Cînd dorinţele se împlinesc

   Sabina are un maaare OF! Îşi doreşte, cam de cînd poate să vorbească, un căţeluş adevărat. Recunosc, am avut, nu o dată,  un impuls nebun de-a mă întoarce acasă cu un Chihuahua zărit în vitrina magazinelor de specialitate. Era singurul compromis pe care-l puteam eu accepta în apartament. Dar cele două secunde în care-l vedeam, cu ochii minţii, pe Romeo cu animăluţul în parc, îmi stăvileau acţiunile insuficient cugetate. Nu puteam să-i fac aşa ceva, la fel cum nu puteam, nici eu, să mă înham la responsabilitatea scoaterii căţelului la aer, dimineaţa la 6, noaptea la 12 sau cînd l-ar mai fi lovit cheful şi necesităţile. Sarcinile se cereau împărţite, prin urmare şi decizia trebuia luată în comun. Niciodată şi pentru nimic în lume nu l-aş putea convinge pe Romeo să achiziţioneze, de bună voie şi nesilit de nimeni, un Chihuahua. Niciodată şi pentru nimic în lume nu m-ar putea el convinge pe mine să dorm în acelaşi apartament cu vreun dulău arţăgos şi cu figură de criminal în serie. Prin urmare, victima neînţelegerilor noastre primeşte, invariabil, acelaşi răspuns: "Vei avea un cîine cînd vom locui la casă!" 
   De atunci, casa apare mereu pe listele moşilor. Sau măcar curtea. Mama lor de reni care citesc scrisorile în diagonală!
Într-o zi, în care ajunsese la capătul răbdării, ne-a spus cum îl va chema ea pe Favi - un coleg de la grădi- ca să dărîme clădirea unde stăm şi să ridice o casă în loc. Să aibă curte, să-şi ia căţel!

   În ajunul de Crăciun, Romeo a cumpărat vîsc. L-am pus în vază. Sabina m-a întrebat ce-i "pomişorul". I-am explicat că aduce sănatate şi noroc, împlineşte dorinţele, etc. Acum îmi amintesc clar că m-a întrebat de mai multe ori despre "pomişor" pînă să decreteze, - convinsă fiind că, dacă repet acelaşi lucru de fiecare dată, trebuie să fie ceva adevărat, - că dorinţa ei e să aibă un căţeluş adevărat! Da' repede!
"Oare de ce n-am prevăzut asta?!",  m-am gîndit în timp ce înghiţeam cu noduri. Că doar eu eram aia care-i spunea tot a doua zi că, dacă vrea şi crede cu adevărat în ceva, visele ei se vor îndeplini.

   Au trecut vreo două săptămîni de la verbalizarea dorinţei. În tot acest timp, Sabina n-a dat semne de panică, nu m-a luat la întrebări, nimic. Am tăcut şi eu, mîlc. Aseară, la întoarcerea de la grădiniţă, s-a năpustit în cameră. Gesticula şi îmi explica emoţionată şi fericită despre căţeluşul pe care l-a găsit în apropiere de garajul nostru şi căruia îi va duce mîncare dimineaţă. "Mama, e aşa frumooos! Tata a zis că-l căutăm dimineaţă, să-i dăm carne." Voi fi foarte sinceră şi voi mărturisi că, în afară de faptul că o sorbeam din ochi şi-i admiram dicţia, privirea vie şi zîmbetul ştirb, nu realizam măreţia întîmplării. Cînd e în plină vervă are un farmec aparte ce îmi acaparează atenţia şi pierd esenţialul comunicării.
   Dimineaţă, cînd a venit să mă pupe, am văzut că ţine strîns în mînă o punguţă.
- Ce-ai acolo?
- Şuncă pentru căţel! Îi ducea prosciutto, nu orice! :)

   Romeo mi-a spus că l-au găsit, iar Sabina a trăit un moment de fericire pură! L-au hrănit, au plecat la grădiniţă, dar planul fetiţei mele este "să-i dea de mîncare pe viaţă, iar cînd vom avea casă, să-l luăm la noi!"