Lichioare=poțiune :)

   Știu că istorisirea asta am postat-o mai întîi pe facebook, mi-a fost mai la îndemînă, dar tot trebuie să-i fac loc și aici. Doar n-o s-o privez de-o porție zdravănă de rîs, atunci cînd o fi să fie.
Acțiunea se desfășoară în bucătărie, loc ce nu-i mai e interzis de cînd mami și tati s-au lăsat de fumat. Da, trebuia să precizez, mi-s tare mîndră de mine, deși nu mi-e deloc ușor uneori.
Îi place să scotocească prin sertare, iar cînd sînt ocupată, o las să facă absolut orice, doar să mă lase în pace. Cuțite și chibrituri nu are la îndemînă, m-am asigurat de asta atunci cînd am gîndit toate posibilitățile prin care pot cîștiga timp doar pentru mine.
La un moment dat, o aud:
- Am făcut o "lichioare"...
- Ai făcut o "lichioare"?!?
- Da, o poțiune (!) care face baloane!
Mi-am mușcat limba care voia să pronunțe clar și răspicat: licoare!

Spirit de observație, checked!

   O altă sîmbătă normală, acasă. Romeo ieșise, de ce nu mai contează și nici nu știu. Eu, la laptop, ca de obicei, iar Sabina se uita la desene animate. Așteptam să se plictisească, ceea ce s-a și întîmplat, mai repede decît aș fi dorit.
- Mama, îmi scoți la imprimantă un desen cu ponei, să-l colorez?
Nu știu de unde mania desenelor scoase la imprimantă, în condițiile în care are multe cărți de colorat, dar ea există, așa că ne descurcăm cum putem.
- Nu știu, iar taică-tău nu-i acasă, îl aștepți, te rog? Să nu credeți ca am mințit, sînt lucruri pe care Romeo le face atît de bine, încît nu mă interesează să le mai știu și eu, nu merită să-mi încarc memoria, și așa fragilă. În cazul de față, puteam să cuget 10 secunde și s-o ajut, dar n-am avut chef.
- Dar știu eu!
Mă uit la ea cu o mutră neîncrezătoare, și ea, suspectîndu-mă de neîncredere, insistă:
- Serios, știu, vrei să-ți arăt?
Gata, mă ridic de la laptop, chiar vreau s-o văd și pe asta. Imprimanta e o hardughie mare, ce trebuie mutată lîngă calculator în rarele momente cînd ne e de folos. Prin urmare, o iau (nu puteam sa-mi las pitica de 5 ani s-o facă, oricît de tentant era), o așez lîngă calculator și aștept. Sabina ia cablul de alimentare și-l bagă în priză. Da, am fost atentă să nu se curenteze. ”Ok, să te văd acum”, mă gîndesc eu, căci continuam s-o subapreciez. Shame on me! Sabina nu dă semne de panică. Ia  cablul USB și-l bagă în mufa aferentă. Apasă ”start” și se întoarce înspre mine cu ochii licărind de fericire:
- Așa se face, acum îmi scoți poneiul?
(Eu o văd oricum frumoasă, mereu, dar are momente, ca ăsta de care vorbesc, cînd e mîndră de ea, fericită că m-a făcut pe mine fericită, cînd efectiv radiază, iar această imagine a ei mi se impregnează pe retină și-mi dă o stare de euforie pe care niciun drog n-ar putea-o egala).
   Sînt absolut convinsă că, de era pagina respectivă pe monitor și nu trebuia să deschid site-ul și să cotrobăi după ea, s-ar fi descurcat singură pînă la final. Dar mi-a făcut plăcere s-o ajut. Și-am mai stat 5 minute, s-o privesc în toiul muncii, cu limbuța afară, ca de fiecare dată cînd e concentrată ”să nu depășească”.

Rudolph

   Nu merg des la grădiniță, nu fac parte din categoria părinților care stau toată ziua la discuții cu educatoarea. Romeo nici atît, deși el o duce și-o aduce în fiecare zi. Da, șofatul nu-i unul din punctele mele forte.
   De aceea, în primii 2 ani, ne-am prezentat la serbarea de Crăciun fără să avem habar ce rol va avea Sabina în ea. S-a descurcat de fiecare dată, copiii de 3-4 ani sunt oricum drăguți, așa că nu prea mai contează dacă spun corect poezia sau nu. Vorbesc de limba germană aici, că-n română ne descurcăm toți, mai mult sau mai puțin. Nu știu ce-a fost în capul meu cînd am ales o grădiniță cu predare în limba germană... De fapt știu, aveam un plan, doar că nu m-am ținut de el și, după doi ani, eu am rămas la aceeași propoziție:
Ich bin ein affe! Ah, am învăţat și o poezie despre Peter și Paul, dar nu știu cum se scrie și mi-e lene să cercetez acum :)
„Mai bine decît nimic” ar spune cei ce văd mereu partea plină a paharului, dar eu nu mi-s deloc mîndră...
  Să revin la subiectul ”compunerii”.
Am fost la grădiniță, ca să fac biscuiți cu fetița mea. E o activitate comună, părinți-copii, care îmi place de altfel, ca multe alte lucruri care îmi plac la această grădiniță și compensează faptul că mi se pare că nu face progrese absolut deloc la limba pe care îmi doresc s-o învețe acum, cînd e ca un burete ce absoarbe informații și le stochează excelent pe ”hard diskul” nou nouț. Aveam la mine  formele pe care le cumpărasem acum doi ani, special pentru același eveniment, și pe care, acum, le-am scos din sertarul în care au așteptat cuminți să-și dovedescă utilitatea din nou. Toate bune pînă aici. Doar că am aflat, de la o altă mămică, prezentă la desfășurarea de forțe culinare, că are de învățat o poezie pentru serbare. Mi-a spus că repetă de zor, acasă, cu fiul ei. Oooops! Păi ar fi cazul să văd despre ce e vorba în propoziție, m-am gîndit și-am întrebat-o pe d-na educatoare, care foarte amabilă, mi-a spus: ”Ah, de-aia nu știe Ștefana poezia (la grădi e Ștefana, dar eu mă încăpățînez s-o strig Sabina), nu-i nimic dacă nu vorbiți germană, vă învăț eu, durează 10 minute!” Oh, da. Și eu care mă bat cu engleza de ani de zile și încă tot n-o știu!! Germana o fi piece of cake... Dumneaei s-a referit la poezie, da, dar tot nu mi se pare corect (aș explica de ce, dar n-are legătură cu subiectul), deși mă conformez. Găsesc poezia, pe care, într-adevăr ne-o dăduse acasă pe-o foaie cu alte cîntecele în germană și pe care am aruncat un ochi, dar văzînd limba, n-am insistat. Ok, ca să pot s-o învăț, mă străduiesc s-o traduc, găsesc ajutor, yay, sunt pe calea cea bună. Mi se pare imposibil să învăț și patru rînduri, dacă nu le înțeleg. Vine Sabina și-o întreb:
- Știi poezia pentru serbare?
- Mama, aici nu sîntem la grădi! (da, e veșnicul răspuns pe care mi-l dă ori de cîte ori încerc să aflu ce știe, ce-a mai făcut...).
- Trebuie s-o învățam, că altfel, te vei face de rîs, și nu vrem asta, așa-i? N-am așteptat să-mi dea unul din răspunsurile mereu la îndemînă pe care mi le servește de obicei, și-am început:
Er war...
Er war... s-a auzit ecoul...
der Held...
der Held...
Și-am tinut-o așa, două cuvinte eu, două cuvinte ea, vreo două zile la rînd, cam 5 minute în fiecare din ele, că mai mult nu rezista. Vine cea de-a treia zi, și-ncerc să fiu șmecheră, așa că-i trîntesc dintr-o răsuflare primul rînd:
Er war der Held des Tages
Er war der Held des Tages... aștept, cu speranța să aud continuarea. Nimic. În ziua respectivă progresăm, spunem poezia pe rînduri. A patra zi, la fel. O învățasem eu deja, deși, teoretic și practic trebuie să am mult mai puține noțiuni de germană decît ea, care, de bine de rău, stă 8 ore pe zi într-un mediu în care asta ar trebui să fie limba de bază. Încep să mă îngrijorez. Oare are probleme cu memoria? Nu se concentrează?
Da, cînd vine vorba de Sabina, de oricare problemă pe care ar avea-o sau mi s-ar părea că o are, sunt d-na paranoia șefă. La 3 ani am încercat s-o învăț cifrele, c-așa citisem eu undeva, că la 3 ani un copil normal le poate recunoaște, și dupa 10 minute în care i l-am tot arătat pe 4, iar ea în continuare nu-l știa, am conchis că are un retard mintal și mi-am sunat o prietenă să mă convingă  contrariul. Romeo mă ignoră la fazele astea, cînd nu se enervează. Lui nu-i trebuie permanente dovezi că are un copil normal și sănătos.
A venit rîndul lui Rudolph, faimosul ren cu nas roșu, să-mi facă probleme. I-am tradus-o, i-am explicat fiecare cuvințel în parte și pe toate împreună (cu stupoare am constatat că nu știa ce spune!?!), i-am spus povestea, i-am arătat desene animate, in engleză, in germană, iar ea nu putea decît să repete după mine!!!
La capătul răbdării și pe punctul să trag una dintre concluziile mele paranoice, îi spun:
- Sabina, dacă-mi spui poezia singură, te las să te joci pe laptop! Da, eram disperată!
And here she goes:
Er war der Held des Tages 
Alle waren stolz und froh
Und man bewundert Rudolph
Heute immer noch.


Jur că mi-a venit să-i trag una să mă țină minte, dar m-am abținut și i-am cedat scaunul din fața mult iubitului laptop adevărat!



Update: Sabina își recită poezia :)

Mama-mi cumpără o jucărie!

   De plictiseală uneori, de nevoie alteori, bîntuim pe străzi sau prin magazine cu odrasla după noi. Este la vîrsta la care repetă obsesiv același lucru, pînă i se întîmplă, nu contează că-i promit că se va întîmpla. De exemplu:
”Îmi iei covrigi?”
”Da.”
Facem 5 pași.
”Mama, dar cînd îmi iei covrigi?”
”Imediat ajungem.”
Mai facem 5 pași.
” Mama, am ajuns?”
”Nu, Sabina, mai avem un pic, nu mă mai întreba!”
Facem 10 pași.
”Mama, dar mai este mult?” Și tot așa, intruna, fără oprire, de nu-mi mai aud gîndurile și, în ciuda faptului că o iubesc ca pe ochii din cap, n-am răbdare, iar conversația noastră se termină mereu în același fel. Îi răspund tăios, iar ea nu mai are curajul să deschidă gura vreo 10 minute.
Cred că la naștere ar trebui să se elibereze un hormon al răbdării, mai ales pentru cele ca mine, cărora le curg nervi prin vene în loc de sînge.
Astăzi, aceeași poveste, doar că azi, trebuia să pot să gîndesc, să fiu operativă. Și nu știu de ce, n-am vrut să mă rățoiesc la ea. Așa că-mi scapă porumbelul pe gură:
- Dacă taci, îți iau ce vrei tu!
Am regretat în secunda doi, și-am completat: ”în limita bugetului”- asta să fiu eu acoperită față de propria conștiință, că ea, sînt convinsă, n-a priceput nimic-.
”Mama-mi ia o jucărie, mama-mi ia o jucărie!” a început Sabina să cînte pe propria linie melodică. Dar m-a lăsat în pace și mi-am terminat treaba. Am ajuns la Kaufland. S-a așezat în poziție, cu spatele la taică-său și brațele puțin ridicate, pentru ca Romeo s-o poată pune în cărucior (nici nu concepe să meargă pe jos) și mi s-a adresat:
”Uite, vreau doar să-ți spun că-mi place bradul ăla -și-a arătat cu degetul singurul brad împodobit din Kaufland- și tac, să nu vă deranjez!"
M-a pufnit rîsul și mare greșeală am făcut. Îmi cunoaște slăbiciunile, nu mai era cale să devin mama aia rea și urîcioasă. Așa că, după încă 5 pași, am auzit:
”Mama-mi ia o jucărie!”
M-am uitat la ea. A tresărit și mi-a aruncat o privire albastră, oarecum temătoare, dar și plină de speranță:
”Gata, tac, fermoar pe gură!”
N-a tăcut, dar a fost distractiv cu ea, mai ales după ce-a strigat în gura mare:
”Mama, da' ouă de pieliță iei?!?” ( vă spun eu ce-a vrut să zică, de nu v-ați dat seama: ouă de prepeliță :))

...Și i-am luat, după îndelungi negocieri, plastilină! :)

Oițele

   În piața Operei din Timișoara, edilii orașului s-au gîndit să înfățișeze binecunoscuta scenă a nașterii lui Isus. Drept urmare, Sabina a putut să-L vadă, din nou, prunc, în iesle, alături de Maria, mămica Lui. Ca o noutate, de data aceasta au adus și două oițe, care au reprezentat un interes maxim pentru copila mea și, în ciuda celor -5 grade cît arăta termometrul, ieri, în Timișoara, n-am putut s-o mișc de lîngă iesle vreo 10 minute. Analiza și cugeta. La final, ni s-a lămurit misterul:
- Uită, oițele alea sunt de cumpărat!
- De ce crezi asta?
- Au ”bilete” în urechi!
*
Pe aceeași temă:
- Mama, tu nu-L iubești deloc pe Isus, așa-i?
- De ce crezi asta?!?
- Păi nu-ți cumperi niciun tablou cu el!
Treceam pe lîngă o tarabă la care se vindeau icoane, iar ea are noțiuni religioase de la bunica Doamne Doamne în a cărei casă nu poate să facă un pas fără să dea peste vreo iconiță, icoană, statuie, etc.

Aibo

A trecut ceva timp de cînd nu am mai scris, dar nu pentru că Sabina nu mi-ar fi oferit ”material didactic”, ci din cu totul alte motive.  Acestea fiind zise, să trecem la fapte!
***
Satu Mare, cîndva în octombrie. Sabina și tăticul ei îi fac o vizită de curtoazie unchiului Alin, mare iubitor de animale și, paradoxal, un vînător împătimit. Familia lui mai numără un membru, pe numele lui Aibo, un Pointer englez extrem de simpatic, de care Sabina s-a atașat imediat. Nu, Alin nu are curte, Aibo trăiește bine mersi cu el în apartament. Nu-i de mirare că Sabina a fost profund mirată, doar ea știa că nu primește un cîine pentru că nu avem o curte unde să locuiască. Prin urmare:
- Tata, Aibo stă cu Alin în apartament, n-are curte!
Romeo nu a fost luat pe nepregătite, își cunoaște odrasla prea bine, așa că i-a dat un răspuns pe care l-a gîndit în prealabil și l-a considerat extrem de plauzibil:
- Uite, cînd Aibo va fi mare, va face pui și o să iei tu unul, ok ?
- Dar Aibo-i băiiiaaaaatttt!!!!