Dar, pînă una alta, am încurcat-o...
Ziua nu-mi anunţa probleme, dimpotrivă. Copila mea vine veselă de la grădi, mănîncă tot din farfurie şi începe - fără s-o roage nimeni - să deseneze liniuţe într-unul din caietele ei. Nu ştiu cine m-a pus să mă bag în seamă. Doamne, fie-ţi milă, data viitoare! Îmi arată că scrisese DORNA. Mă roagă să-i spun ce scrie. Doamne, de ce nu i-am spus, pur şi simplu? De ce? N-am avut de lucru şi-am zis că pot s-o ajut să citească ea ce scrie acolo. Mi-e greu să pricep cum poate să-mi spună toate literele, dar nu poate să-mi spună cuvîntul.
Nu pricep şi gata, cu toate explicaţiile pe care le-am primit pînă acum, nu mă duce măgăoaia să înţeleg mecanismul.
Silabisim şi într-un final îi dăm de cap. Mai mult le ghiceşte decît citeşte, mi-e foarte clar. În loc să mă mulţumesc cu atît, încă ziua mea era minunată, mă pune Neghiniţă să mai zăbovesc pe lîngă ea. Eu şi crizele mele de conştiinţă. Mai bine stăteam pe lectoc! Sabina spune cuvîntul DODO. Eu, împinsă de Neghiniţă, cum altfel, mă trezesc vorbind:
- Hai, scrie DODO! Te ajut.
- Bine!
Dă pagina şi-l plasează pe D la loc de cinste. Pînă aici, toate-s perfecte. De ce n-a sunat telefonul? De ce nu mi-a picat ceva în cap? De ce n-am amuţit? Naaaaaa, nimic din toate astea nu s-au putut întîmpla. După D se opreşte şi se uită la mine. Ce auzi după dî? întreabă corzile mele vocale, plictisite. Sabina se uită la mine, mută. Insist, că nu-mi dau seama de pericol. Ce auzi după dî? Nimic. Sabina are o faţă de copil căruia i se vorbeşte japoneză. Doooooooooo. Ce auzi după dî? Nimic!
- Repetă şi tu. Mormăie un do.
- Nu aşa, lung: dooooooooo. Sabina spune şi ea: Doooooooooooo.
- Ce auzi după dî? Aceeaşi figură tîmpă. Am impresia că-i atentă la orice altceva. Simt o mică iritare, dar mă stăpînesc. Vocea mea rămîne calmă, deşi oarecum nerăbdătoare. Cred c-am stat vreo 10 minute analizînd acest dooooooooooooooo. În capul meu îşi făcuse loc dislexia. Măi, ... dacă?! Sincer îngrijorată, întreb:
- Auzi aaaaaa?
- Nu.
- Eeeeee?
- Nu.
Dau gata vocalele şi revin la dooooooooo. Tot ce reuşisem a fost să-i smulg un zîmbet. I se părea comic. Eu alunecam spre paranoia. Lent, dar sigur. Şi luptam cu irascibilitatea, că-mi venea să-i iau caietul şi creionul pe care şi-l tot băga în gură şi să le arunc pe geam. Iar pe ea s-o trimit să facă orice altceva. Dar nu, reuşesc să rămîn fermă pe scaun şi să scormonesc după idei salvatoare. Îmi iese un oooooooooo prelung din străfundurile gîtului şi mă uit la ea. Aştept. Îi dau lacrimile şi-mi spune:
- Eu n-am auzit că-i o!
- Dar ce-ai auzit?
- N-am auzit nimic!
- Nu plînge, de ce plîngi?
Jur că n-am certat-o, nu am strigat, nimic. Eram chiar mîndră de stăpînirea mea de sine, iar ea bocea cu lacrimi de crocodil. Îi dăm de cap lui DODO şi eu îi înşirui toate cuvintele din două silabe care se repetă pe care mi le amintesc. Rîde cu lacrimi. Eu îi spun lui Romeo că ceva nu-i în regulă, el mă trimite să-mi plimb paranoia pe altă uliţă. A lui e înfundată. Hmmmm! Trebuia să ştie mai bine. Na, el e de vină. Încă nu ştie că-n situaţii de astea pierd controlul lucidităţii?! El e de vină. Măcar am stabilit cine plăteşte. Vinovatul.
Mă întorc la odraslă, hăituită de îngrijorare. Nu m-a sunat nimeni! Of! Porumbelul şi-a luat zborul deodată cu vorbele mele:
Paranoia: - Dacă scrii COCO, de una singură, îţi cumpăr un papagal!
Sabina: - Serios, nu glumeşti?
Paranoia: - Nu!
Ia ghiciţi în cîte secunde a buchisit literele?! Exact, să fi tot fost vreo 30. De ce nu m-a sunat nimeni? De ce n-am spus o rugăciune de iertare a păcatelor?! Orice, dar să nu-i fi promis un pa-pa-gal!...
Sabina e călare pe telefon. Numai cine nu vrea să audă nu ştie deja că mîine va primi un papagal. Şi tot ce va face cu el...
Aşa-mi trebuie! Merit!
