Sîmbătă seara, cînd s-a ghemuit lîngă mine, mormăia ceva de tata şi inima prieteniei şi promisiuni şi... nu
eram atentă, mă uitam la un serial de calmat gînduri obosite. Sabina nu voia să
mă bîzîie pe mine prea mult, deci cugeta cu voce şoptită, suficient cît să aud
că nu tace, dar insuficient cît să pricep ce vrea. Îi acord două minute de
atenție și-o întreb ce-o supără. Nu era sigură care-i stînga şi care-i dreapta!!!
Oarecum nedumerită, doar era o problemă demult clarificată, îi dau lămuririle
de rigoare. Ah, voiam doar să mă asigur că nu greşesc, îmi spune înainte
să-şi facă, serioasă, semnul crucii. Apoi şi-a împreunat mînuţele în rugăciune.
Tot mai mirată, doar nu face asta în fiecare seară, o întreb dacă are nevoie de
ajutor. Nu, ştiu eu ce vreau să zic...Ok. Mă întorc la
filmul meu.
Ne trezim şi e duminică dimineaţa. Da, nu ne-a furat nimeni
vreo zi din viață. Toate-s în ordine. Sabina îşi roagă din nou tatăl să nu uite
s-o ducă la magazinul ăla de care ştie el, să-şi ia inima prieteniei. Eu nu pricep nimic, dar mă gîndesc că au ei ceva
planuri şi-o să mă anunţe şi pe mine cînd va fi cazul! Hotărîm să ieșim să ne
aerisim mințile. Alea ce ne-au mai rămas, cel puțin unora. Eu nu funcționam la
capacitate maximă, dimpotrivă, simțeam că anumite circuite se ardeau la cel mai
mic contact cu gîndurile noi ce-mi populau emisfera cerebrală. Nu am niciodată
la îndemînă butonul Ignoră! și oricît bîjbîi după el, tot nu-l găsesc. În caz de nevoie, spargeți geamul! ZBang!!! Nimic, nu cred
c-am spart geamul care trebuia, stresul e tot acolo. Să mai aștept, atunci.
Sîntem în mașină, cînd o aud din nou. Mergem prima dată la magazinul ăla, de lîngă sala unde am făcut balet, da? Acum, binevoiesc să-mi mut atenția de la circuitele mele ce fac contact
prost, la dragii mei dragi și întreb și io, ca moaca, despre ce-i vorba în
propoziție. Romeo dă din umeri. Mă întorc în spate, la ochii de-un
albaștru-nerăbdător și-mi cufund privirea verde, întrebătoare, în ei. Magazinul ăla, de unde-mi luai ciocolată și bomboane cînd mergeam la balet,
tata! Pleosc!!! Ha!!! V-am spus de ce nu mint eu
aproape niciodată?! De jena momentului în care voi fi prinsă cu minciuna-n
portofel! Că mereu se ascunde ea prin locuri ce se cer scotocite des! Așa!
Romeo și alții ca el nu se învață minte! Nu, nu, nu! Și degeaba fac eu pe
tartorița cu mînă de fier, tot nu reușesc să controlez tot, așa că Sabina mea
dragă își îndulcește papilele gustative mult mai des decît aș fi eu de acord.
Și asta datează de ani buni, orice-aș face, nu pot eradica flagelul corupției. Mama, uite, am o bomboană, dar n-am voie să-ți spun! Așa a sunat prima ei trădare. Inculpata era maică-mea, Sabina să tot fi
avut vreo 3 ani. De-atunci s-a învățat, Romeo a avut grijă să-i explice cu
dragoste părintească de ce nu poate să-mi spună chestii de-astea, dar trădările
tot se mai petrec, involuntar, cînd nu pricepi, de exemplu, că magazinul pe
care-l vrea copila ta neasemuit de dulce
este, de fapt, OMV-ul furnizor de carburanți de tot felul.
Sîntem la OMV. Era clar că vom ajunge
aici, nu? Ne uităm după inima prieteniei
care-i ba o brățară, ba un cățel, ba o pisică, de mi-e capul calendar și nu
reușesc să înțeleg deloc ce vrea ghemul de nerăbdare de lîngă mine. Dar duc o
luptă crîncenă să aflu. Cred că-i curiozitatea de vină, bat-o Neghiniță s-o
bată! Este o reclamă la TV,
dar în română, nu în germană! Sesizez o umbră de reproș în vocea ei. Să încerce să-mi spună că
din cauza mea nu a reușit să vadă reclama respectivă pe
îndelete?! Na, fugi de-aici, de reproșuri am eu nervi acum! Sînt mai mult decît
amabilă și întreb vînzătorul dacă poate să-mi deslușească ghicitoarea și să-mi
spună ce caut. N-am noroc, nu pricepe nici el mai mult decît mine. Uite, aici erau! Vezi,
tata, nu mi le-ai luat atunci... După fața și tremurul din voce deduc că-i tot mai
gravă problema. Adică, le vrea! Pe ele, alea care-or fi și noi nu știm! Hai la
Mall, vedem acolo. Nu mergem direct la Auchan, că nu-i în drum. Oprim și pe la
alte magazine, să-mi clătesc ochii. Sabina bolborosește ceva. O rog să repete. Ați zis că mergem prima
dată să căutăm inima... Păi și n-am fost?!!! Un fluture
dă nervos din aripi, da-l pleznesc
rapid și-l trimit să facă o penitență. Azi nu mă rățoiesc la ea. De ce?
Uite-așa, să văd că pot! Dar asta nu înseamnă că nu-i fac morală. Pricep că
problema e de-o importanță rară cînd o văd cum trece pe lîngă maldăre de
jucării, cordeluțe, brățări, fără să le bage în seamă. E cu gîndul în altă
parte. Atunci dau semnalul și ne aliniem în trap voios către Auchan. Acolo,
trecem pe lîngă rafturile cu jucării și așteptăm să ridice două degețele să ne
arate victorioasă inima prieteniei.
Nimic. Mare dezamăgire mare. Romeo încearcă s-o consoleze, apoi merge la
raionul cu fructe. Eu hotărăsc să dau o raită pe la cosmetice. Sabina rămîne cu
mine. E bosumflată, cu ochii încercănați și triști. Îmi reproșează (vai, ce
greșeală!) mie insuccesul. Și eu nici măcar nu știu ce caută!!! Așa de
repede ați trecut pe-acolo că n-am putut să văd... Uh, oh! Ce de fluturi
s-au adunat la granița dintre calm și nervi. Reușesc și de data asta să le
refuz viza de intrare. Îmi trec o mînă printre degetele ei umede, își mai
ștersese cîteva lacrimi pe furiș, îmi îndrept spatele, trag aer în piept și îi
spun: Hai înapoi! O simt cum
pulsează de emoție, mă strînge bine de mînă, să nu cumva s-o iau în altă
direcție și mă trage după ea. O pun să repete toate informațiile, încercînd să
rezolv misteriosul puzzle. Pomenește ceva de cutiuțe de plastic în care pot fi
doi căței, două pisici, un cățel și-o pisică...ai toată colecția, (da, e vorba
de o colecție!) și primești inima prieteniei.
După nici 3 minute de belit ochii la cutii și cutiuțe, îngerul meu păzitor îmi
răsplătește supradoza de răbdare. Văd o chestie de plastic cu două animăluțe
mici în ea. Sabina! Astea-s? Copila mea devine definiția metamorfozei. Țopăie, strigă, rîde, țopăie... Astea-s,
astea-s! Ești cea mai bună mamă!!! Ei, nu zău?! Dintre toate cîte le ai! Găsesc vreo 15
exemplare, le dau pe toate jos, doar am tot timpul din lume, i le pun în față,
că nu-s la fel, și-o las să-și aleagă. Mă uit și la preț, orientativ, deși era
o situație care impunea un împrumut bancar, de era cazul, după sloganul: Fericirea copilului tău, neprețuită!
Avem noroc și nu costă cît să ne stea în gît.
Le alege pe Ami și pe Bella. Descoperă și inimioarele de carton. Hmmm,
ea văzuse un lănțișor la reclamă, dar, probabil, pe acela îl obții cînd ai
toată colecția. Eu nu zic nimic, o ascult cum gîndește cu vorbe articulate
clar. Dar Ami e prințesa regatului Pocketville, iar Bella e o cățelușă extrem
de bine educată, a scris o carte despre bunele maniere... Conchide că le are pe
cele mai tari animăluțe. Nu vrea toată colecția. Sînt și personaje negative,
rele. Pe-alea, clar nu le vrea!
La sfîrșitul „expediției”, eu am fost cea mai fericită. Reușisem să condimentez perfect ziua aceasta, altfel obișnuită, a copilei mele. Doar ea-mi condimentează cu o pricepere netăgăduită viața. Olé!
Momentele petrecute la grădi au fost mai interesante cu
animăluțele în buzunar.
Toți copiii le vor! Aham! Eu am înțeles mesajul.
Toți copiii le vor! Aham! Eu am înțeles mesajul.
