Lichioare=poțiune :)

   Știu că istorisirea asta am postat-o mai întîi pe facebook, mi-a fost mai la îndemînă, dar tot trebuie să-i fac loc și aici. Doar n-o s-o privez de-o porție zdravănă de rîs, atunci cînd o fi să fie.
Acțiunea se desfășoară în bucătărie, loc ce nu-i mai e interzis de cînd mami și tati s-au lăsat de fumat. Da, trebuia să precizez, mi-s tare mîndră de mine, deși nu mi-e deloc ușor uneori.
Îi place să scotocească prin sertare, iar cînd sînt ocupată, o las să facă absolut orice, doar să mă lase în pace. Cuțite și chibrituri nu are la îndemînă, m-am asigurat de asta atunci cînd am gîndit toate posibilitățile prin care pot cîștiga timp doar pentru mine.
La un moment dat, o aud:
- Am făcut o "lichioare"...
- Ai făcut o "lichioare"?!?
- Da, o poțiune (!) care face baloane!
Mi-am mușcat limba care voia să pronunțe clar și răspicat: licoare!

Spirit de observație, checked!

   O altă sîmbătă normală, acasă. Romeo ieșise, de ce nu mai contează și nici nu știu. Eu, la laptop, ca de obicei, iar Sabina se uita la desene animate. Așteptam să se plictisească, ceea ce s-a și întîmplat, mai repede decît aș fi dorit.
- Mama, îmi scoți la imprimantă un desen cu ponei, să-l colorez?
Nu știu de unde mania desenelor scoase la imprimantă, în condițiile în care are multe cărți de colorat, dar ea există, așa că ne descurcăm cum putem.
- Nu știu, iar taică-tău nu-i acasă, îl aștepți, te rog? Să nu credeți ca am mințit, sînt lucruri pe care Romeo le face atît de bine, încît nu mă interesează să le mai știu și eu, nu merită să-mi încarc memoria, și așa fragilă. În cazul de față, puteam să cuget 10 secunde și s-o ajut, dar n-am avut chef.
- Dar știu eu!
Mă uit la ea cu o mutră neîncrezătoare, și ea, suspectîndu-mă de neîncredere, insistă:
- Serios, știu, vrei să-ți arăt?
Gata, mă ridic de la laptop, chiar vreau s-o văd și pe asta. Imprimanta e o hardughie mare, ce trebuie mutată lîngă calculator în rarele momente cînd ne e de folos. Prin urmare, o iau (nu puteam sa-mi las pitica de 5 ani s-o facă, oricît de tentant era), o așez lîngă calculator și aștept. Sabina ia cablul de alimentare și-l bagă în priză. Da, am fost atentă să nu se curenteze. ”Ok, să te văd acum”, mă gîndesc eu, căci continuam s-o subapreciez. Shame on me! Sabina nu dă semne de panică. Ia  cablul USB și-l bagă în mufa aferentă. Apasă ”start” și se întoarce înspre mine cu ochii licărind de fericire:
- Așa se face, acum îmi scoți poneiul?
(Eu o văd oricum frumoasă, mereu, dar are momente, ca ăsta de care vorbesc, cînd e mîndră de ea, fericită că m-a făcut pe mine fericită, cînd efectiv radiază, iar această imagine a ei mi se impregnează pe retină și-mi dă o stare de euforie pe care niciun drog n-ar putea-o egala).
   Sînt absolut convinsă că, de era pagina respectivă pe monitor și nu trebuia să deschid site-ul și să cotrobăi după ea, s-ar fi descurcat singură pînă la final. Dar mi-a făcut plăcere s-o ajut. Și-am mai stat 5 minute, s-o privesc în toiul muncii, cu limbuța afară, ca de fiecare dată cînd e concentrată ”să nu depășească”.

Rudolph

   Nu merg des la grădiniță, nu fac parte din categoria părinților care stau toată ziua la discuții cu educatoarea. Romeo nici atît, deși el o duce și-o aduce în fiecare zi. Da, șofatul nu-i unul din punctele mele forte.
   De aceea, în primii 2 ani, ne-am prezentat la serbarea de Crăciun fără să avem habar ce rol va avea Sabina în ea. S-a descurcat de fiecare dată, copiii de 3-4 ani sunt oricum drăguți, așa că nu prea mai contează dacă spun corect poezia sau nu. Vorbesc de limba germană aici, că-n română ne descurcăm toți, mai mult sau mai puțin. Nu știu ce-a fost în capul meu cînd am ales o grădiniță cu predare în limba germană... De fapt știu, aveam un plan, doar că nu m-am ținut de el și, după doi ani, eu am rămas la aceeași propoziție:
Ich bin ein affe! Ah, am învăţat și o poezie despre Peter și Paul, dar nu știu cum se scrie și mi-e lene să cercetez acum :)
„Mai bine decît nimic” ar spune cei ce văd mereu partea plină a paharului, dar eu nu mi-s deloc mîndră...
  Să revin la subiectul ”compunerii”.
Am fost la grădiniță, ca să fac biscuiți cu fetița mea. E o activitate comună, părinți-copii, care îmi place de altfel, ca multe alte lucruri care îmi plac la această grădiniță și compensează faptul că mi se pare că nu face progrese absolut deloc la limba pe care îmi doresc s-o învețe acum, cînd e ca un burete ce absoarbe informații și le stochează excelent pe ”hard diskul” nou nouț. Aveam la mine  formele pe care le cumpărasem acum doi ani, special pentru același eveniment, și pe care, acum, le-am scos din sertarul în care au așteptat cuminți să-și dovedescă utilitatea din nou. Toate bune pînă aici. Doar că am aflat, de la o altă mămică, prezentă la desfășurarea de forțe culinare, că are de învățat o poezie pentru serbare. Mi-a spus că repetă de zor, acasă, cu fiul ei. Oooops! Păi ar fi cazul să văd despre ce e vorba în propoziție, m-am gîndit și-am întrebat-o pe d-na educatoare, care foarte amabilă, mi-a spus: ”Ah, de-aia nu știe Ștefana poezia (la grădi e Ștefana, dar eu mă încăpățînez s-o strig Sabina), nu-i nimic dacă nu vorbiți germană, vă învăț eu, durează 10 minute!” Oh, da. Și eu care mă bat cu engleza de ani de zile și încă tot n-o știu!! Germana o fi piece of cake... Dumneaei s-a referit la poezie, da, dar tot nu mi se pare corect (aș explica de ce, dar n-are legătură cu subiectul), deși mă conformez. Găsesc poezia, pe care, într-adevăr ne-o dăduse acasă pe-o foaie cu alte cîntecele în germană și pe care am aruncat un ochi, dar văzînd limba, n-am insistat. Ok, ca să pot s-o învăț, mă străduiesc s-o traduc, găsesc ajutor, yay, sunt pe calea cea bună. Mi se pare imposibil să învăț și patru rînduri, dacă nu le înțeleg. Vine Sabina și-o întreb:
- Știi poezia pentru serbare?
- Mama, aici nu sîntem la grădi! (da, e veșnicul răspuns pe care mi-l dă ori de cîte ori încerc să aflu ce știe, ce-a mai făcut...).
- Trebuie s-o învățam, că altfel, te vei face de rîs, și nu vrem asta, așa-i? N-am așteptat să-mi dea unul din răspunsurile mereu la îndemînă pe care mi le servește de obicei, și-am început:
Er war...
Er war... s-a auzit ecoul...
der Held...
der Held...
Și-am tinut-o așa, două cuvinte eu, două cuvinte ea, vreo două zile la rînd, cam 5 minute în fiecare din ele, că mai mult nu rezista. Vine cea de-a treia zi, și-ncerc să fiu șmecheră, așa că-i trîntesc dintr-o răsuflare primul rînd:
Er war der Held des Tages
Er war der Held des Tages... aștept, cu speranța să aud continuarea. Nimic. În ziua respectivă progresăm, spunem poezia pe rînduri. A patra zi, la fel. O învățasem eu deja, deși, teoretic și practic trebuie să am mult mai puține noțiuni de germană decît ea, care, de bine de rău, stă 8 ore pe zi într-un mediu în care asta ar trebui să fie limba de bază. Încep să mă îngrijorez. Oare are probleme cu memoria? Nu se concentrează?
Da, cînd vine vorba de Sabina, de oricare problemă pe care ar avea-o sau mi s-ar părea că o are, sunt d-na paranoia șefă. La 3 ani am încercat s-o învăț cifrele, c-așa citisem eu undeva, că la 3 ani un copil normal le poate recunoaște, și dupa 10 minute în care i l-am tot arătat pe 4, iar ea în continuare nu-l știa, am conchis că are un retard mintal și mi-am sunat o prietenă să mă convingă  contrariul. Romeo mă ignoră la fazele astea, cînd nu se enervează. Lui nu-i trebuie permanente dovezi că are un copil normal și sănătos.
A venit rîndul lui Rudolph, faimosul ren cu nas roșu, să-mi facă probleme. I-am tradus-o, i-am explicat fiecare cuvințel în parte și pe toate împreună (cu stupoare am constatat că nu știa ce spune!?!), i-am spus povestea, i-am arătat desene animate, in engleză, in germană, iar ea nu putea decît să repete după mine!!!
La capătul răbdării și pe punctul să trag una dintre concluziile mele paranoice, îi spun:
- Sabina, dacă-mi spui poezia singură, te las să te joci pe laptop! Da, eram disperată!
And here she goes:
Er war der Held des Tages 
Alle waren stolz und froh
Und man bewundert Rudolph
Heute immer noch.


Jur că mi-a venit să-i trag una să mă țină minte, dar m-am abținut și i-am cedat scaunul din fața mult iubitului laptop adevărat!



Update: Sabina își recită poezia :)

Mama-mi cumpără o jucărie!

   De plictiseală uneori, de nevoie alteori, bîntuim pe străzi sau prin magazine cu odrasla după noi. Este la vîrsta la care repetă obsesiv același lucru, pînă i se întîmplă, nu contează că-i promit că se va întîmpla. De exemplu:
”Îmi iei covrigi?”
”Da.”
Facem 5 pași.
”Mama, dar cînd îmi iei covrigi?”
”Imediat ajungem.”
Mai facem 5 pași.
” Mama, am ajuns?”
”Nu, Sabina, mai avem un pic, nu mă mai întreba!”
Facem 10 pași.
”Mama, dar mai este mult?” Și tot așa, intruna, fără oprire, de nu-mi mai aud gîndurile și, în ciuda faptului că o iubesc ca pe ochii din cap, n-am răbdare, iar conversația noastră se termină mereu în același fel. Îi răspund tăios, iar ea nu mai are curajul să deschidă gura vreo 10 minute.
Cred că la naștere ar trebui să se elibereze un hormon al răbdării, mai ales pentru cele ca mine, cărora le curg nervi prin vene în loc de sînge.
Astăzi, aceeași poveste, doar că azi, trebuia să pot să gîndesc, să fiu operativă. Și nu știu de ce, n-am vrut să mă rățoiesc la ea. Așa că-mi scapă porumbelul pe gură:
- Dacă taci, îți iau ce vrei tu!
Am regretat în secunda doi, și-am completat: ”în limita bugetului”- asta să fiu eu acoperită față de propria conștiință, că ea, sînt convinsă, n-a priceput nimic-.
”Mama-mi ia o jucărie, mama-mi ia o jucărie!” a început Sabina să cînte pe propria linie melodică. Dar m-a lăsat în pace și mi-am terminat treaba. Am ajuns la Kaufland. S-a așezat în poziție, cu spatele la taică-său și brațele puțin ridicate, pentru ca Romeo s-o poată pune în cărucior (nici nu concepe să meargă pe jos) și mi s-a adresat:
”Uite, vreau doar să-ți spun că-mi place bradul ăla -și-a arătat cu degetul singurul brad împodobit din Kaufland- și tac, să nu vă deranjez!"
M-a pufnit rîsul și mare greșeală am făcut. Îmi cunoaște slăbiciunile, nu mai era cale să devin mama aia rea și urîcioasă. Așa că, după încă 5 pași, am auzit:
”Mama-mi ia o jucărie!”
M-am uitat la ea. A tresărit și mi-a aruncat o privire albastră, oarecum temătoare, dar și plină de speranță:
”Gata, tac, fermoar pe gură!”
N-a tăcut, dar a fost distractiv cu ea, mai ales după ce-a strigat în gura mare:
”Mama, da' ouă de pieliță iei?!?” ( vă spun eu ce-a vrut să zică, de nu v-ați dat seama: ouă de prepeliță :))

...Și i-am luat, după îndelungi negocieri, plastilină! :)

Oițele

   În piața Operei din Timișoara, edilii orașului s-au gîndit să înfățișeze binecunoscuta scenă a nașterii lui Isus. Drept urmare, Sabina a putut să-L vadă, din nou, prunc, în iesle, alături de Maria, mămica Lui. Ca o noutate, de data aceasta au adus și două oițe, care au reprezentat un interes maxim pentru copila mea și, în ciuda celor -5 grade cît arăta termometrul, ieri, în Timișoara, n-am putut s-o mișc de lîngă iesle vreo 10 minute. Analiza și cugeta. La final, ni s-a lămurit misterul:
- Uită, oițele alea sunt de cumpărat!
- De ce crezi asta?
- Au ”bilete” în urechi!
*
Pe aceeași temă:
- Mama, tu nu-L iubești deloc pe Isus, așa-i?
- De ce crezi asta?!?
- Păi nu-ți cumperi niciun tablou cu el!
Treceam pe lîngă o tarabă la care se vindeau icoane, iar ea are noțiuni religioase de la bunica Doamne Doamne în a cărei casă nu poate să facă un pas fără să dea peste vreo iconiță, icoană, statuie, etc.

Aibo

A trecut ceva timp de cînd nu am mai scris, dar nu pentru că Sabina nu mi-ar fi oferit ”material didactic”, ci din cu totul alte motive.  Acestea fiind zise, să trecem la fapte!
***
Satu Mare, cîndva în octombrie. Sabina și tăticul ei îi fac o vizită de curtoazie unchiului Alin, mare iubitor de animale și, paradoxal, un vînător împătimit. Familia lui mai numără un membru, pe numele lui Aibo, un Pointer englez extrem de simpatic, de care Sabina s-a atașat imediat. Nu, Alin nu are curte, Aibo trăiește bine mersi cu el în apartament. Nu-i de mirare că Sabina a fost profund mirată, doar ea știa că nu primește un cîine pentru că nu avem o curte unde să locuiască. Prin urmare:
- Tata, Aibo stă cu Alin în apartament, n-are curte!
Romeo nu a fost luat pe nepregătite, își cunoaște odrasla prea bine, așa că i-a dat un răspuns pe care l-a gîndit în prealabil și l-a considerat extrem de plauzibil:
- Uite, cînd Aibo va fi mare, va face pui și o să iei tu unul, ok ?
- Dar Aibo-i băiiiaaaaatttt!!!!

Alo...

Mami e la București. Sabina îi duce dorul, deci îl roagă pe Romeo să o sune. El formează numărul și-i întinde telefonul. La capătul celălalt al firului se aude un ”alo,,,”
- Alo, cu buni Doamne-Doamne vă rog, spune fetița mea hotărîtă.
-Cu cine doriți? Întreabă mirată persoana de la telefon ( e bătrîna cu care locuiește sora mea și care nu e la curent cu numele pe care i l-a dat Sabina bunicii ei).
-Cu buni Doamne-Doamne! repetă ea, tot mai hotărîtă.
-Cu cineeeeee?
Sabina era nedumerită, dar Arthur o salvează șoptindu-i:
-Spune-i că dorești cu bunica ta!
-Cu bunica mea, vă rog.
În sfîrșit, s-au înțeles. Problem solved!

Imaginație: checked! :)

   Sîntem la Timisoara și ne pregătim de concediul de ceva timp planificat. Nașii noștri, cu familia, sînt la noi. Pentru Sabina, care tînjește mereu după compania copiilor, e un vis devenit realitate. Se simte în largul ei, se poate desfășura în voie, are cu cine povesti toată ziua și nu ezită să profite de ocazie. Așa că l-a prins pe Arthur la interval! Supărată, vezi Doamne, că a trebuit să mănînce un bol de supă, se descarcă:
- Ăștia mă tot pun să mănînc, dar ei nu știu că eu am un cal magic la grădi, mai mare decît orice cal din Timișoara și pe care-l țin la grădiniță și azi noapte a venit și m-a luat și m-a dus la un restaurant. Deci nu mi-e foame, dar ăștia nu pricep :)

Vreau să fiu mare! Partea a II-a :)

Se pare că discuția purtată cu mama ei nu a fost pe deplin mulțumitoare pentru fetița
de aproape 5 ani, așa că a redeschis subiectul cu tăticul ei.
- Eu de ce nu-s mare, așa ca voi?
- Păi tu nu poți fi mare, așa ca noi, acum. Și noi am fost mici, am crescut și te-am făcut pe tine!
- Mama m-a făcut, nu tu!
- Amîndoi te-am făcut!
- Eeei! rîde ea, ca de-o glumă bună sau ca și cum s-a prins că a vrut s-o păcălească, dar ea știe mai bine și nu se lasă:
- Ce, am fost la tine în burtică?!? Am fost la mama!
Dixit! :)

Doamna cu biletul

Era seara tîrziu, dar Sabina încă era trează. Nimic nou, că e pe baterii de calitate și ne face pe amîndoi părinții ei la rezistență. Dar cumva, cumva, reușisem s-o fac să se bage în pat cînd...sună la ușă ! De cînd ne-am mutat în Timișoara nu prea avem mulți vizitatori, cu atît mai puțin la ora 10 seara. Mare fericire mare pe capul fetei mele care sare ca pișcată cu pliciul de muște din pat și așteaptă în ușa camerei să vadă cine vine. Oare cine ? Îi aude vocea lui Romeo, apoi o voce feminină și pînă sa-mi dau eu seama cine ar putea fi, Sabina decretează ferm:
- Ah, e doar doamna cu biletul !
Ei bine, această doamnă cu biletul e administratoarea clădirii, pe care Sabina o văzuse de cîteva ori dîndu-i chitanțele lui Romeo. Oarecum dezamăgită că nu scapă de somn, dar fără alte comentarii, s-a întors la pătuțul ei, lăsîndu-mi mie material pentru blog :).
Dar pentru că dorințele unui copil cuminte nu rămîn mult timp neîndeplinite, a vut și musafiri de calitatea I cu care să se poată juca și ea. Pe care să-i epuizeze. Dar care au rezistat eroic :)
N-a comentat cînd au plecat, era și ea obosită, dar după somnul de amiază, m-a întrebat nedumerită:
- Mama, musafirii aștia, de ce vin, stau un pic si-apoi pleacă ?!?

Convingere...

Romeo nu se emoționează ușor. Nici nu se enervează decît rar și-atunci e grav.
Dar i-am simțit emoția în voce cînd mi-a povestit azi o întîmplare petrecută ieri,
cînd se întorcea cu Sabina de la grădiniță.
I-am simțit aceeași emoție care îl încearcă ori de cîte ori povestește de copila lui.
Și-o înțeleg atît de bine.
Se grăbea s-o așeze în scaunul de mașină și să-i lege centura, dar ea tot avea ceva de comentat și nu-l lăsa.
Nu că ar fi ceva deosebit sau grav în asta, dar turna cu găleata și nu avea umbrelă așa că a ripostat mai dur decît de obicei:
-Lasă-mă să-ți pun centura asta o dată, nu vezi că plouă și-s ud tot, vrei să mă imbolnăvesc și să mor ?!?
Sabina a amuțit. Romeo a instalat-o și s-a urcat la volan. După cîteva minute, vine și replica fetei:
-Tata, tu n-ai să mori niciodată !
E bine cît mai poate trăi cu convingerea asta...

Există!

   Mergeam în vizită la o prietenă. Eram cu mașina. Deodată Sabina exclamă:
-Uite-l pe Isus! Vezi, tata, că există! Ți-am spus că există, dar el stă mai mult pe cruce!
Trecuserăm, într-adevăr, pe lîngă o cruce ce reprezenta imaginea răstignirii lui Isus.
Nu-mi pot abține rîsul.
Nu vreau să rîd, dar pur și simplu o fac, în hohote.
-Mama, nu rîde, că te aude! El și Măicuța sunt păzitorii noștri!
Ei bine, orele petrecute cu buni Doamne-Doamne n-au rămas fără efect! :)

Prima serbare

   Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc de prima serbare a Sabinei simt cum îmi tremură sufletul de bucurie și emoție, exact așa cum mi-a tremurat atunci... Avea 3 ani și-un pic, mergea la grădiniță de aproape 3 luni și-avea prima ei serbare.
În germană! Noi nu vorbim germana, dar ceva, nu știu ce, m-a făcut să aleg grădinița asta pentru ea. Așa am simțit eu că e cel mai bine și am învățat, în timp, să-mi ascult instinctul.
   Nu știam dacă și-a învățat cîntecelul, acasă refuza categoric să mi-l spună și mie, știam doar că va fi brăduț.
Vine și ziua cea mare. Copiii intră în sală, frumoși toți în costumașele lor, îți venea să-i mănînci. Mi se împăienjenesc ochii de lacrimi. Era prințesa mea, brăduțul, fericită nevoie mare că ne vede, dădea din mîini într-un salut cald și-i rîdeau ochii mari și albaștri. Se așează toți și se face liniște. Dar nu pentru mult timp, căci o voce bine cunoscută mie sparge tăcerea:
- Mama! Ea e mama mea! Își agită mînuțele din nou, arătîndu-mă cu degetul în sală. Ea e mama mea! Uitați-o pe mama! Nu o opresc hohotele de rîs, nici nu o incomodează. Eu nu mai văd nimic. Aud doar. Și simt!
Și-a terminat tirada, dar nu contenea să fixeze cu privirea locul unde eram eu. Și-a spus și cîntecelul. Doamne ce mîndră eram de puiul meu! Pe tot parcursul serbării, le-a mai adus aminte celor prezenți de mama ei și m-a mai salutat de cîteva ori zgomotos. Iar eu am continuat s-o aud, să simt,  s-o vad doar în rare momente, căci ochii îmi erau inundați de emoție și fericire.

De unde știi?!?

   Nu știu cum de-am uitat să scriu despre asta! Eram la Ardud, cu prietenii, la un grătar. Sabina, normal, s-a prins repede pe cine poate monopoliza, așa că a stat pe capul Corinei toată ziua. Corina a rezistat eroic, spre marea mea bucurie, eu puteam să-mi văd de-ale mele. Au pescuit "tirania" la butoi, au cules flori, de-ale fetelor.
La un moment dat, Sabina o întreabă:
- El e soțul tău?
- Da.
- De unde știi?!?
Întrebarea asta încă își așteaptă răspunsul :)

Gîndește-te că da!

   Sabina îi șoptește lui Romeo la ureche:
- Îmi dai un haribo?
- Mă mai gîndesc!
- Gîndește-te că da!

Ei, să-i dea au ba? Asta-i întrebarea! :)

Nu te-nțeleg

   De dimineață răsfoiesc poze mai vechi și mă uit la dvd-uri cu Sabina de cînd era doar un boț de om. La un moment dat am chemat-o să vadă și ea cît putea să urle.
- Mama, dar de ce nu strigai la mine?
- Pentru că erai prea micuță și nu mă înțelegeai!
 Își expune un zîmbet ghiduș: - Mama,  nu te înțeleg!
Bate șaua să priceapă iapa!:)

Două minute mai tîrziu, mă năucește cu de ce-urile: De ce plîngeam, de ce mîncam, de ce mă pupa tata, de ce....
La un moment dat, concentrată să schimb dvd-ul, la un ”de ce” am rabufnit cu un ton mai dur : Nu știu!!!!!
- Mama, nu te-nțeleg!

Întreab-o tu...

   Intră Romeo în bucătărie și-mi spune:
-Auzi, m-a trimis să te întreb eu...
-Să mă întrebi ce?
-Îi dai o Paula? (iaurtul ăsta cu ciocolată).
-Hmmmmm...
Mă ridic de la masă, deschid ușa de la bucătărie ...
”CE-O ZIS?” întreabă Sabina care crezuse că iese doar Romeo și avea o față plină de speranță, dar a cam încremenit cînd m-a văzut și pe mine. Ce să mai îmi stăpînesc rîsul? Ce să-i mai explic că nu poate mînca toată ziua budincă, ciocolată, cartofi piure și pîine cu pateu?
-Roag-o tu frumos, poate-ți dă, îi spune Romeo.
-Te rog frumos! își împreunează ea mîinile în rugămintea care nu mă poate lăsa rece...dar încerc:
-Dacă-ți dau, mîine, cînd o să te rog eu să-ți mănînci supica, o să mă asculți?
-Da.
 Mai vorbim mîine :)

Așa-i la mare!

   Am ajuns la Costinești după vreo 10 ani în care n-am mai vizitat plajele românești. N-a fost rău, dimpotrivă.
Gazdele s-au modernizat, au dispărut wc-urile din curte, dușul la butoi, camerele sunt care mai de care, oamenii serviabili, ce mai, aproape ca dincolo! Dar n-au dispărut toți românii needucați care, deși sunt coșuri de gunoi din 10 în 10 m pe plajă, tot își mai lasă resturile de mîncare, pungile de snacksuri goale, cutiile de bere, pe unde apucă. Să sperăm că, în scurt timp, se vor molipsi și ei de curățenie. Ha?!?
 *

   Prima zi la mare, apa rece. Sabina face ce face și se stropește din cap pînă în picioare. M-am așteptat să se supere, dar ea strigă : Așa-i la mare! cu toată gura și cu toți dințișorii aliniați într-un zîmbet pe care-l ador.
Eu nu reușeam nicicum să intru în apă mai sus de glezne. Îmi tremurau și firele de păr de pe cap de rece ce era. Ea, vine lîngă mine, vede că nu mă încumet
și-mi spune:
-Mama, îți arăt eu, uite, faci doi pași și buf!
Se trîntește dintr-o dată pe colacul ei roz și dă din mînuțe să se întoarcă repede la mal.
-Ai văzut? Așa-i la mare! îmi repetă ea,
aliniindu-și din nou dințișorii în același zîmbet.
-Dar eu nu pot să sar ca tine, n-am colac!
-Mama, dar tu știi să înoți!


*
   Eram la restaurant, în prima seară a sejurului nostru pe litoral. Sabina pune dintr-o dată lingura jos și ne spune dintr-un suflet:
- Am decis ca de azi să fiu cuminte, vă promit că o să fiu cuminte!
Ne-am uitat unul la altul, apoi la ea, doar n-o întrebaserăm nimic, n-o certaserăm pentru ceva, decizia a venit din senin....
După cîteva ore, tot din senin:
-Să știți că am glumit cînd v-am promis că o să fiu cuminte!
Nici nu-mi imaginasem altceva.... :)

*
   Pe plajă. Sabina morocănoasă.
-Hai să te dau cu cremă.
-Nu.
-Îți dai rochița jos?
-Nu!
-Ți-e foame?
-Nu!
Mă cam săturasem de lunga listă de "nuuri" așa că am hotărît să aud un da :)
-Vrei înghețată?
Brusc își ridică privirea din nisip, se citea mirarea pe fața ei:
- De ce mă întrebi asta? verifică ea, așteptînd să obțină confirmarea faptului că va și primi mult dorita cremă rece, pe care ar putea-o mînca la orice oră din zi sau din noapte.
- Am vrut să te aud spunînd un "da"!
-Da. Vreau.
-Ei, doar am glumit!

N-a comentat, s-a întors la studiatul firelor de nisip, dar înghețata tot a primit-o ceva mai tîrziu în cursul zilei și, normal, în toate zilele cît am mai stat la mare.

*
 Gazda la care am stat avea, pe lîngă o grădină minunată, cu loc de joacă pentru copii, și patru pisicuțe. Nu le mai lăsa din mîini, îmi era chiar teamă să nu le schilodească, din prea mare dragoste și de cît încerca să le "ajute" să ajungă dintr-un loc în altul. Le-a și botezat, dar preferata ei era o pisicuță maro deschis, căreia i-a spus Shere Kan. Într-o zi, a venit la mine:
- Mama, știi că nu mai e Prința? (între timp aflase că fetița gazdei îi dăduse alt nume aceleiași pisicuțe și s-a conformat).
- Dar ce s-a întîmplat cu ea? o întreb eu.
- A luat-o Andrei (un băiețel din sat).
- Și, ești supărată?
-Da, speram să fie a mea, dar n-a fost să fie!
Mi-a părut rău, pentru că puteam s-o luăm noi, ne-o oferise gazda, dar nu mă puteam înhăma la a crește pisici în apartament...

*

-Uite mama, o floare pentru tine!
Eram pe plajă, ea îmi adusese un mac, așa că am întrebat-o:
-Mulțumesc frumos, scumpa mea, dar de unde o ai?
-De lîngă un cearșaf, dar doamna nu era acolo!
Hmmmm, am lăsat frumusețea momentului autentică, deși cu greu m-am abținut să nu-i țin o lecție despre cum să nu iei lucruri de pe langă cearșafuri daca "doamna nu-i acolo".



*
-Tata, ce-s funiile alea dintre "stîlpuri"?
-Alea-s cabluri de curent, nu-s funii.
-Aha, și pe-alea merge tramvaiul "cu ”bățul lui", așa-i?
Am pufnit într-un rîs zgomotos amîndoi, uitîndu-ne unul la altul  cu același sentiment de împlinire: "e a noastră"!
*

Întrebări și răspunsuri :)

   Sabina ne mai strigă și pe nume, când cum are chef. Ba sîntem mama și tata,
ba Sorana și Romeo. Într-o zi, am întrebat-o:

- De ce ne strigi Sorana și Romeo?
- Pentru că așa vă cheamă!
                                                              ***

- Iubita, de ce ești desculță? Tonul meu era aspru, voiam să subliniez faptul că nu-mi place să umble desculță.
- Pentru că m-am descălțat!
                                                              ***

Sabina: - De ce-au făcut scările astea în jos?!?
- ...

Și-am realizat că...

   Era noaptea tîrziu cînd am lăsat baltă filmul la care mă uitam de vreo 30 de minute, ca să merg să trag cu urechea (prost obicei :) ) la ușa Sabinei, care nu încetase să bolborosească de-ale ei în tot acest timp. Știam că e nemulțumită că trebuia să doarmă singură, dar aveam și noi dreptul la un film la miezul nopții. Sau nu?!?

Ei bine, iată ce mi-a fost dat să aud:
Sabina către un cal de pluș :
- Eu nu pot să-mi părăsesc părinții, că-s părinții mei și eu nu știu să fac nimic singură!
 Hmmm, e de rău, mi-am spus în gîndul meu și-am intrat în cameră.
-Iubita, dar tu vrei să ne părăsești?
-Nu pot, că eu nu știu să fac nimic singură...nici măcar un cal nu știu să desenez, trebuie să-l copiez! mi-a răspuns dezamăgită fetița mea de 4 ani jumate.
 Nu pot să mă abțin să-mi doresc să nu învețe prea repede să deseneze singura un  cal...

Întreb și eu...

- Buni, de ce ai făcut-o pe mama asta așa țipătoare?!? Trebuia să-i spui lui Isus s-o facă blândă și liniștită!
Împrejurare: tocmai o certasem, pentru că a mâncat prea repede o înghețată și-mi era teamă că o va durea gâtul.
***

Sabina lasă receptorul din mînă și se întoarce spre tatăl ei, cu întrebarea țîșnind de pe buze:
- Avem stație de avioane la Timișoara?!?
***

La "frezărie"!

Sabina: Mama, îți intră părul în ochi! Trebuie să mergi la frezărie!

hi-po-po-tam

Romeo:
- Hipopotam!
Sabina:
- Hipotam!
Romeo: nu, spune hipopotam!
Sabina: Hipotam!
Romeo: Hi...
Sabina: Hi...
Romeo: po...
Sabina: po...
Romeo: po...
Sabina: po...
Romeo: tam!
Sabina: tam!
Romeo : Hipopotam!
Sabina: Nu pot să spun HIPOPOTAM! :)

Vreau să fiu mare!

- Mama, eu cînd o să fiu mare?
Aceasta-i întrebarea pe care o repetă obsesiv. Am încercat să-i explic în fel și chip cum decurge înaintarea în vîrstă, iar într-o zi i-am spus:
 - Iubita, atît timp cît ești mică, ești mai fericită, mama și tata au grijă de tine, nu ai probleme...
- Ba am probleme!
- Ce probleme ai tu, prințesă?
 - Păi mă cerți... Și nu pot să port pantofi cu toc!
Da, are mereu un răspuns care mă surprinde...

                                               ***

Aveam înșirați în living 95 de perechi de pantofi pentru copii. 95! Sabina i-a studiat cu atenție pe toți. Erau colorați, cu buline, fundițe, diverse mărimi, frumoși toți. M-am gîndit că o să-și aleagă și ea o pereche. Cînd colo, ea îmi spune cu o mutriță tristă, de parcă ceva foarte rău s-a întîmplat:
- Mama, dar nicio pereche nu-i pentru mine, NU AU TOC!
                                                                 
                                               ***                                                               
                                                 

Ghici ghicitoarea mea ...

Sabina:
- Ce n-are dinți, iubește un copil și i-a cumpărat pantofi cu toc?
Romeo:
- Hmmmm?!?
Sabina:
- Buni Florica!!!

"Scroful" :)

   Sabina și-a regăsit ferma de animale. Le-a înșirat pe toate pe masă, spunînd cu voce tare:
 "Am un cal, un cîine, o scroafă, un scrof!?!, un..."
- Un ce??? am întrebat-o, întrerupîndu-i enumerarea.
-Un SCROF! a repetat ea, accentuînd cuvîntul, să pricep și eu.
- Dar nu există cuvîntul scrof, există doar scroafă! încerc să-i explic cu o față  care mima cu greutate seriozitatea.
- Mama, tu nu vezi că n-are țîțe?!?
Logica ei m-a lăsat fără cuvinte...și mi-a readus zîmbetul pe buze și în suflet.

Sanda spală la covată...

Tot a mea odraslă scumpă și dragă a comis-o din nou. Profitînd de neatenția noastră,
s-a refugiat în baie, a luat cana ei de apă și scula de spălat Wc-ul și s-a apucat de treabă.
Era foarte ocupată și mulțumită de obiectul muncii cînd a văzut-o Romeo și i-a strigat:
-Ștefana, nu cu aia, aia se bagă în wc!!!
-Da-i cu săpuuuun!

A urmat o lecție de igienă, sperăm, cu efect de lungă durată.

Despre bunele maniere

Eram în bucătărie și Sabina învîrtea cu spor, cu o lingură de lemn,  într-un bol de plastic, niște magneți de frigider.
De-odată aud: "Și acum să punem bunele maniere". Scotocea de zor printre niște borcane de dulceață.
Hmmmm, îmi spun, cred că o să aflu ceva nou azi... :)
-Iubita, dar ce sunt bunele maniere?
-Se pun în mîncare! 

Floarea de hîrtie

Tocmai am aflat de la Romeo că Sabina mea scumpă îmi pregătește o floare de hîrtie...pentru ca florile din hîrtie nu mor niciodată... Și Dumnezeu a creat copiii.

Definiție :)

                 Jonglerist - care jonglează cu biluțe așa....

Urgență :)

-Tatiiii, vine pișii!
-Hai că mergem...
-Stai că vin și eu!

Feluri de mîncare

Cartofi întinși-- știe să-i facă doar buni Doamne-Doamne și sînt cartofii piure.
Găină pe băț --ei da, e pulpa!

Noutăți de la Polul Nord

Sabina: - Știi de ce nu au eschimoșii tablouri pe pereți?
eu: - Nu, de ce?
Sabina: - Pentru că nu pot bate cuie in zăpadăăăăă!
*
eu: Dar ce mănîncă eschimoșii?
Sabina: Fîn.
*

Restul cunoștințelor ei referitoare la Polul Nord au fost conforme cu realitatea.