Cheful cere sacrificii...

Nu știu în ce categorie intră ziua de azi. A început bine, cu un copil vioi și vesel, fără febră, care bîntuia dintr-o cameră în alta, în așteptarea petrecerii de seară. Aveam invitație și i-am promis că vom merge, mai ales că starea ei de sănătate nu dădea semnale alarmante. Dimpotrivă. Reușesc, la ora 14.00, să-mi pun fața severă și să o lămuresc că trebuie să tragă un pui de somn. ”Ne trezim și plecăm la ziua lui Favi!” Ordinele se execută, mai ales cînd am privirea aia de ”Nu te uita așa la mine, zîmbește-mi!”
Îi tot explic că eu m-aș hlizi la ea toată ziua, cu gura pînă la urechi, dacă m-ar asculta și cînd trebuie să facă anumite lucruri, nu numai cînd vrea. Încă nu mă pricepe în totalitate, dar facem progrese.
Doarme. Verific. Respiră lin. Hmmm, mai mult pe guriță. Mă amărăsc iar. Polipii naibii!
 Se trezește. Ne-am făcut un obicei, săptămîna asta, să ne prezentăm amîndoi la ea după ce-și cască ochișorii mari și dă alarma. Unul pe-o parte a patului, celălalt pe alta. Ea ne îmbrățișează pe rînd.
Acum miorlăie. Ne facem ritualul în grabă. E tot mai mîrăită. Îi iau temperatura. 36.6. Hmmm, mie îmi pare mai caldă, dar vreau să dau crezare termometrului, deși îl suspectez că-i mincinos. Îi pun o farfurioară în față și-i spun să pape, să prindă puteri. Fug la duș. Revin. Sabina e moleșită. Se smiorcăie. Termometru. 38.1. Nu cred. Din nou. 38.1. Mă alarmez și, ca de obicei, cînd mă simt neputincioasă în fața unei probleme, sînt agitată și irascibilă. Romeo mă ignoră, nu răspunde agresiv, nu mă pot manifesta. Cuget. Nurofen...nu, i-am dat prea mult deja. I-am promis că va merge, dar încerc: ”Iubire, ai febră, nu cred că putem merge...” Are o privire de Bambi rănit, de-mi vine să plîng. Și-atunci, reacționez: ”Da, că eu trebuie să mă rog de tine să bei ceai, să papi supică, să dormi la amiază...”bla, bla, bla, am un întreg pomelnic demn de menționat, doar mi-am găsit ”vinovatul”. Și-aveam deja o soluție, dar știam că nu va fi ușor. Supozitorul cu paracetamol pentru copii. Nu afecta stomăcelul. Era singura variantă. Dar n-avea să mă lase. Ea nu zicea nimic, avea aceeași față de Bambi rănit. Aduc artileria grea: supozitorul. Nu pricepe, n-a mai văzut așa ceva. Îi explic că dacă vrea să meargă la chef, mă lasă să-i pun un supozitor. E nehotărîtă, chiar speriată, dar am răbdare și-i dau detalii, îi spun că nu doare. Mă lasă. Yes! Romeo își ia temperatura și el. 35,4. Arunc termometrul cît colo. O pup pe frunte, e fierbinte. Mai stăm 10 minute, parcă-i mai bine. Ne îmbrăcăm, oricum sîntem în mare întîrziere. Nu-i nimic, tot ajungem la tort. Plecăm, nu înainte să-i spun că n-aș vrea să sară, să transpire, să ...of! Îmi dau seama că sînt absurdă, o duceam la o petrecere și-i ceream să stea într-un colț!? Revin: ”Știi ceva, distreaza-te cît vrei și cum vrei!” Și-n gîndul meu, dau de-un Doamne ajută ce mă aștepta-ntr-un colț.
La petrecere, aveam o figură oarecum îngrijorată, probabil, c-am fost întrebată care-i problema. Le-am spus. Replica a venit în cor:”Ah, toți sînt așa!”
”Mama, pot să mă distrez?” verifică ea, oarecum nevenindu-i să creadă. ”Poți!” Aveam la mine haine de schimb. Nu știu dacă a fost întîmplător sau nu, dar n-am văzut-o nicicînd sărind atît. Norocul meu a fost că tot cheful a luat sfîrșit după o oră. Uh! Mașină, acasă, hol.
”Mama, acum îmi scoți chestia aia din fundic!?”


Nu-mi amintesc cînd am rîs cu lacrimi ultima dată și sînt sigură că, și fără să încrestez în blog, n-o s-o uit cît trăiesc, dar, pentru că a băgat la cap și stă cuminte în pat, la TV, am ceva timp și chef să-i imortalizez aventura primului supozitor pe care l-a perceput ca necesar în mod conștient. Și nu pot decît să mă întreb, cît de tare o fi chinuit-o ideea dacă, în secunda în care am pășit în casă și-a exprimat dorința de mai sus. M-am oprit din hohotit și plîns și ce mai făceam în același timp, ca să-i explic încă o dată și doar cînd am văzut că m-a priceput, mi-am permis să rîd din nou. Și să-mi amintesc că, acum ceva timp, Romeo a stîrnit o discuție, pentru propriul amuzament:
R. ”Liniștește-te, că-ți scot bateria din fund!”
S. ”N-am baterie în fund!”
R.  ”Ba da, te-am cumpărat de la magazinul de păpuși, și-ți schimb bateria cînd dormi!”
S. ”Nu! Mama m-a făcut, nu m-ai cumpărat tu!”
Conversația de mai sus se repetă la intervale regulate, eu de obicei țin cu Romeo, de dragul contrazicerii,  dar ultima dată și-a găsit un sprijin de nădejde în buni Doamne-Doamne, care-i ținea partea de la celălalt capăt al firului, iar Sabina mea a fost vehementă și convinsă că nu are nicio baterie, de niciun fel.
Supozitorul i-o fi pus noi semne de întrebare!? :)