E clar. Trezitul de dimineață duce la conflicte. Și conflictele duc și ele undeva.
Azi, spre exemplu, am aflat cum să nu-mi distrug bunătate de ten.
Îmi salut copila printr-o fluturare a mîinii, din ușa de la bucătărie. Mormăie ceva.
Pun mîna pe cafea, înainte de a întreba-o de ce s-a trezit cu fața la cearșaf.
N-are rost să risc, știu!
- Măi Ștefana, măi, da-ntîrziem... îmi aud soțul.
- Oooooooh, dar mai vreaaaaau săăăă măăăă uiiiiit...cel mai smiorcăit ton cu putință.
Nu, nu, nu, nu! Știu mai bine de-atît. Îmi bag nasul înapoi în ceașcă.
- Dar întîrziem, tu nu-nțelegi!? Tonul iritat și iritant al lui Romeo, care e în stare să negocieze cu ea pîîîîînă la Sfîntu' Așteaptă.
- Oooooooooh, (smiorcăieli), dar vreau să mă uit la deseeeeeneeee....Smiorcăieli. Voci. Mă uit la ceas. 8:45. Nici vobă să mai ajungă la timp la grădiniță.
- Ștefana...
Pînă aici am rezistat eroic, fără să intervin. Să fi fost 1 minut!? Cred că mai puțin.
Mă ridic, ajung din 5, hai 6, pași mari în living, pun mîna pe telecomandă și fac ce mi s-ar fi părut normal să facă orice adult. Închid televizorul. Pardon. Nu tot ce mi se pare mie normal, e normal. Nu uit să-i arunc lui Romeo așa, peste umăr, că știu că mă provoacă intenționat. Mîna mea scoate toate castanele din foc. Mereu. Să-mi fie de bine, asta e. Îmi spune că se descurcă, dar e un cerc vicios. Pînă se descurcă el, mie-mi ies peri albi. Eu nu mă tîrguiesc, nici măcar la piață. N-am răbdare, nu-mi plac refuzurile, și-atunci de ce să le provoc!?
- Nu vrei să mergi la grădiniță? - îmi interoghez, cu vocea oficială, odrasla.
- Ba da, dar vreau să văd ce-ncepeeee... Se tînguie ea.
- Poate vrei să rămîi acasă, că nu ți-ai făcut somnul, de-aia ești smiorcăită!
Te uiți în weekend la desene, acum mergi la grădiniță! Ea nu mi-a remarcat inconstanța, era fixată pe cuvîntul ”smiorcăită”. Știu că nu-i place.
- Nu-s smiorcăită! Și tu nu te enerva, că faci... Jur c-am crezut că-mi zice c-o să fac bube. Deja mi se descrețea fruntea în zîmbet. Dar nu. După o pauză de căutare a cuvîntului ce-i lipsea, îmi trîntește: Faci riduri! Wow! Asta aproape merită un pupic. Niciun aproape, că i l-am dat, gata.
- Hai, dă-mi și tu un pupic!
Se execută, dar fără tragere de inimă.
- Eu n-o să pup o mamă cu riduri, să știi! Mă ameniță ea, încă boțoasă, coborînd scările.
- Nu serios!? Și mă înfundă rîsul. Nu numai pe mine, taică-său era tot un zîmbet de cînd l-am ”concediat” din funcția de tartor al dimineții copilului. Da, eu sînt aia rea, dacă nu stau la discuții, mai ales smiorcăite. Nu pot, am încercat, mi-e rău, mă enervez și...fac riduri :)
- De ce rîdeți? Nu-i comic și nu-i frumos. Sunt doar un copil!!! Auzim vocea gravă și supărată apostrofîndu-ne. Dar, asta e, ne asumăm nemernicia și rîdem în continuare. Eu chiar întind mai rău coarda și mai cer vreo trei pupici, așa, să-mi fac stocul, că nu se știe. I-am primit, dar am fost atenționată că exagerez! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu