N-am mîncat nici cînd am fost mică, așa, ca tine. Nu-mi place să-i îndrug povești și încerc să n-o fac. În contextul de mai sus, am toate șansele să am dreptate. Aportul de vitamine pe care l-am ingurgitat în viața asta sigur n-a venit din fructe și se prea poate ca podoaba mea capilară să fi avut de suferit pe tema asta.  Pare convinsă și-mi spune că va mînca un măr a doua zi. Savurez victoria. Am apucat vreo cîteva secunde, cam cît i-a trebuit să formuleze:
- Dar dacă nu ai mîncat fructe cînd ai fost mică, cum ai avut părul lung!?

Tare mi-e că va merge la risc...Cu toate că azi a cerut un măr.