"Grăbiciuni"

   Ieri, cînd i-am auzit pe-ai mei învîrtind cheia în uşă, m-am gîndit să-mi trag şi mai tare plapuma peste cap. Iar eu nu mă-ncurc în gînduri, primul venit, primul servit. Impulsiv, de-a dreptul. Odrasla-mi străbate în pas săltat şi apăsat livingul. În drumul spre baie, trebuie să treacă prin faţa dormitorului.
De obicei, îmi aruncă din uşă un: "Ciao, mama!" şi ţine coridorul înainte. Se face că se spală pe mîini şi abia apoi, în funcţie de chef, vine să mă pupe sau nu. De data asta, se prinde repede că mama doarme sau vrea să doarmă, deci se opreşte în cadrul uşii. Dă să aprindă lumina. Sîc! Becul e tot ars, ca acum 2 săptămîni! Asta n-o opreşte. Ocoleşte patul, mărşăluieşte apăsat pînă la veioza de pe noptiera mea. Sîc! Nu porneşte, că-i întrerupt ştecherul. Nu renunţă. Pune mîna pe partea mai umflată pe care-o zăreşte pe sub plapumă şi începe să mă scuture:
- Mama! Mama! Mama!
Mă prefac că tocmai m-am trezit şi-i întorc o semi-privire curioasă. Trebuie să zică ceva, dacă tot m-a hurducat.
- Am o surpriză, o cărticică pe care am făcut-o la grădi! Îmi flutură pe sub ochi o bucată de carton ondulat, apoi pleacă la fel cum a venit. Mărşăluind apăsat, să nu cumva să-mi treacă prin cap să mai pun capul pe pernă. Mi-a trebuit mie să verific dacă odrasla-mi are pic de înţelegere pentru somnul meu. Haha!

   Paranteză. Pe vremea cînd eram însărcinată cu ea, o cunoştinţă i-a spus lui Romeo:
- Ştii ce, pînă vine copilul, dormi!
Am rîs amîndoi la vremea respectivă, ne-am dat cu dăştepţii de pereţi cînd am priceput că-i de plîns. Atîta că era tardiv şi nu ne-am ales cu nimic altceva decît cucuie! Prin urmare, de fiecare dată cînd îmi reproşez c-am dormit prea mult, mă liniştesc imediat amintindu-mi că merit fiecare moment de odihnă. Iar cînd am 5 minute libere, dorm. Dacă cineva vorbeşte cu mine şi face o pauză de gîndire, dorm. Pînă-mi vine o idee nouă pe care s-o încrestez aici, dorm! Închid paranteza.

   Dacă nu dorm, încerc să mă implic în viaţa Sabinei, să nu-mi mai reproşez atîtea. Prin urmare, ieri, m-am arătat curioasă de cărticica respectivă şi i-am cerut să mă lase s-o examinez mai atent.
- N-o să-ţi placă, mama!
- De ce crezi tu asta? Întreb aşa, să mă aflu-n treabă, fiindcă ştiu răspunsul. E o fuşereală.
- E o cărticică de grăbiciuni! Aşa am vrut eu să fie!
Aha! Deci aşa-i zice mai nou! Mademoisella nu-suportă-critica a şi găsit o scuză la îndemînă pentru lucrul de mîntuială pe care l-a făcut. Insist să mi-o arate şi-i promit că nu scot un cuvînt. Deschide un sertar şi-mi înmînează cartonul ondulat. Dau "paginile" fără să scot o vorbă.
- Nu zîmbi!!
Îmi şterg şi zîmbetul. Returnez obiectul în silenzio stampa şi cu o faţă pe care am adunat toată seriozitatea Pămîntului.
- E cărticica mea de grăbiciuni! insistă Sabina, să pricep că aşa a vrut ea să iasă şi nu că ar fi o variantă proastă a unui lucru ce putea fi bun!