D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

luni, 12 decembrie 2011

S-o văd și mă liniștesc!

 Partea I.

  S-o văd și mă liniștesc! Să mă conving că-i bine și nu mă mai iau la harță cu gînduri pesimiste. Dar s-o văd odată! Așa gîndeam pe cînd Sabina era încă în „marsupiu”, iar eu tremuram la gîndul că anumiți factori externi i-ar fi putut face rău. Mă linișteam doar cînd eram în cabinetul doctorului în care credeam orbește. Nu-l întrebam nimic, îl urmăream doar cum stă cu privirea ațintită în monitor și așteptam. „E bine!” îmi spunea zîmbind la finalul vizionării. Atît mă interesa. Nu am întrebat niciodată nimic mai mult. Cînd a venit ziua cea mare, domnul doctor era în concediu, dar nu m-a lăsat singură. Mi-a stat alături, zîmbind și încurajîndu-mă, pînă la momentul magic, cînd l-am auzit din nou: „Vezi, Loredana, că-i bine?” Apoi am întîlnit privirea albastră-gri-verzuie a Sabinei și îngerii au încins o horă a păcii în sufletul meu.
   Și-acum zîmbesc amintindu-mi cum a încercat doctorul meu drag să-mi spună pe nume, dar nu i-a ieșit.
În urechile mele, Loredana, în acel context, era cel mai frumos apelativ. Nu l-am corectat. I-am mulțumit.
   Dar liniștea asta nu m-a ținut mult, și-acum știu că nu mă voi mai liniști toată viața. Nu mai am cum. Trăiesc momentele mult mai intens decît am crezut vreodată că le-aș putea trăi. Mi-l amintesc pe Caragiale des, căci „simț enorm și văz monstruos”, deși mă lupt să văd luminos. O doamnă doctor de familie mi-a atras atenția asupra unui ganglion umflat pe care
i-l descoperise Sabinei pe cînd avea 6 luni. Și-a zis: „nu ne putem gîndi acum la l...” Nu voi scrie cuvîntul că mă ia cu fiori reci pe șira spinării. Nu-i cazul să precizez că n-am putut să nu mă gîndesc, că am plimbat-o pe la controale și i-am făcut la analize, de mi se rupea mie sufletul de mila ei. Cînd a zis Romeo STOP! - m-am bucurat. Trebuia să preia cineva frîiele, să ia decizia asta, n-o puteam ține așa din 6 în 6 luni. Măcar aflaserăm că radiografia și tomografia  pe care le făcusem fără să știu că puiul de om coborîse de pe norișor și mă alesese de mamă nu mai puteau să aibă urmări. Pe Romeo l-a asigurat nenea doctor că Sabina nu va avea puteri miraculoase și nu va putea trece prin pereți ca o super girl! :)
   Ultima verificare i-am făcut-o anul trecut, în decembrie. Are la grădi un doctor descuiat la minte cu care se înțelege de minune. Acesta mi-a priceput repede paranoia și după ce mi-a luat-o la mișto, m-a ajutat să mă lecuiesc. Oarecum.
De-atunci, n-am mai înțepat-o.
   De ceva vreme, să tot fie 3 săptămîni, face o alergie destul de urîtă și nu-mi pot da seama la ce anume. O duce Romeo la domnul doctor descuiat la minte și, hopa, ne trezim cu bilețel ce ne trimite la analize de sînge. Că-i inuman să-i scrijelim pielicica la alergolog, prea multe necunoscute. Așa ne-a spus. Și l-am crezut, deci n-am mai mers la alergolog, dar nici analize n-am făcut. Nici nu mă puteam gîndi cum să-i explic că trebuie, iar, să i se ia sînge. Voi fi atentă, m-am gîndit eu. Dar nu mi-a mers și vineri seara am avut în fața ochilor o fetiță ce părea că s-a pupat pe bot cu un porc. Așa era de roșie și umflată la gură, că m-am îngrozit. Pînă ieri i s-a retras, dar tot am pregătit terenul pentru ac. Și azi dimineață s-a dus, cu tăticul ei, să rezolve problema, după ce i-am „tatuat” pe braț o floricică, s-o protejeze. Eu n-am putut niciodată să asist la scenele astea. „Să intre mama, doar, și copilul” auzeam asistenta. „Poate intra tata?”,  întrebam timid, conștientă că nu pot urmări procesul fără să mă preling printre scaune și-atunci halal treabă mai rezolvam!
   În cazul în care eu sînt cea înțepată, mă uit pe pereți pînă-i gata, și-apoi îmi fac cruce cu limba pe cerul gurii sperînd că n-am dat peste vreo dementă care să mă înțepe cu oarișce ac infectat. Da, paranoia crește și inflorește cu vîrsta. De uitat și cercetat, nu-s în stare!
   M-au sunat imediat ce-au scăpat, Sabina a fost, cum mă și așteptam, o vitează. Uneori, jur c-aș prefera să urle și să se dea de pămînt, să-și exteriorizeze teama. Dar ea, nu! E cuminte, ca un om mare și deștept. M-a ascultat dimineață,
ochii i s-au umezit instantaneu cînd a priceput unde merge și de ce. Apoi a cerut un șervețel, să se șteargă, să „nu fie discuții” și-a ieșit salutîndu-mă frumos. Am închis ușa și-am încercat să ignor durerea de stomac. Mi-am zis un „Doamne-ajută să-i găsească vena din prima” și m-am pus pe așteptat. Asistenta, o tînără drăguță, despre care mi-a spus Romeo că avea emoții mai mari decît pitica mea, a reușit din a doua încercare, fiindcă Sabina „și-a ascuns venele”. A durut-o puțin, dar a trecut repede. „Mi-a fost un pic rău și m-a durut burtica”, mi-a spus la telefon, apoi au venit din nou pînă acasă să-mi arate cele două  leucoplaste lățite pe mînuța ei protejată de floare. Că-n mînuța aia a găsit asistenta vena!

Partea a II-a

   „Mai faceți unul”, ne-a sfătuit, zîmbind, acum vreo 4 ani, o doamnă doctor de la Cluj. Sabina era reușită, nu asta era problema, ci stresul meu, extrem de vizibil, se pare. Na, că nu știusem că ăsta-i leacul. Unde mi-o fi fost mintea?!
   „Mama, noi mergem cu Patrick la Real”. „Noi”- adică ea, cu taică-său și păpușa bebeluș! Îl instalase pe Patrick în căruciorul roz, de fetițe, dar „nu-i bai, și-așa a colindat magazinul, spre deliciul publicului neplătitor de bilet.
   „Mama, ești grasă, ai bebe?” mi-a trîntit într-o zi, de n-am mai dus lingura la gură alte două, că știam că n-am bebe...
   „Mama, dar tu de ce nu-mi faci o surioară, Rosa are?!
Ei, de-astea am tot auzit din gurița ei și mărturisesc, nici prin cap nu-mi trecuse vreodată c-aș putea s-o las fără o surioară sau un frățior. Doar că mi-au trebuit cîțiva ani să-mi revin psihic după nopțile nedormite, apoi încă vreo 2, să mă transform în mămica pe care ar mai alege-o vreun bebe cocoțat pe norișor.
   Cînd am văzut că nimeni nu mă vrea, am zis să merg să văd de ce, iar verdictul n-a fost ușor. Iaca, momentul meu, cică, trecuse. Undeva, s-a strecurat o gafă sau poate un mare ghinion, că niciun bebe nu mai prea putea străbate cărarea îngustă, blocată de bolovani, pînă la cuib. Era februarie. Am ieșit din spital cu ochii umezi, dar nu puteam plînge, doar mă aștepta Sabina în mașină. „ Ei, mama, ai bebe sau n-ai bebe?” „N-am încă, iubire, dar roagă-te tu mai zdravăn de barză și poate, poate...” N-am stat să mă uit în ochișorii ei, dar din modul în care a zis „bine”, mi-am dat seama că nu spera prea puternic.
   Era prima dată cînd mă ruga ceva și nu puteam, efectiv nu mai depindea de mine. Era mult de dus. Vedeam monstruos din nou. Mi s-au năruit castelele de speranțe. Și le-am lăsat. Apoi am revenit, doar o aveam pe Ea. Frumoasa, draga, sensibila, adorata Sabina. A mea! Apoi, iar se năruia eșafodajul șubrezit. Și cînd am crezut că nu mai vreau nimic, că nu-mi mai pasă de nimic, că pot renunța la tot și s-o iau din nou de la capăt altfel, am văzut liniuțe! Nu stele, liniuțe! Două! Exact cîte trebuia să văd. Apoi, s-au înmulțit și jucau haotic în fața ochilor mei plini de lacrimi de neîncredere și bucurie. De-atunci, din iulie, încerc să mă liniștesc și să cred că va fi bine. Doar mă mai alesese un îngeraș ce se plictisea pe norișor. Iar eu aveam să mă asigur că beneficiază de tot confortul, pînă ne privim în ochi.
   Acum, nu mai cred că-l voi vedea și mă voi liniști. Am ceva experiență ce-mi susură dulce în urechi că nu există liniștea pe care o caut. Dar voi avea momentele mele, alături de ei, de dragii mei dragi. Și mai există iubire, multă, neprețuită, nevisată și negîndită. Iubire!
   Nu mai merg la doctorul meu de odinioară, Clujul e mult prea departe, dar am găsit un altul, care crede în minuni. „E o minune să mai faci un copil sănătos azi”- am șoptit eu, așteptînd verdictul. Nu știu de ce mi-am amintit, atunci și acolo, vorbele unei prietene ce mi-a fost felinar în multe nopți de gînduri fără stele, pînă ne-am plictisit de noi și de angoasele noastre. „Da, dar e singura minune care ne e accesibilă nouă!”, m-a surprins el, căci nu credeam că-mi va răspunde.
   Acum pun întrebări, că mi-s trecută prin experiențe nedorite, dar la sfîrșit, mă liniștește, oarecum, un „totul e bine” spus convingător. Cred că m-a „notat” cînd m-am prezentat cu Romeo de mînuță, (după ce-mi făcusem testul pentru sindrom Down și eram convinsă, după cum îmi spusese dr. Google, că e de rău), am intrat în cabinet și am articulat clar și răspicat: „Vi-l prezint pe soțul meu, lui îi spuneți ce e de spus, eu sînt doar cărăușul și nu mă mai țin nervii!”. A văzut că nu glumesc și-a procedat în consecință. Umorul lui Romeo, pentru care-l ador, a destins atmosfera și-am văzut toți trei cum bebele duce degetul mare la guriță. „Uite, ne-arată că-i OK!
   A mai trecut timp și e tot OK. Oricît m-am străduit să nu greșesc cu ceva, nu a depins totul doar de mine, deci probleme sînt, dar se pot rezolva. Așa că îndrăznesc să scriu despre frățiorul Sabinei. Și nu uit să-i mulțumesc. Mi-a dat, deja, momente de fericire pe care nu credeam că le voi mai încerca vreodată.

   Sabina a găsit undă liberă la frățior, îi declară dragoste nețărmurită deschizînd fermoarul de la „marsupiu”  :)
   Moșii iernii, darnici și buni, să ne aducă sănătate, iar de Paște, vom saluta lumea, cu drag, în patru.

Sometimes, I think I glimpse eternity...



6 comentarii:

Anonim spunea...

ho ho ho!!!!! ce se aude de aici!!!!!!!!!!!!! vesti frumoase scrise atat de feminin si dulce . Si uite ca mai dau si de mame care vor doi copii , la un moment dat crezusem ca sunt deja anormala ca am vrut doi . Si mai cred ca a venit vremea sa deschid cutia amintirilor si sa scriu si eu despre asta .

Mii de felicitari mamicoo!!!

Sorana spunea...

Ho ho ho! Nu, eu sînt anormala șefă, dar le tolerez și pe alte doritoare în club. Întreab-o pe Sabina! O să-ți spună că m-am născut normală, dar m-am țăcănit pe parcurs. Eu tocmai am aflat...:) Azi nu, dar mîine...hehehe, trebuie să iau măsuri!

Scrie Alm, că mi-a fost dor și mă pregătesc de-o lectură simpatică, plină de chestii bune, sper, da? Hai, ne vedem la tine!
Mulțumesc frumos, primesc felicitările, că le merit! :)))

LotussArina spunea...

Pot si eu sa te felicit?...si sa te invidiez?...nu ma pot abtine...am avut si eu candva o minune ca ata, dar, acel groaznic "l" mi.a rapit.o inainte sa apuc sa ma dezmeticesc...de cand te.am descoperit, ma furisez in noprile in care somnul ma ocoleste si iti invidiez fericirea! Dumnezeu sa va binecuvinteze, iar tu sa contunui sa imparti cu noi, cei mai putini norocosi, experientele tale minunate. felicitari din suflet!!

Sorana spunea...

LotussArina, mulțumesc! Mi-ai transmis o emoție...Te îmbrățișez fără cuvinte, că nu le găsesc.

Adele spunea...

Draga mea, să vă dea Dumnezeu tot binele din lume, să fiţi fericiţi, să vă bucuraţi unii de ceilalţi o veşnicie şi felicitări, felicitări, felicitări pentru Bebe! :) Zâmbesc ca o tâmpă, pentru fericirea ta. :)

Sorana spunea...

Adele, mulțumesc din suflet, și-ți întorc cu tot dragul urările!
Să știi că zîmbetul tău e molipsitor, mi s-a lățit și mie pe față de cînd am citit mesajul ăsta frumos! :)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...