D’ale Sabinei

De la primul ei țipăt, mi-am propus să nu uit nimic, să păstrez în memorie frumusețea fiecărei clipe pe care aveam să o petrecem împreună.

Am făcut fotografii care să mă ajute să-mi amintesc, dar am realizat că nu e suficient. Și-atunci am hotărît să scriu, poate, într-o zi, îi va face plăcere să se descopere și astfel...

Mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!”

vineri, 4 martie 2011

Voi avea chitara mea :)

Prin ianuarie am primit un cadou ce mi-a mers la suflet. Și nu numai mie. O cărticică formată din momente fericite, noi trei și alți dragi nouă. Cărticica a venit însoțită de un bilet pe care l-am citit cu voce tare, fiind prezenți toți trei la desfacerea surprizei. Drept urmare și din inerție, am citit și ultima frază ce-o anunța pe a mea scumpă și dragă fetiță că are în București, la mătușa ei, o chitară de la Moș Crăciun. Mare i-a fost bucuria la primirea veștii și rău îmi venea mie sa-mi trag vreo două peste gură pentru pronunțarea ei, fiindcă îi cunosc nerăbdarea și nouă stilul de-a amîna, din varii motive, drumul pînă la cadou. Pentru că, personal, mi-a plăcut mult biletul, l-am lăsat la îndemînă pe un raft în cameră, lîngă carte. Sabina l-a rugat, o dată, în intervalul scurs din ianuarie, de la inceput, pînă azi, pe unchiul său, să-i arate chitara pe camera web, dar s-a declarat mulțumită și de răspunsul: ”trebuie să vii aici, ca să o vezi.” Nu m-a chinuit prea tare cu prea multe întrebări. A fost chiar rezonabilă. Trebuie să fac o paranteză și să-i mulțumesc pentru cît de rezonabilă este. Are hachițele ei și de multe ori mă scoate din pepeni, dar nici eu nu pot spune că răbdarea ar fi printre calitățile mele. Dimpotrivă. Știu că n-o să mă treacă marea. Nu-mi dau seama dacă i-am demonstrat că oricum se întîmplă cum vreau eu și e prea deșteaptă ca să mi se opună sau pur și simplu înțelege că anumite lucruri trebuie făcute, dar nu m-am lovit de crize de isterie cînd a trebuit să i se ia sînge pentru analize (de prea multe ori dacă stau bine și mă gîndesc), nu obiectează cînd îi aplic tratamentul cu Bioparox -2 pufuri în fiecare nară- deși pișcă al naibii, că l-am încercat pe nasul propriu! Știe că trebuie și acceptă, deși-mi spune: ”Mama, ce-o să mă piște!” și eu profit ca o nemernică de suferința ei și-i spun: ”Poate dacă ai mînca mai multe fructe, nu te-ai mai îmbolnăvi așa ușor!” 
Nu-mi permit să mi se facă milă, că mă pun eu pe plîns și-l dau dracului de tratament. Dar, cum ziceam, e rezonabilă. Azi mi-a cerut un măr. Așa. Din senin. L-a mîncat cu coajă cu tot. Nerăzăluit! Apoi a venit la mine cu biletul de la soră-mea în mînă și cu întrebarea în gît: ”Cînd primesc chitara?” Nu știe să citească, dar biletul îi amintește de cadou. Mă pune să i-l citesc din nou, parcă vrea să se asigure că rîndurile alea n-au plecat nicăieri. Mă supun. ”Dar e tare lung drumul pînă la București...” gîndește ea cu voce tare, apoi are o revelație: ”Problema-i că eu nici nu știu să cînt la chitară...dar știu cum se face, dai așa (îmi arată cu mîna dreaptă cum), pe dungile alea!”
Mi se pare așa frumos să le numească dungi, încît tot ce fac e s-o strîng în brațe și s-o pup apăsat pe frunte. Și aștept să vină Romeo la masă, să-i spună și lui cum se cîntă la chitară. Să-i smulgă și lui un zîmbet. Dar se pare că cele 5 minute de așteptare i-au adus și cuvîntul negăsit, pe care l-a înlocuit în grabă cînd mi-a explicat toată procedura mie, căci, atunci cînd am rugat-o să-l învețe și pe tăticul ei cum se face, ea spune: ”dai așa (arată cu mîna dreaptă cum), pe coardele alea!” Nici măcar n-a zis corzi, cum greșit îi aud pe mulți adulți cu școală-n spate. Romeo mi-a aruncat binecunoscuta-i privire mîndra de ”ce te miri așa!? doar e a mea :)!” și ne-am văzut fiecare, cum am putut, de farfurie. Dar dupa masă, am mai pupat-o o dată lung și apăsat pe frunte. Pur și simplu sau din cu totul alt motiv!

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...