Moş Nicolae, vezi că ţi-am scris...

   Imediat ce-a intrat în casă, a fugit la mine şi aproape fără să respire, cu un zîmbet larg, mi-a spus că va veni Moşul şi că trebuie, neapărat, să-i lase o scrisorică de mulţumire în care să-i spună aşa şi aşa. Am lăsat-o să-şi termine tirada, îi urmăream trăsăturile, gesturile, felul în care îşi mişca buzele şi mîinile în acelaşi timp, ca să fie cît mai bine înţeleasă. Mă minunam de ea şi mulţumeam în gînd pentru că mi s-a dat. Am şi auzit-o, dar cînd a terminat şi m-a întrebat: mi-o scrii? m-am speriat un pic şi-am rugat-o să mi-o repete, după ce a alergat să-mi aducă un stilou şi-o foaie. Nu s-a supărat că n-am ţinut minte nimic şi-a reînceput, de data asta mai rar, să pot ţine scrisul cu ea. N-am corectat nimic, am zîmbit cînd a menţionat "certarea" pe care o fi avut-o cu Romeo şi i-am promis că, după ce se întoarce de la dansuri, punem scrisorica în cizmele curate. A plecat fîlfîindu-şi părul şi ţopăind dintr-un picior în altul.
   "Hai să-ţi arăt ce-am învăţat azi", îmi spune, abia revenită acasă, după ora de dans."Hai, arată-mi!" Îi zîmbesc larg şi las naibii cercetarea ce-o făceam pe net. Recunosc mişcările de la Macarena, deci din două clickuri reuşesc să-i ofer şi cadrul muzical necesar pentru o cît mai bună performanţă. Era atît de concentrată, că număra cu voce tare, iar în secundele de respiro, scotea limbuţa, aşa cum face cînd un desen îi captează toooaaată atenţia. Ei, după vreo trei-patru demonstraţii, mă pune Neghiniţă să-i sugerez c-ar putea să-şi mişte şi corpul, uite-aşa... "Nu! NU! NU! Nu ştii tu, nu-i aşa"...fuge ofensată în cameră, dar eu tot strig după ea că nu are o atitudine potrivită şi bla, bla, bla. Mie mi-e foarte clar, am un copil care nu înghite critica, oricît de constructivă ar fi ea, iar de nu-i iese totul din prima, tragedia greacă-i comedie faţă de ce se întîmplă în căpşorul ei. Hmmm.
   Pe la 8:30, îmbăiată şi mirosind a flori, se cuibăreşte lîngă mine în pat. Ne asigurăm că scrisorica ajunge la cizmuliţele din faţa uşii. Normal, e Romeo suficient de amabil cît să o ducă, să nu ne mai ridicăm noi din pat. Îi spun să doarmă cuminte, să poată veni Moşul. Ar vrea să mă asculte, dar parcă-i aud gîndurile făcînd zarvă mare în căpşorul ei frumos. "Auzi, dar cum ştie Moşul ăsta că dorm, vine şi mă gîdilă, ce face?" Rîd cu poftă. Deduc că nu şi-a vindecat teama de Moşi. Îi iubeşte cîtă vreme nu vor s-o ia în braţe. Toate au o limită! :) Adoarme după ce-i explic că îngeraşul ce-o păzeşte mereu are o linie directă de conversaţii cu Moşul, iar acesta nici nu urcă la noi în dormitor.
   Dimineaţă. "Mama, mama, hai să vezi ce-am primit! O rochiţă, un puzzle şi două ciocolate cu Moşi! Nu mi-a adus botă." Era fericită. Eu încă nu reuşeam să-mi deschid bine ochii, dar urechile-mi înregistrau tot.  Şi sufletul. Am fugărit-o la grădi, doar azi merg la teatru şi nu ar fi frumos să întîrzie. "A luat-o, să ştii, scrisoarea! Nu mai e acolo, cred că i-a plăcut foarte mult!" mi-a mai spus Sabina mea dragă, înainte să meargă mai departe în ziua pe care i-o doresc foarte frumoasă.