Somn adînc :)

   Ne mai trezește noaptea după cîte o aterizare pe jucăriile de pluș, aranjate strategic, pentru a atenua impactul, dar azi-noapte, cred că a hotărît că nu merită efortul să se mai cațere înapoi în pat și și-a continuat somnul, liniștită, până ce am găsit-o eu. M-am speriat inițial văzînd patul gol, dar îi auzeam respirația în liniștea nopții. Când am văzut-o, am analizat rapid situația în minte și, după ce mi-am dat seama că nu s-a lovit, am alergat, în hohote de rîs, să-l trezesc pe Romeo și să înșfac aparatul de fotografiat, pentru a imortaliza momentul. Apoi, am ridicat-o ușor și-am așezat-o în patul ei. Nu s-a trezit, dar mi-a zâmbit parcă în somn, în semn de mulțumire, pentru că am trecut pe la ea. Am sărutat-o prelung pe frunte, cu toată dragostea ce-mi inunda sufletul, într-un alt semn de mulțumire, pentru că există și-mi umple zilele și nopțile în felul ei unic și inconfundabil.
   Când s-a trezit dimineață și-a luat tăticul la rost profund șocată și jignită de faptul că avea scutec. ”Ce-i aici ? Cine mi-a pus scutec??? Oricum nu făceam pipi în pat!” I-l pusesem eu, în timp ce dormea, ca măsură de precauție pentru că nu a vrut în ruptul capului să facă pipi înainte de culcare.
”Nu ți-am pus eu scutecul! ” i-a spus Romeo. Indignarea ei a crescut și-a început să mă strige. O auzeam, dar somnul meu era prea dulce și oricum aveam timp destul pentru discuția asta. După o oră, când am ieșit din dormitor, ea încă era cu scutecul lângă ea:
”De ce mi-ai pus scutecul, mamă?”
”Iartă-mă, iubita, dar mi-a fost teamă că o să faci pipi în pat.”
”Știi că nu făceam!” mi-a ripostat supărată. Și nu făcuse. Dar, fie vorba între noi, avusesem două ”accidente” și-am fost doar precaută. Dar de-acum, fie ce-o fi, dă-o-ncolo de saltea, n-o mai jignesc !

Mi-e dor de persoanele care pleacă...

Aveam de ceva vreme planificată excursia la București, la concertul Depeche Mode, care spre dezamăgirea mea nu s-a mai ținut și hotărâserăm să n-o luăm pe Sabina cu noi. Nu-i lipseau orele obositoare de mers cu mașina pe ”drumurile noastre toate”, iar noi puteam avea o mai mare libertate de mișcare. Nu avea să sufere, doar rămânea cu bunica Doamne-Doamne, așa i-a rămas numele mamei mele după ce Sabina a auzit-o de mai multe ori exclamând: ”Doamne, Doamne ce te iubește bunica pe tine!”
Nu ne-am anulat plecarea, în ciuda veștilor proaste legate de concert. Sabina a rămas acasă, dar ne-am promis să povestim mult la telefon. De câte ori am sunat-o, fie n-a vrut să vorbească, fie mă saluta scurt și pasa telefonul. Am întrebat-o pe mama dacă totul e în regulă și m-a asigurat că da, doar că Sabina i-a spus odată, după ce a întrebat-o de ce nu vorbește cu mama și cu tata: ”Buni, mi-e dor de persoanele care pleacă.”

Porumbelul

Ne îmbrăcam într-o dimineață de octombrie să ieșim în parc, să vedem porumbeii.
”Aducem un porumbel acasă, să locuiască aici, cu noi?” m-a întrebat Sabina.
”Nu, iubita mea, trebuie să-l lăsăm liber, să zboare, în casa noastră i-ar lipsi familia lui, prietenii lui, ar fi singur și-ar putea muri”, i-am răspuns eu, încercînd să-i dau o explicaţie care s-o convingă să renunțe la idee. Părea că a înțeles și m-a lăsat s-o îmbrac, fără să mai spună nimic.
Nici nu ieșim bine din casă și simt cum mă strînge mai tare de mînă și mă trage după ea strigînd:
”Uite, mama, porumbelul! E singur, nu are familie, nu are prieteni și nu zboară!” Mă uit mai atentă, mereu observă lucruri care scapă privirii mele, și văd, într-adevăr, un porumbel care ciugulea ceva într-un rondel de flori. Era singur. Sabina continuă: ”Mama, îl luăm acasă, o să fim noi familia lui și-ai să vezi că n-o să moară!...”

Mama, cînd e mîine?

De cînd mă bucur de ochii mari și albaștri ai fetiței mele, de chipul ei angelic, învăț să răspund la cele mai frumoase și neobișnuite întrebări. Mă descurc, de cele mai multe ori, onorabil. O întrebare însă, nu și-a găsit încă răspunsul în mintea mea.
”Mama, cînd e mîine?”
”Dormi noaptea asta, și dimineață va fi mîine” i-am răspuns eu.
S-a trezit a doua zi cu întrebarea pe buze: ”Mama, azi e mîine?”