Am apucat şi eu, sîmbătă, să-l văd pe Astor. Aşa i-a rămas numele, cum a sugerat "nenea de pe blog". Mi s-a făcut teamă. În poză părea mai mic, în realitate era un cîine lup în toată regula. Sabina a bătut din palme şi-a venit la ea. Mi-a stat inima în loc. Am îngăimat cu voce joasă, ca să nu sperii pe nimeni, să nu pună mîna pe el. Sabina radia de fericire. E frumoos şi e prietenul meu. Mă ascultă...
Eu îmi aminteam cum am fugit cu ea la urgenţă, acum vreo trei ani, cînd o căţea pe care o cunoşteam foarte bine şi de mulţi ani, a capsat-o de bărbie. Pe fişa ei de la triaj scria: "copil, 3 ani, muşcătură facială canină". N-am simţit că sînt într-un spital din România, cu atît mai puţin într-un mic orăşel de provincie. Reacţia tuturor a fost promptă. Evident, Sabina nu e marcată de evenimentul respectiv. Nici atunci n-a părut foarte supărată, îmi amintesc că mi-a spus că Blackie n-a vrut...
I-a dat salamul pe care-l cumpărase Romeo special pentru el şi-am mers la o plimbare scurtă, pe o străduţă puţin populată, cu Astor după noi. Cînd a luat-o la goană după un biciclist, Romeo a fluierat scurt şi-a venit la pas înapoi. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Sabina înainta de mînuţă cu tăticul ei, întorcîndu-se tot la doi paşi, să se asigure că Astor o urmează. Dacă nu era aliniat unde voia ea, bătea scurt din palme şi cîinele se conforma imediat. N-am mai răbdat frigul şi-am urcat. Sabina s-a apucat să-şi sune bunicile să le spună de copăcelul care i-a împlinit dorinţa şi i-a adus un cîine. De nenea de pe blog care i-a spus cum să-l cheme. De ce va face în continuare...
Duminică, Astor n-a mai fost de găsit. Nu s-a impacientat decît spre seară, cînd nu pricepea ce se întîmplă. Doar era al ei. Unde-a plecat aşa?! Copăcelul i-a împlinit dorinţa doar pentru cîteva zile?! N-a fost chip să-i readucem zîmbetul pe buze. De-atunci, tot verifică, dar Astor plecat a rămas...
A luat un caiet studenţesc, m-a rugat s-o ajut să scrie "Tata îl plimbă pe Astor." Am silabisit şi repetat pînă i-a dat de cap propoziţiei. Apoi şi-a luat avînt şi-a umplut cîteva pagini cu desene. Cam aşa ar fi trebuit să decurgă prietenia lor:
Aici mi-a explicat de unde i se trage culoarea lui Astor. "Tocmai a venit dintr-o luptă. Îl aştepta iubita!"
Am întrebat-o dacă iubita e legată de un copac. Mi-a spus că-i stîlp!
Eu îmi aminteam cum am fugit cu ea la urgenţă, acum vreo trei ani, cînd o căţea pe care o cunoşteam foarte bine şi de mulţi ani, a capsat-o de bărbie. Pe fişa ei de la triaj scria: "copil, 3 ani, muşcătură facială canină". N-am simţit că sînt într-un spital din România, cu atît mai puţin într-un mic orăşel de provincie. Reacţia tuturor a fost promptă. Evident, Sabina nu e marcată de evenimentul respectiv. Nici atunci n-a părut foarte supărată, îmi amintesc că mi-a spus că Blackie n-a vrut...
I-a dat salamul pe care-l cumpărase Romeo special pentru el şi-am mers la o plimbare scurtă, pe o străduţă puţin populată, cu Astor după noi. Cînd a luat-o la goană după un biciclist, Romeo a fluierat scurt şi-a venit la pas înapoi. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Sabina înainta de mînuţă cu tăticul ei, întorcîndu-se tot la doi paşi, să se asigure că Astor o urmează. Dacă nu era aliniat unde voia ea, bătea scurt din palme şi cîinele se conforma imediat. N-am mai răbdat frigul şi-am urcat. Sabina s-a apucat să-şi sune bunicile să le spună de copăcelul care i-a împlinit dorinţa şi i-a adus un cîine. De nenea de pe blog care i-a spus cum să-l cheme. De ce va face în continuare...
Duminică, Astor n-a mai fost de găsit. Nu s-a impacientat decît spre seară, cînd nu pricepea ce se întîmplă. Doar era al ei. Unde-a plecat aşa?! Copăcelul i-a împlinit dorinţa doar pentru cîteva zile?! N-a fost chip să-i readucem zîmbetul pe buze. De-atunci, tot verifică, dar Astor plecat a rămas...
A luat un caiet studenţesc, m-a rugat s-o ajut să scrie "Tata îl plimbă pe Astor." Am silabisit şi repetat pînă i-a dat de cap propoziţiei. Apoi şi-a luat avînt şi-a umplut cîteva pagini cu desene. Cam aşa ar fi trebuit să decurgă prietenia lor:
Am întrebat-o dacă iubita e legată de un copac. Mi-a spus că-i stîlp!
 |
8 comentarii:
Excelent. Las' ca vine el.
Dar ma roade ceva: nenea de pe blog nu e totuna cu nenea care mi-a dat cartea?
Oare cum de-am presupus că o să mă întrebaţi asta?! :) Ştie că Poveştile Mariei sînt scrise tot de nenea de pe blog, am avut grijă să-i precizez asta, iar ea mi-a spus: "nenea de pe blog e Raul?!"
Doamne cat e de trist dar ce lectie de viata ne da acest copil. Serios acum, felul in care a ales ea sa se descarce de intamplarea placuta devenita trista, prin desen, e o lectie de psihologie. Citeam undeva ca copiii sunt cei mai buni psihologi fara sa fi mers vreodata la vreo scoala sau sa fi citit vreo carte. Inca o data se dovedeste adevarat.
E atat de induiosator cat suflet pun ei in iubirea ptr un animalut, pentru o jucarioara. Eu cand imi vad copilul astfel imi vine pe loc atunci sa ii daruiesc un fratior sau o surioara. Ei isi doresc compania fiintelor inocente asemeni lor, de aici cred ca vine dorinta lor de a avea un animalut, plus dorinta de a iubi.
Vavaly dragă, nu-mi mai spune, că numai un pic mi-a lipsit să cedez şi să-i iau un patruped! Dar să ştii că un frăţior sau o surioară pentru puiul tău ar trebui să vină şi cît de repede. La noi e programat în aprilie, atunci scoatem surlele şi trîmbiţele, că vine frăţiorul! Nu ştiu cît îşi dă ea seama de diferenţa de vîrstă ce va fi între ei, dar vom trăi şi vom vedea. Între timp îi tot spun ce mult o va iubi şi ce nevoie va avea de ea :)))
wow, da? superrrr! Bravo voua. Din ce in ce mai multe mamici cu burtici si bebici no.2. Inseamna ca in curand imi voi face si eu curaj (desi nu de curaj am nevoie) si voi porni si eu pe acest drum minunat. Felicitari!
Mulţumesc!
Hehe, şi eu m-am tot codit pînă mi-am făcut curaj, apoi am avut de aşteptat pînă şi-a făcut bebe... :) Trebuia, cred, să se asigure că vine la o persoană cu "mansarda" bine pusă la punct! :)
Se pare ca mai toti copiii sunt la fel si nu trebuie decat sa-i ajuta sa scoata lumina din ei. Uite o poveste asemanatoare, dar cu alt subiect:
http://jumatati.blogspot.com/2012/01/desenul-ca-poveste-zilei-pe-care-o.html
Desen si poveste...
Eu cred, virtualkid, că ei luminează oricum, noi doar putem fi atenţi sau nu... Iar dacă sîntem alături de ei şi-i mai sprijinim cînd au nevoie, atunci ne facem treaba binişor :)
Mulţumesc pentru prezenţă, mă bucur să mai descopăr un blog în care să mă simt ca acasă.
Trimiteți un comentariu