Recital: "Somnoroase păsărele"

   A venit şi ziua mult şi cu spor amînată. Ar mai fi tras de timp, dar tata pleacă mîine din nou, iar prinţesa a vrut să se asigure că primeşte cadou la întoarcere. Că asta-i regula, pleci din oraş, revii cu o surpriză pentru pui! "Am înţeles că şi tu mi-ai pregătit ceva, aşa mi-ai spus, eu cît mai stau după surpriză?", a chestionat-o Romeo zîmbind. Aşa că, Sabina n-a mai dat-o la întors, şi-a adunat curajul, am aranjat "scena", am umflat baloane, totul în mare secret. Eu am urmat cu stricteţe instrucţiunile Reginei Stelelor, deci amenajarea decorului, îmbrăcămintea ei, "supuşii" prezenţi lîngă "tron", toate sînt creaţii proprii imaginaţiei adoratei mele. Tot ce-am făcut a fost să pornesc filmarea şi să-l chem pe cel mai important spectator al zilei: tata. Vizionare plăcută! :)
   

                                                         


   După ropotele de aplauze, a respirat uşurată, greul trecuse şi fusese, culmea! :), mult mai uşor decît îşi închipuise ea. Pe mine m-a amuzat că n-a ţinut cont de sfaturile mele şi n-a spus nici titlul, nici autorul! 

Cine-i Mihai Eminescu?

   M-a întrebat, alaltăieri, din senin: "Mama, cine-i Mihai Eminescu?"


"Uaaaau! Încă nu ştie!? Păi de unde să ştie, i-ai spus tu?!? Ar trebui să ştie!?..." Gîndurile mele se scandalizau, dar aşa, pe fugă, în cele cîteva secunde în care m-am uitat ca bleaga la ea. Nu făcea mişto de mine, era clar. În fine, în loc să-i răspund, încep şi eu cu întrebările: "Vi s-a povestit la grădi de Mihai Eminescu?" "Nu!" "Atunci de unde...?" Nu mă lasă să termin şi-mi comunică zîmbind şugubăţ: "De la reclama aia care te enervează pe tine şi schimbi canalul!" Aham! Înseamnă că n-a apucat să audă răspunsul: "poetul tuturor românilor!" Nu-i nimic, îi explic eu, ba mai mult, îi recit "Somnoroase păsărele", că tot ne pregăteam de culcare. Apoi, mai vine o idee, bate politicos la uşă, iar după ce-i deschid, îmi propune: N-ar fi o treabă faină să-ţi înveţi copila o poezie în limba română? Paranteză! (Dezavantajul grădiniţei în limba germană e că nu ştie, în afară de "Zdreanţă", pe care nu a învăţat-o cu mine, nicio poezie, respectiv niciun cîntec în limba română. Iar de la experienţa cu  Rudolph, n-am mai călcat împreună pragul limbii lui Goethe.) Închid paranteza şi revin la idee c-un răspuns entuziasmat. Ba cum să nu! Pe măsură ce scenariul prindea viaţă în mintea mea, îi explicam şi Sabinei ce surpriză o să-i facă tăticului, (plecat pentru 2 zile de-acasă cu treburi), cînd, la primirea cadoului de la el, o să-i spună: am şi eu ceva pentru tine! Şi-atunci, îmbrăcată frumos, pe-o scenă improvizată, o să-i recite poezia. Mie mi s-a părut interesant, captivant, abia aşteptam să ne apucăm de aşa ceva împreună. Sabina zîmbea, părea că se bucură şi e de acord, dar avea dubiile ei: "O să pot s-o învăţ? O s-o uit, mama! Mai bine nu..." Hopa! S-ar fi eschivat elegant, ca de fiecare dată cînd îi propuneam să înveţe ceva ce nu ştia, iar ei i se părea prea greu. Foarte serioasă şi oarecum bosumflată,
i-am spus că ce nu ştie, trebuie să înveţe şi că refuzul ei de-a încerca măcar nu-i nicio bucurie pentru nimeni. Cu-atît mai puţin pentru mine! Nu i-au picat bine vorbele mele şi c-un tremur în glas mi-a spus că ea vrea, dar nu crede că poate, că...
Brusc, am realizat că ceea ce ar fi fost o delectare pentru mine, avea să devină un motiv de nesomn pentru pitica mea dragă. Doamne, cît îmi seamănă! Exact unde n-aş vrea să aducă nici din greşeală cu mine! Îi spun că nu-i nicio grabă, că surpriza i-o poate face cînd vrea ea, anul ăsta sau celălalt. Sau să nu i-o facă deloc, dacă nu vrea. Nu mai ştiam de unde să cobor încurajări şi cum să fac să fie totul comic. Mai aveam puţin şi mă transformam în vrabie! În 10 minute putea să recite "Somnoroase păsărele", dacă-i mai începeam eu cîte-un vers. Şi totuşi, dimineaţă la 7, cînd a făcut ochi, primele cuvinte tot cu poezia au avut de-a face. Of! M-am necăjit, dar i-am repetat că ea poate orice, numai să vrea.  "Dar o să mă ajuţi, da?" insistă să primească asigurări, deşi, de-acasă pînă la grădi mi-a spus-o fără prea multe poticniri.
Ne-am contrazis o vreme în legătură cu titlul şi autorul. Ea începea direct cu prima strofă, ce să-i mai dea credit bietului poet?! I se părea comic să-i spună numele, o pufnea rîsul, era o glumă fantastică. I-am explicat, cum m-am priceput mai bine, că titlul şi autorul contează. Cînd ne-am întors de la grădi, mi-a recitat cam aşa:
Somnoroase păsărele, de Mihai Eminescu, pe la cuiburi se adună!      Cu chicotitul aferent pronunţării numelui. În rest, n-a uitat nimic. Aştept să programeze spectacolul pentru tătic şi revin. 

Lista Moşului...

   Frigiderul nostru arată ca un pom de Crăciun. Am atîrnat toţi 3, de toate pe el, chestii importante, care musai trebuie să ne sară în ochi exact la momentul potrivit! Problema-i că nici măcar un vultur nu ar mai distinge mare lucru printre magneţi, desene, reţete, programări, reclame, poze, etc.
   Mă pregăteam să "despodobesc bradul", cînd mi-au picat ochii pe lista din stînga. Mi-am amintit că i-a dictat-o bunicii ei, în octombrie. Tot atunci, mi-a fluturat-o pe sub ochi şi mi-a spus că-i pentru Moş Crăciun. Cred că i-am replicat că va trebui să facă o selecţie drastică, dar n-am citit cu atenţie doleanţele prezentate cu pix roz. Nu-i nimic, cu-atît mai bine m-am amuzat azi, parcurgînd cu ochi voioşi textul scris cu litere de tipar.
Să nu cumva să poată spune Moşul că nu pricepe despre ce e vorba în cuvînt!
Cunoscîndu-mi prinţesa, ştiu c-a vrut să umple coala A4, altfel nu-mi explic multe obiecte, altele sînt redundante, dar mă încîntă explozia de imaginaţie.

Cu şi pentru oamenii mici

   Sabina mi-a văzut rochia roşie, ultima achiziţie vestimentară.
- Şi eu vreau!
- Astea-s pentru oameni mari!
- Ia şi pentru oameni mici!
 

   Nu ştiu de ce, replica ei nu doar că m-a făcut să zîmbesc, dar mi-a mai şi amintit o poveste din vară. Mă încumetasem eu să adun pe bancheta din spate a maşinii mele 2 bucăţi de fetiţe grozave. Una şi una. Vorbăreţe, zîmbăreţe, gata de distracţie. Le duceam în parc. Sinceră să fiu, eu nu făceam altceva, (în afară de-a căsca ochii şi gura la toţi ceilalţi angajaţi în trafic), decît să mă rog la toţi sfinţii, pe care-i coboram în ordine alfabetică din calendar, să ajung cu bine, că mare era responsabilitatea în care mă băgasem. Cred că eram pe la a 5-a Născătoare de Dumnezeu şi mă mai relaxasem niţel, mai aveam doar o străduţă mică şi necirculată de străbătut, cînd le-am auzit şi-am reuşit să mă şi concentrez la gureşele din spate ce perorau de zor:
- Eu am venit prin buric!
Mi-am muşcat limba. Nu fusesem pe fază de la începutul discuţiei. Am ochit şi-un loc de parcare.
- Ai venit prin puţă, nu prin buic, mi-a spus mie mama! ripostează prietena Sabinei. Avea 4 ani şi cîteva luni şi era mai mică decît odrasla mea cu vreo 8 luni.
Am parcat repede ca gîndul şi mai repede decît el am sărit din maşină, am deschis portierele din spate şi-am îndemnat fetiţele la joacă. Era cald şi bine afară, n-aveam timp de discuţii între oameni mari şi oameni mici.
Oricum, la cea avută aici, nu făcusem faţă prea bine :))

   Morala are multe picioare în cazul de mai sus. Să nu uit să achiziţionez un mic dicţionar explicativ, pentru copii, al spinoasei probleme de mai sus, că am o vagă presimţire că mă aşteaptă nişte întrebări după următorul colţ de timp.

Cugetare

   Acum două zile m-am întors din oraş cu o pereche de papucei de casă, îmblăniţi, pentru Sabina. I-am luat în speranţa că n-o voi mai vedea umblînd de colo colo pe parchet fie cu picioarele goale, situaţie în care prevăd muci şi febră, fie doar cu ciorapi, caz şi mai periculos, în care o şi văd cum alunecă şi dă cu deşteptul de vreun colţ de perete, mobilier, etc. M-am gîndit că mi-ar fi mai simplu să-i ofer o variantă nouă şi interesantă în locul celor vechi, şi-aş limita, dacă nu chiar elimina (ce fericire!),  folosirea propoziţiei "Ia-ţi papucii!" extrem de enervantă pentru amîndouă eroinele în discuţie.
   Sabina a venit de la grădi şi şi-a găsit mergătorii cei noi la intrare. A ajuns pînă la mine ţopăind încîntată: "Ce moi sînt! Ce pufoşi!" Misiune îndeplinită.
   Aseară, Romeo îmi spune că Sabina l-a întrebat cine i-a cumpărat papucii.
- Mama ta ţi i-a luat, i-a răspuns el.
- Ah, deci se gîndeşte la mine!...

Acooo...

   Unele nopţi sînt îngrozitor de lungi şi de-a dreptul epuizante. Oboseala îmi amorţeşte corpul, dar, culmea, nu-mi dă aprobarea să mă scufund în lumea liniştită a somnului greu. Atunci, încep să creionez cu gînduri pe cerul minţii diverse răspunsuri, niciodată rostite, la întrebări ce mă mai chinuie sau pur şi simplu mă las în voia amintirilor. Cînd alea rele şi urîte mă fac să mă sucesc de pe-o parte pe alta minute bune, îmi impun să-mi amintesc frumuseţi. Aşa mi-a revenit în memorie, noaptea trecută, cel mai frumos cuvînt din lume. Acooo.
    Sabina se trezea uneori atît de senină şi fericită, încît, după ce semnam condica de prezenţă în faţa ei, ne răsplătea cu unul sau mai mulţi Acooo care puteau să însemne orice sau tot ce era mai frumos, mai bun, mai pur, mai... Nu beneficiam mereu de acest privilegiu, dar, cînd o vedeam cum îşi potriveşte buzele, cum îmi rîde din ochii ei mari, ştiam că urmează cea mai frumoasă descriere a universului: Acooo.
   A fost mereu un copil de-o dulceaţă aparte, de-o drăgălăşenie cum nu-mi puteam închipui că există. Trebuia doar să-i dai voie şi ţi se lipea invariabil de inimă. Ajungea, uneori, să nu fi atent şi te trezeai îndrăgostit fără scăpare. Mama mea o sorbea din ochi cu drag şi-mi spunea: "toată-i suflet cîtă-i!"
   Emoţia e încă acolo, vocea ei de atunci e nealterată în sufletul meu, o văd cu ochii minţii şi mă las pradă celui mai frumos cuvînt din lume, care şi-acum îmi readuce starea de bine, de pe oriunde s-ar ascunde... Acooo!
   Sabina nu-l mai rosteşte, dar, nimic altceva nu s-a schimbat. 

Verdict: am înnebunit! Sau nu?!

    Să tot fi avut Sabina vreo 9 luni cînd am luat-o din patul nostru şi-am mutat-o definitiv în pătuţul ei. Pătuţ pe care îl cumpăraserăm de la naştere, dar pe care îl foloseam doar peste zi. Sau dacă aveam chef să mă trezesc în fiecare noapte, din oră în oră, şi s-o mut între noi, să pape şi să tacă. Nu, am preferat să dorm în cotul stîng, că de mă-ntorceam nu mai aveam aer sau riscam s-o mişc. A venit ziua mult aşteptată. Manipularea ei prin urlete luase sfîrşit, indiferent de consecinţe. Am decretat ceva de genul: "N-am făcut copilul ăsta singură, de-acum nu mă mai ridic nici dacă..." a urmat o exagerare tipică pentru starea de draci pe care-o aveam. Normal că n-o mai ţin minte. Nu ştiu cum se face, dar a priceput şi copila, repede, că nu-i cazul să mă mai deranjeze. Se trezea şi începea, în crescendo: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Romeo se prezenta la datorie, la fel cum face şi azi, că n-am mai schimbat orînduirea dacă funcţiona aşa de bine pentru toată lumea.
   Între timp ne-am mutat, iar Sabina din povestea noastră a primit camera ei! Uau, ce doi păuni mîndri avea drept părinţi fetiţa de 3 ani, care nu dădea doi bani găuriţi pe mîndreţea de încăpere special decorată şi amenajată pentru ea. Tot dormitorul nostru îi părea mai frumos, ori bucătăria, ori baia, sau oricare încăpere în care ne aflam şi noi. Am priceput repede că ne-am făcut damblaua, nicidecum nu i-am făcut ei ditamai bucuria. Dar am insistat să doarmă în patul ei, din odaia ei, singură şi adesea foarte nemulţumită!
   Şi pentru că, în copilăria mea, tatăl a fost responsabil cu cititul poveştilor, Romeo a prins, din zbor, şi funcţia de maestru de ceremonii înainte de somnic. La rugăminţi sau în cazuri speciale, de genul: "Vreau să-mi citească mama!", îl înlocuiam, fie mîndră că mă vrea pe mine, că eu citesc mai frumos şi cu intonaţie, fie zburlită, că tocmai atunci şi-a găsit să nu mă lase să fac nimicul de care mă ocupam.
   Pînă aici, toate bune, au mai trecut 3 ani, Sabina ştia regulile casei, nu le mai comenta. Dimineaţa, se auzea din camera ei: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Acelaşi crescendo, aceeaşi insistenţă, unele lucruri pur şi simplu nu se mai schimbă, indiferent de decor. Avea nopţi în care venea lipa-lipa, se oprea în uşa dormitorului nostru şi nu mai pleca de-acolo decît de mînă cu tăticul ei. În dimineţile respective dormea mai mult.
   Nu-mi amintesc motivul pentru care am cedat, acum vreo 2 luni, şi-am lăsat puiul de om să se cuibărească la noi în pat. Nu mi se părea mare lucru, plus că trebuie să fi avut faţa aia drăgălaşă, la care nici măcar eu, în zilele mele bune, nu ştiu să spun nu. Romeo s-a uitat mai strîmb, dar el de multă vreme nu-şi mai pune mintea cu mine, are chestii mai importante de făcut. Am anunţat-o că mami şi tati se uită la un film, iar ea, dacă voia să rămînă cu noi, trebuia să doarmă, nu să mă bată la cap. Pupici, noapte bună, tralalala, în 5 minute Sabina noastră dormea dusă. Fără poveste, fără smiorcăieli. Mare minune, mare! Azi aşa, mîine aşa, reuşeam s-o culcăm puţin după 8 seara, se trezea bine-dispusă dimineaţa, nu mai avea nevoie de poveşti, cîştigam o oră la programul nostru de cinematecă de seară... Romeo o culegea de fiecare dată, cu grijă şi mare drag, şi-o planta în patul ei. Pînă într-o noapte în care nu l-am mai lăsat s-o ia de-acolo. Puiul de om dormea aşa de frumos, cu mînuţele în sus, pe lîngă cap, ca bebeluşii care n-au nicio treabă. M-am dus eu la ea în cameră. Şi mă tot duc, de-atunci, în fiecare noapte, conştientă fiind că s-ar putea să regret într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Dar ea zîmbeşte parcă mai mult în ultima vreme, iar mie chiar îmi vine să-mi bag picioarele in ele de reguli scrise şi nescrise, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin!

   De vreo două nopţi dorm şi mai prost. Dr. House n-a avut nimic mai bun de făcut decît să declare, în ultimul episod, cu siguranţa-i specifică: "All parents screw their children!"
   Romeo e un fericit care se pune contra...

Anatomia unor felii de pîine...

   Dimineaţă, la micul dejun pregătit de tăticul ei, Sabina, încă ciufulită şi cu somn printre gene, întreabă:
- Ce mi-ai dat aici, doi rinichi?!

No comment! 

Vacanţă

   Escapada noastră -de multă vreme planificată şi analizată- la Londra, ne-a forţat să ne despărţim de Sabina pentru aproape o săptămînă. Şi, pentru că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, iar eu ar trebui să ştiu acest lucru mai bine decît mulţi, în ultimul moment am decis ca pitica noastră să stea, în timpul ăsta, cu o mătuşă de-a mea. Emoţii de toate părţile, dar Sabina a făcut faţă cu brio situaţiei şi de data asta. Drept e că acest lucru s-a întîmplat în stilul ei, adică a făcut ce-a vrut cu mătuşa, dar s-a cam împiedicat de văru' Adi. Care-i un copil mare de felul lui şi ţine la principiile unei vieţi sănătoase. :) Aşa am aflat. S-au duelat verbal din pricina unui mic bob de cătină pe care Sabina a refuzat să-l facă nevăzut pe gît în jos, deodată cu linguriţa cu miere pe care-o serveşte în fiecare dimineaţă. Lipsa comunicării şi-a spus cuvîntul. Uitasem să las vorbă că îi dau voie să nu mănînce bobul de cătină. Mi-ar fi plăcut să fiu o musculiţă şi să asist la scenă, cred că m-aş fi distrat copios, de vreme ce zîmbesc doar imaginîndu-mi "frontul de luptă" şi pe cei doi opozanţi. Într-un final, situaţia a fost gestionată pe cale diplomatică de către mătuşa mea, care s-a întors la timp pentru a da cîştig de cauză copilului mai mic. Victorie! Sabina nu a mîncat bobul de cătină! Copilul mai mare s-a supărat şi-a intrat într-un silenzio stampa de neclintit. Mi s-a spus că Sabina a încercat să rupă lanţurile tăcerii, dar a fost zadarnic. Copilul cel mare n-a cedat presiunii drăgălaşe. Cînd am întrebat-o pe ea despre cele întîmplate mi-a spus doar: "Adi e cam răuţ!" Aşa să-i rămînă statusul!
   Convorbirile noastre telefonice mi-au bucurat sufletul pe toată perioada cît am stat departe de ea. În prima sau a doua seară m-a şi informat, extrem de încîntată, că a găsit un ou şi că aşteaptă să iasă puiul. "Mama, cred că va fi un pui de cioară, ştii, oul a crăpat!" Nu ştiu cum să explic că nu informaţia mă interesa, ci modul în care o transmitea, inflexiunile vocii ei iubite, pe care o auzeam atît de entuziasmată de ceea ce se întîmpla în jurul ei. Sînt lucruri pe care, atunci cînd mi se întîmplă, am sentimentul foarte convingător că nu le voi uita niciodată. Şi cam aşa e, dacă mă iau după experienţă. Sabina mi-a transmis energie şi dragoste şi-un dor nebun de zîmbetul ei ştirb. Într-un astfel de moment i-am promis rochiţa lui Albă ca Zăpada şi un...da, un Zhu-Zhu. (Mi-am căscat mai bine ochii la denumire şi-am văzut că se scrie cu h, deci îmi cer scuze pentru pocirea numelui din postarea anterioară). Am rugat-o doar să pape şi să fie cuminte pînă ne întoarcem. Ştiu, făcusem ditamai tămbălăul cu banii munciţi şi jucăriile cîştigate cu trudă, dar asta era o situaţie excepţională. Eram înţeleasă de un copil de 6 anişori mai bine decît de mulţi adulţi. Îmi dădea voie să mă bucur, să fiu fericită, ba chiar mă ajuta în felul ei şi nu-mi cerea nimic, nu-mi reproşa nimic. Mă iubea şi-mi relata cu entuziasm povestea oului de cioară.

   Cînd ne-am revăzut era toată un zîmbet fericit. Mi-a arătat oul de cioară, căţelul de pluş pe care-l culcase la intrarea în casă şi-mi povestea, şi-mi povestea... Pregătise cîteva desene pentru mine, cu care m-a întîmpinat la sosire. A moştenit un obicei frumos, am observat că-i place să ofere, mereu, cîte ceva. Şi-o iubesc şi pentru asta. Ştiam că aşteaptă cadourile, dar aveam de făcut o vizită mai întîi, era deja trecut de ora 8 seara şi-am rugat-o să aibă răbdare. Doamne, uneori sînt de groază! Tot ea să aibă răbdare!!! Dar a avut! Şi-au mai trecut vreo două ore bune pînă cînd am scos la iveală primul cadou: o pereche de şosete gri cu dungi negre! Mi-a mulţumit c-un zîmbet împrumutat de la un alt copil şi m-a privit întrebătoare. "Ce zici, iubire, îţi plac?" o chestionez eu veselă. "Mdaaa." Se uită şi la Romeo. El o priveşte ghiduş. "Uite, ţi-am luat şi vişinii cu dungi roz!" continui eu, deşi îngeraşul ce sălăsluieşte în sufletul meu bătea cu pumnii şi picioarele în uşa pe care i-am închis-o în nas, cu cheia. "Nu mai chinui copilul!" Am scos o cărticică, apoi un spumant de baie cu moaca lui Rapunzel...Sabina parcă îşi regăsise zîmbetul. Şi-am zis: "Gata, eşti mulţumită? Ai primit nişte cadouri extrem de frumoase." "Da, da..." Îşi plimba privirea de pe-o faţă pe alta, revenise la zîmbetul împrumutat, nu pricepea nimic, chiar am fost în stare să uit că i-am promis altceva?! Nu m-a întrebat, mi-a mulţumit. Nu mi-a reproşat c-aş fi uitat ceva, sau mai rău, că nu mi-am ţinut promisiunea. Era doar nedumerită şi-şi uitase un rictus pe chip. Atunci,  îngeraşul a spart uşa. Am scos rochiţa, apoi rockstarul Zhu-Zhu. Sabina chiuia şi ţopăia pe-un şotron imaginar. Nu cred că ştia de care să se bucure mai tare. Am îmbrăcat-o. Oscilaserăm, la magazin, între rochiţa pentru 5-6 ani şi cea pentru 7-8 şi-am hotărît să i-o luăm pe cea mai mică, dar am constatat cu surprindere că puteam, liniştiţi, merge pe varianta mare. Nu-i nimic. Cînd am avut cu cine povesti, i-am spus că pe Josie (rockstarul violet), o primise, de fapt, de la Codruţa şi Abhi cu care ne-am întîlnit la Londra şi care, după ce mi-a umblat mie gura, nu s-au lăsat pînă n-au ajuns la etajul IV al magazinului de jucării Hamleys, pentru a-i face această bucurie copilei mele. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu mă sufoc de drag pentru toţi cei care aduc un zîmbet, prin orice gest, pe chipul ei iubit. Iar Sabina le mulţumeşte frumos, încîntată de primul ei Zhu-Zhu pet, căci, să nu uităm, sînt mulţi şoareci coloraţi prin magazine. Dar, la cum o cunosc eu, presiunea nu mai e atît de mare, vom scăpa de tot după achiziţionarea primei şi ultimei căsuţe pentru Josie.
   A doua zi, nu s-a despărţit de rockstarul violet cu creastă albă şi  a umblat îmbrăcată cu rochiţa de Albă ca Zăpada, cînd ne-am făcut vizitele pe la prietenii ce-au rămas în oraşul natal.
A aşteptat cuminte aprecierile şi laudele celorlalţi, savura fiecare moment. Cînd a dat rochiţa jos, a cedat şi febrei, mi se părea mie că ceva nu-i în ordine, dar am sperat, ca de obicei, că exagerez. Cu toate astea, luasem de la farmacie cele necesare şi-am readus-o pe linia de plutire în două zile. Apoi a urmat alergia la aditivii din faimosul salam săsesc! Cine s-ar fi gîndit, doar îmi amintesc de fetiţa sîsîită care-l lăuda mai ceva ca pe-o felie de tort. Alt stres, dar acum e la grădi şi, cu puţin noroc, revenim la rutina noastră de zi cu zi... Vacanţă nu cred că mai vreau fără ea!