Sîmbătă, pe cînd mă delectam şi zîmbeam tastînd frumos despre mărţişoarele pe care le-a primit Sabina, ceva m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să păşesc spre camera unde se lăfăiau dragii mei. Nici picată cu ceară fierbinte nu-mi amintesc de ce mi-am întrerupt şirul literelor. Pe Sabina am găsit-o dînd în bile, pe tabletă. Romeo era ocupat la calculator. Acelaşi ceva, necurat şi fără dinţi în gură, mă pune să întreb:
- Ai găsit fluierul? (Fuierul fără de care căţelul pe care şi l-a dorit cu lacrimi de crocodiliţă, de Crăciun, nu mai este funcţional).
- Nu.
Nici măcar nu-şi ridică privirea spre mine. Aştept de două săptămîni să văd că dă vreun semn, că-i pasă, că... Nimic, nada, ioc...Ah, de cărticică nu mai vorbim, e îngropată undeva, fie-i ţărîna uşoară!
O prietenă va sări şi mă va numi teroristă. Nu ştiu dacă exact la paragraful ăsta, cred că a făcut-o deja, după ce a citit titlul!
Sabina dă în continuare în bile. Eu mă gîndesc c-aş face bine să mă întorc la tastatura mea, să nu stric bunătate de zi de sîmbătă, în care avem planuri de scos copilul la joacă, să nu se plictisească. Dar încerc oceanul cu unghia. Mai bine-o tăiam!
- Nu-ţi pasă că mă superi cînd nu faci nimic din ce te rog eu frumos să faci? o întreb, pe un ton mai degrabă trist decît iritat.
- Nu-mi pasă, dă ea din cap şi-şi continuă activitatea.
Romeo pufneşte în rîs, se gîndeşte că nu mai e mult pînă cînd cojocul meu va avea un naş cum n-a fost altul. Recunosc şi eu faptul că Sabina bravează, îi tremură buza şi nu se mai concentrează la ce face, gesturile-i sînt mecanice. Dumnezeu mi-e martor că încerc s-o ignor şi aproape mă întorc la cratiţele mele. Aproape! Căci, evident, cei ce ştiu ce-mi poate capul au cîştigat şi pariul ăsta. În două secunde, în loc să plec, mă pornesc şi nu ştiu dacă mă adresez ei sau mie, dar ţin o prelegere de vreo 10 minute, o lecţie de morală pornită pe semiton, dar sfîrşită în acute.
Mi-am reproşat de multe ori că prea i le ofer toate pe tavă. Apoi mi-am calmat reproşurile spunîndu-mi că e un copil sensibil, care poate face diferenţa între bine şi rău, iar eu voi putea s-o responsabilizez. Că nu-i obligatoriu să sufere de lipsuri, ca să aibă bun simţ şi să nu dea dovadă de indolenţă crasă. Iar cînd mi se pare că recunosc semnale timpurii ale problemei de care mă tem, mi se face rău. La propriu. Degeaba mi se spune că-i doar un copil, eu tot nu pot să stau, să dorm în papucii mei roşii, sperînd că, genetic, se va dezvolta şi va creşte frumos. Deşi, mai aştept să aibă iniţiativa ridicării jucăriei aruncate pe covor, măcar la o săptămînă după ce s-a tot împiedicat de ea...
Prelegerea mea voit moralizatoare ne lasă pe amîndouă cu ochii în lacrimi. Mă întorc la laptop, să salvez ce apucasem să scriu. O fac, dar nenorocitul continuă să mă întrebe dacă sînt sigură că vreau să închid, în condiţiile în care există modificări nesalvate. Mă gîndesc că s-a scrîntit şi el şi-i dau ok. Apoi văd că picase conexiunea şi, evident, am rămas fără text! Nu mai am energie să mă enervez, nu mai am energie deloc, mă tîrăsc să-mi ling rănile într-un colţ.
Într-un final, după ce scotocise prin toate sertarele şi nu găsise fluierul ce i-a stricat ziua, Sabina îl lasă pe Romeo s-o ajute şi se prezintă amîndoi, solidari, cu obiectul proaspăt scos de sub dulap. Văzînd că nu primeşte laude şi nici pupici, s-a întors în camera ei. Timp de-o oră, în care noi doi, adulţii ce ne vrem responsabili şi cu gîndurile organizate şi etichetate pe rafturi, discutam despre ce-am greşit şi unde- (bine, aici singura care problematizează şi despică firul la infinit sînt eu, el e foarte sigur că toate-s ok)- Sabina a stat pe covor, iar la intervale regulate striga, cu voce plînsă: Cărtiiii! Cărtiiii! Cărtiiii, unde eşti?! Da, aşa îşi căuta ea cărticica dată dispărută de mai bine de-o lună de zile. Nu comentez! Serios!
Ne-am respectat planurile, iar spre seară am dus-o la joacă, aşa cum stabiliserăm înainte de avalanşă.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, fiică-mea umbla cu o coală albă în mîini, în căutarea unui colţ în care să se poată desfăşura în linişte. Eu n-aveam voie să văd ce face. Era o surpriză. Cînd a terminat, a venit, timidă, şi, c-un zîmbet rugător, mi-a pus desenul în faţă:
- Mama, e pentru tine! Te rog să mă ierţi!
Am pupat-o pînă n-am avut aer, am luat desenul, l-am pus în ramă şi l-am atîrnat pe perete. Apoi, ne-am întins la o discuţie despre inimi şi inimioare, iar Sabina mi-a spus: Eu n-am inimă. Eu trăiesc în inima ta!
Mi-am ridicat privirea spre tăticul ei, doar ca să văd cum îi rîdeau şi urechile, din nou. Mi-a zis doar că-s gata, am o parteneră pe măsură. M-am uitat la ea, s-a cuibărit cam pe unde trebuia să trăiască, în inima mea.
L-am suspectat pe Romeo că a învăţat-o ce să facă, doar el îmi ştie atît de bine butoanele. Foarte serios şi mîndru de odrasla din dotare, mi-a spus că învăţăcelul şi-a depăşit maestrul. Nu mai e cazul să-i spună ce şi cum, mă ştie şi ea, fantastic de bine.
- Ai găsit fluierul? (Fuierul fără de care căţelul pe care şi l-a dorit cu lacrimi de crocodiliţă, de Crăciun, nu mai este funcţional).
- Nu.
Nici măcar nu-şi ridică privirea spre mine. Aştept de două săptămîni să văd că dă vreun semn, că-i pasă, că... Nimic, nada, ioc...Ah, de cărticică nu mai vorbim, e îngropată undeva, fie-i ţărîna uşoară!
O prietenă va sări şi mă va numi teroristă. Nu ştiu dacă exact la paragraful ăsta, cred că a făcut-o deja, după ce a citit titlul!
Sabina dă în continuare în bile. Eu mă gîndesc c-aş face bine să mă întorc la tastatura mea, să nu stric bunătate de zi de sîmbătă, în care avem planuri de scos copilul la joacă, să nu se plictisească. Dar încerc oceanul cu unghia. Mai bine-o tăiam!
- Nu-ţi pasă că mă superi cînd nu faci nimic din ce te rog eu frumos să faci? o întreb, pe un ton mai degrabă trist decît iritat.
- Nu-mi pasă, dă ea din cap şi-şi continuă activitatea.
Romeo pufneşte în rîs, se gîndeşte că nu mai e mult pînă cînd cojocul meu va avea un naş cum n-a fost altul. Recunosc şi eu faptul că Sabina bravează, îi tremură buza şi nu se mai concentrează la ce face, gesturile-i sînt mecanice. Dumnezeu mi-e martor că încerc s-o ignor şi aproape mă întorc la cratiţele mele. Aproape! Căci, evident, cei ce ştiu ce-mi poate capul au cîştigat şi pariul ăsta. În două secunde, în loc să plec, mă pornesc şi nu ştiu dacă mă adresez ei sau mie, dar ţin o prelegere de vreo 10 minute, o lecţie de morală pornită pe semiton, dar sfîrşită în acute.
Mi-am reproşat de multe ori că prea i le ofer toate pe tavă. Apoi mi-am calmat reproşurile spunîndu-mi că e un copil sensibil, care poate face diferenţa între bine şi rău, iar eu voi putea s-o responsabilizez. Că nu-i obligatoriu să sufere de lipsuri, ca să aibă bun simţ şi să nu dea dovadă de indolenţă crasă. Iar cînd mi se pare că recunosc semnale timpurii ale problemei de care mă tem, mi se face rău. La propriu. Degeaba mi se spune că-i doar un copil, eu tot nu pot să stau, să dorm în papucii mei roşii, sperînd că, genetic, se va dezvolta şi va creşte frumos. Deşi, mai aştept să aibă iniţiativa ridicării jucăriei aruncate pe covor, măcar la o săptămînă după ce s-a tot împiedicat de ea...
Prelegerea mea voit moralizatoare ne lasă pe amîndouă cu ochii în lacrimi. Mă întorc la laptop, să salvez ce apucasem să scriu. O fac, dar nenorocitul continuă să mă întrebe dacă sînt sigură că vreau să închid, în condiţiile în care există modificări nesalvate. Mă gîndesc că s-a scrîntit şi el şi-i dau ok. Apoi văd că picase conexiunea şi, evident, am rămas fără text! Nu mai am energie să mă enervez, nu mai am energie deloc, mă tîrăsc să-mi ling rănile într-un colţ.
Într-un final, după ce scotocise prin toate sertarele şi nu găsise fluierul ce i-a stricat ziua, Sabina îl lasă pe Romeo s-o ajute şi se prezintă amîndoi, solidari, cu obiectul proaspăt scos de sub dulap. Văzînd că nu primeşte laude şi nici pupici, s-a întors în camera ei. Timp de-o oră, în care noi doi, adulţii ce ne vrem responsabili şi cu gîndurile organizate şi etichetate pe rafturi, discutam despre ce-am greşit şi unde- (bine, aici singura care problematizează şi despică firul la infinit sînt eu, el e foarte sigur că toate-s ok)- Sabina a stat pe covor, iar la intervale regulate striga, cu voce plînsă: Cărtiiii! Cărtiiii! Cărtiiii, unde eşti?! Da, aşa îşi căuta ea cărticica dată dispărută de mai bine de-o lună de zile. Nu comentez! Serios!
Ne-am respectat planurile, iar spre seară am dus-o la joacă, aşa cum stabiliserăm înainte de avalanşă.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, fiică-mea umbla cu o coală albă în mîini, în căutarea unui colţ în care să se poată desfăşura în linişte. Eu n-aveam voie să văd ce face. Era o surpriză. Cînd a terminat, a venit, timidă, şi, c-un zîmbet rugător, mi-a pus desenul în faţă:
Am pupat-o pînă n-am avut aer, am luat desenul, l-am pus în ramă şi l-am atîrnat pe perete. Apoi, ne-am întins la o discuţie despre inimi şi inimioare, iar Sabina mi-a spus: Eu n-am inimă. Eu trăiesc în inima ta!
Mi-am ridicat privirea spre tăticul ei, doar ca să văd cum îi rîdeau şi urechile, din nou. Mi-a zis doar că-s gata, am o parteneră pe măsură. M-am uitat la ea, s-a cuibărit cam pe unde trebuia să trăiască, în inima mea.
L-am suspectat pe Romeo că a învăţat-o ce să facă, doar el îmi ştie atît de bine butoanele. Foarte serios şi mîndru de odrasla din dotare, mi-a spus că învăţăcelul şi-a depăşit maestrul. Nu mai e cazul să-i spună ce şi cum, mă ştie şi ea, fantastic de bine.
