Ne îmbrăcam într-o dimineață de octombrie să ieșim în parc, să vedem porumbeii.
”Aducem un porumbel acasă, să locuiască aici, cu noi?” m-a întrebat Sabina.
”Nu, iubita mea, trebuie să-l lăsăm liber, să zboare, în casa noastră i-ar lipsi familia lui, prietenii lui, ar fi singur și-ar putea muri”, i-am răspuns eu, încercînd să-i dau o explicaţie care s-o convingă să renunțe la idee. Părea că a înțeles și m-a lăsat s-o îmbrac, fără să mai spună nimic.
Nici nu ieșim bine din casă și simt cum mă strînge mai tare de mînă și mă trage după ea strigînd:
”Uite, mama, porumbelul! E singur, nu are familie, nu are prieteni și nu zboară!” Mă uit mai atentă, mereu observă lucruri care scapă privirii mele, și văd, într-adevăr, un porumbel care ciugulea ceva într-un rondel de flori. Era singur. Sabina continuă: ”Mama, îl luăm acasă, o să fim noi familia lui și-ai să vezi că n-o să moară!...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu