O altă sîmbătă normală, acasă. Romeo ieșise, de ce nu mai contează și nici nu știu. Eu, la laptop, ca de obicei, iar Sabina se uita la desene animate. Așteptam să se plictisească, ceea ce s-a și întîmplat, mai repede decît aș fi dorit.
- Mama, îmi scoți la imprimantă un desen cu ponei, să-l colorez?
Nu știu de unde mania desenelor scoase la imprimantă, în condițiile în care are multe cărți de colorat, dar ea există, așa că ne descurcăm cum putem.
- Nu știu, iar taică-tău nu-i acasă, îl aștepți, te rog? Să nu credeți ca am mințit, sînt lucruri pe care Romeo le face atît de bine, încît nu mă interesează să le mai știu și eu, nu merită să-mi încarc memoria, și așa fragilă. În cazul de față, puteam să cuget 10 secunde și s-o ajut, dar n-am avut chef.
- Dar știu eu!
Mă uit la ea cu o mutră neîncrezătoare, și ea, suspectîndu-mă de neîncredere, insistă:
- Serios, știu, vrei să-ți arăt?
Gata, mă ridic de la laptop, chiar vreau s-o văd și pe asta. Imprimanta e o hardughie mare, ce trebuie mutată lîngă calculator în rarele momente cînd ne e de folos. Prin urmare, o iau (nu puteam sa-mi las pitica de 5 ani s-o facă, oricît de tentant era), o așez lîngă calculator și aștept. Sabina ia cablul de alimentare și-l bagă în priză. Da, am fost atentă să nu se curenteze. ”Ok, să te văd acum”, mă gîndesc eu, căci continuam s-o subapreciez. Shame on me! Sabina nu dă semne de panică. Ia cablul USB și-l bagă în mufa aferentă. Apasă ”start” și se întoarce înspre mine cu ochii licărind de fericire:
- Așa se face, acum îmi scoți poneiul?
(Eu o văd oricum frumoasă, mereu, dar are momente, ca ăsta de care vorbesc, cînd e mîndră de ea, fericită că m-a făcut pe mine fericită, cînd efectiv radiază, iar această imagine a ei mi se impregnează pe retină și-mi dă o stare de euforie pe care niciun drog n-ar putea-o egala).
Sînt absolut convinsă că, de era pagina respectivă pe monitor și nu trebuia să deschid site-ul și să cotrobăi după ea, s-ar fi descurcat singură pînă la final. Dar mi-a făcut plăcere s-o ajut. Și-am mai stat 5 minute, s-o privesc în toiul muncii, cu limbuța afară, ca de fiecare dată cînd e concentrată ”să nu depășească”.
- Mama, îmi scoți la imprimantă un desen cu ponei, să-l colorez?
Nu știu de unde mania desenelor scoase la imprimantă, în condițiile în care are multe cărți de colorat, dar ea există, așa că ne descurcăm cum putem.
- Nu știu, iar taică-tău nu-i acasă, îl aștepți, te rog? Să nu credeți ca am mințit, sînt lucruri pe care Romeo le face atît de bine, încît nu mă interesează să le mai știu și eu, nu merită să-mi încarc memoria, și așa fragilă. În cazul de față, puteam să cuget 10 secunde și s-o ajut, dar n-am avut chef.
- Dar știu eu!
Mă uit la ea cu o mutră neîncrezătoare, și ea, suspectîndu-mă de neîncredere, insistă:
- Serios, știu, vrei să-ți arăt?
Gata, mă ridic de la laptop, chiar vreau s-o văd și pe asta. Imprimanta e o hardughie mare, ce trebuie mutată lîngă calculator în rarele momente cînd ne e de folos. Prin urmare, o iau (nu puteam sa-mi las pitica de 5 ani s-o facă, oricît de tentant era), o așez lîngă calculator și aștept. Sabina ia cablul de alimentare și-l bagă în priză. Da, am fost atentă să nu se curenteze. ”Ok, să te văd acum”, mă gîndesc eu, căci continuam s-o subapreciez. Shame on me! Sabina nu dă semne de panică. Ia cablul USB și-l bagă în mufa aferentă. Apasă ”start” și se întoarce înspre mine cu ochii licărind de fericire:
- Așa se face, acum îmi scoți poneiul?
(Eu o văd oricum frumoasă, mereu, dar are momente, ca ăsta de care vorbesc, cînd e mîndră de ea, fericită că m-a făcut pe mine fericită, cînd efectiv radiază, iar această imagine a ei mi se impregnează pe retină și-mi dă o stare de euforie pe care niciun drog n-ar putea-o egala).
Sînt absolut convinsă că, de era pagina respectivă pe monitor și nu trebuia să deschid site-ul și să cotrobăi după ea, s-ar fi descurcat singură pînă la final. Dar mi-a făcut plăcere s-o ajut. Și-am mai stat 5 minute, s-o privesc în toiul muncii, cu limbuța afară, ca de fiecare dată cînd e concentrată ”să nu depășească”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu