Deşi are 6 ani şi cinci luni (astăzi), mi se mai întîmplă să mă refer la ea şi să o numesc "soră-mea". Atît de incredibilă mi se pare, încă, minunea de-a o avea. În dimineţile în care se trezeşte cu un zîmbet mare cît o inimă bună, pictat pe tot chipul ei adorat de mine, simt, efectiv, nevoia de a-mi trage două palme, să mă conving că nu visez. Ea îşi aliniază dinţişorii într-o hlizeală şi mai largă, iar eu ştiu că n-am unde să văd ceva mai frumos. Şi-mi arde de glume şi de joacă:
- Tu cine eşti şi ce cauţi aici?! o întreb pe tonul cel mai serios pe care-l găsesc la îndemînă.
- Cum cine sînt?! Sînt copilul tău! Încă are un aer ştrengăresc pe faţă.
- De unde ştii că eşti copilul meu?
- Am fost la tine în burtică, mama!
- Nu-mi amintesc... ai vreo dovadă c-ai fost acolo?!
Fuge la albumul cu poze, mi-l aduce şi începe să întoarcă paginile.
- Uite, aici sînt eu cu tine, aici...
- Eu văd doar un bebeluş, de unde ştii că eşti tu?
- Mamaaaa! Dar ştii că eu sînt!
Arde de nerăbdare să mă convingă. Zîmbetul păleşte în faţa mutrei mele serioase. Îmi păstrez cu greu masca asta pe chip, dar jocul are o savoare aparte de fiecare dată. Iubesc s-o văd cum răscoleşte după replici, dovezi, cum trece de la o stare la alta, cum vrea să fie copilul meu recunoscut şi acceptat...
Ultima dată am cedat mai repede argumentelor ei, o vedeam impacientată şi nu ăsta era scopul meu. Romeo a luat-o în braţe, a pupăcit-o bine şi-a întrebat-o:
- Dar eu, eu ştii cine sînt?!
- Da, tu eşti omul care-o face pe mama să rîdă!!!
Pe cineva trebuia să-şi verse şi ea năduful!
Pe mine m-a ridicat la cer, a nu ştiu cîta oară, cînd mi-a arătat familia ei. Horia şi T-rex urmează să ni se alăture, iar Sabina îi aşteaptă cu cer senin, fluturi roz, baloane şi multă nerăbdare.
- Tu cine eşti şi ce cauţi aici?! o întreb pe tonul cel mai serios pe care-l găsesc la îndemînă.
- Cum cine sînt?! Sînt copilul tău! Încă are un aer ştrengăresc pe faţă.
- De unde ştii că eşti copilul meu?
- Am fost la tine în burtică, mama!
- Nu-mi amintesc... ai vreo dovadă c-ai fost acolo?!
Fuge la albumul cu poze, mi-l aduce şi începe să întoarcă paginile.
- Uite, aici sînt eu cu tine, aici...
- Eu văd doar un bebeluş, de unde ştii că eşti tu?
- Mamaaaa! Dar ştii că eu sînt!
Arde de nerăbdare să mă convingă. Zîmbetul păleşte în faţa mutrei mele serioase. Îmi păstrez cu greu masca asta pe chip, dar jocul are o savoare aparte de fiecare dată. Iubesc s-o văd cum răscoleşte după replici, dovezi, cum trece de la o stare la alta, cum vrea să fie copilul meu recunoscut şi acceptat...
Ultima dată am cedat mai repede argumentelor ei, o vedeam impacientată şi nu ăsta era scopul meu. Romeo a luat-o în braţe, a pupăcit-o bine şi-a întrebat-o:
- Dar eu, eu ştii cine sînt?!
- Da, tu eşti omul care-o face pe mama să rîdă!!!
Pe cineva trebuia să-şi verse şi ea năduful!
Pe mine m-a ridicat la cer, a nu ştiu cîta oară, cînd mi-a arătat familia ei. Horia şi T-rex urmează să ni se alăture, iar Sabina îi aşteaptă cu cer senin, fluturi roz, baloane şi multă nerăbdare.
