D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

luni, 23 ianuarie 2012

În numele papagalului

Am încurcat-o! Gata! Mă declar nebună de legat, cu manifestări paranoice recurente. Şi voi plăti pentru asta. Of, Doamne, iartă-mă şi nu-mi mai pune promisiuni în gură în momente de criză emoţională. Promit să nu mai fac, după ce mă tratez.
Dar, pînă una alta, am încurcat-o...
Ziua nu-mi anunţa probleme, dimpotrivă. Copila mea vine veselă de la grădi, mănîncă tot din farfurie şi începe - fără s-o roage nimeni - să deseneze liniuţe într-unul din caietele ei. Nu ştiu cine m-a pus să mă bag în seamă. Doamne, fie-ţi milă, data viitoare! Îmi arată că scrisese DORNA. Mă roagă să-i spun ce scrie. Doamne, de ce nu i-am spus, pur şi simplu? De ce? N-am avut de lucru şi-am zis că pot s-o ajut să citească ea ce scrie acolo. Mi-e greu să pricep cum poate să-mi spună toate literele, dar nu poate să-mi spună cuvîntul.
Nu pricep şi gata, cu toate explicaţiile pe care le-am primit pînă acum, nu mă duce măgăoaia să înţeleg mecanismul.
Silabisim şi într-un final îi dăm de cap. Mai mult le ghiceşte decît citeşte, mi-e foarte clar. În loc să mă mulţumesc cu atît, încă ziua mea era minunată, mă pune Neghiniţă să mai zăbovesc pe lîngă ea. Eu şi crizele mele de conştiinţă. Mai bine stăteam pe lectoc! Sabina spune cuvîntul DODO. Eu, împinsă de Neghiniţă, cum altfel, mă trezesc vorbind:
- Hai, scrie DODO! Te ajut.
- Bine!
Dă pagina şi-l plasează pe D la loc de cinste. Pînă aici, toate-s perfecte. De ce n-a sunat telefonul? De ce nu mi-a picat ceva în cap? De ce n-am amuţit? Naaaaaa, nimic din toate astea nu s-au putut întîmpla. După D se opreşte şi se uită la mine. Ce auzi după dî? întreabă corzile mele vocale, plictisite. Sabina se uită la mine, mută. Insist, că nu-mi dau seama de pericol. Ce auzi după ? Nimic. Sabina are o faţă de copil căruia i se vorbeşte japoneză. DooooooooooCe auzi după ? Nimic!
- Repetă şi tu. Mormăie un do.
- Nu aşa, lung: dooooooooo. Sabina spune şi ea: Doooooooooooo.
- Ce auzi după dî? Aceeaşi figură tîmpă. Am impresia că-i atentă la orice altceva. Simt o mică iritare, dar mă stăpînesc. Vocea mea rămîne calmă, deşi oarecum nerăbdătoare. Cred c-am stat vreo 10 minute analizînd acest dooooooooooooooo. În capul meu îşi făcuse loc dislexia. Măi, ... dacă?! Sincer îngrijorată, întreb:
- Auzi aaaaaa?
- Nu. 
- Eeeeee? 
- Nu. 
Dau gata vocalele şi revin la dooooooooo. Tot ce reuşisem a fost să-i smulg un zîmbet. I se părea comic. Eu alunecam spre paranoia. Lent, dar sigur. Şi luptam cu irascibilitatea, că-mi venea să-i iau caietul şi creionul pe care şi-l tot băga în gură şi să le arunc pe geam. Iar pe ea s-o trimit să facă orice altceva. Dar nu, reuşesc să rămîn fermă pe scaun şi să scormonesc după idei salvatoare. Îmi iese un oooooooooo prelung din străfundurile gîtului şi mă uit la ea. Aştept. Îi dau lacrimile şi-mi spune:
- Eu n-am auzit că-i o!
- Dar ce-ai auzit?
- N-am auzit nimic!
- Nu plînge, de ce plîngi?
Jur că n-am certat-o, nu am strigat, nimic. Eram chiar mîndră de stăpînirea mea de sine, iar ea bocea cu lacrimi de crocodil. Îi dăm de cap lui DODO şi eu îi înşirui toate cuvintele din două silabe care se repetă pe care mi le amintesc. Rîde cu lacrimi. Eu îi spun lui Romeo că ceva nu-i în regulă, el mă trimite să-mi plimb paranoia pe altă uliţă. A lui e înfundată. Hmmmm! Trebuia să ştie mai bine. Na, el e de vină. Încă nu ştie că-n situaţii de astea pierd controlul lucidităţii?! El e de vină. Măcar am stabilit cine plăteşte. Vinovatul.
Mă întorc la odraslă, hăituită de îngrijorare. Nu m-a sunat nimeni! Of! Porumbelul şi-a luat zborul deodată cu vorbele mele:
Paranoia: - Dacă scrii COCO, de una singură, îţi cumpăr un papagal!
Sabina: - Serios, nu glumeşti?
Paranoia: - Nu!
Ia ghiciţi în cîte secunde a buchisit literele?! Exact, să fi tot fost vreo 30. De ce nu m-a sunat nimeni? De ce n-am spus o rugăciune de iertare a păcatelor?! Orice, dar să nu-i fi promis un pa-pa-gal!...

Sabina e călare pe telefon. Numai cine nu vrea să audă nu ştie deja că mîine va primi un papagal. Şi tot ce va face cu el...
Aşa-mi trebuie! Merit!

4 comentarii:

vavaly spunea...

LA cata ambitie au copiii astia in ei chiar ca este un act de curaj ceea ce ai facut tu. Mai bine ii lasam de capul lor la capitolul invatari savante ca pana la urma tot ne vor uimi cu ceea ce stiu si ne trezim ca citesc si scriu fara sa le fi aratat o buche macar (bine, Dante cand s a apucat sa scrie si a umplut o juma de caiet cu litere si cifre, avea 2 ani si un pic iar eu am crezut ca avem fantome in casa, atat de uimita, ca sa nu zic speriata, am fost).
Acum se chinuie din rasputeri sa isi inghesuie fundul in lift (pardon, sifonier) si nu se lasa dom'le pana nu intra tot :)).
Iar faza cu nervii nostri, eu zic sa ni-i conserva pentru clasa I si urmatoarele, acolo proba de rezistenta si diazepam pe capul nostru ...
Oricum am ras cu lacrimi la patania ta, astept de acum o noua categorie: Intamplari cu papagalul :))

Sorana spunea...

Vavaly, eu sînt conştientă, în general măcar, că Sabina mi-a moştenit căpoşenia şi-ncerc să reacţionez ca atare. Am şi eu momente cînd mi-ar plăcea să o învăţ mai multe, dar nu vrea cu mine şi cred că mi se trage de la desenele ei pe care le criticam dacă nu erau demne de laudă. Nu suportă critica! Cît despre şcoală, mă tem că voi fi depăşită de situaţie, am ales s-o dau la secţia germană, iar cunoştinţele mele în domeniu sînt limitate. Ca să nu zic nule. Prin urmare, trăiacscă sistemul after school! Să văd cum o scot la capăt cu papagalul, va fi capitolul 2, clar :))

Anonim spunea...

:))) cred ca nu am mai ras de mult atat de tare: parca ma descrii pe mine: asa patesc si eu cu Daria: stie literele si cifrele de la 3 ani si jumatate cand a invatat ca asa a vrut domnia sa, dar nu trecem peste asta, adica facem lectii ca sa depaseasca momentul si sa citeasca cuvintele...progresam in ritm de melc :D
faza cu papagalul e tare! am patit ceva similar cu ea: i-am spus ca ii cumpar un cal (asta vrea de 2 nai de zile pentru ca ii place sa calareasca si din motive evidente nu am pus in practica aceasta dorinta a ei) daca citeste niste cuvinte de pe o foaie.....n-a ca a reusit ea sa desluseasca cuvintele (cred ca a ghicit mai mult!) si beleaua a fost mare!!!
am schimbat tactica si i-am luat inca unul de plus (ca nu avea decat o herghelie in camera ei), bocete mari ca sunt o mama rea si nu-i cumpar un cal adevarat!!! m-am invatat minte si cand ii lansez o provocare, dau si detalii ca sa evit situatiile de genul asta
deci,tu ai scapat ieftin cu papagalul :)))

p.s.: sa-i pui o folie de plastic in jurul coliviei ca altfel ai casa impanzita de graunte si nu numai :D stim din experienta ca avem unul pe care i l-am luat cadou cand a inceput gradinita :D

Sorana spunea...

Ehehei, piticidarvoinici, dar frumos e să rîzi de necazul altuia?! :)))
Despre cai, numai de bine, herghelie avem şi noi în camera ei, dar ne-am lămurit că e imposibil să creştem unul în casă, aşa că sîntem în căutare de grajd. :) A vrut pisică, dar a ajuns la concluzia că trebuie să-şi schimbe mama, dacă e să aibă vreo patrupedă de genul, că-s alergică. Încă mă preferă pe mine. Cît despre papagali, mîine urmează capitolul 2, că ziua de azi a avut final neaşteptat! :)
Vă pup! Daria mi-e deja simpatică foc! :)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...