Lista Moşului...

   Frigiderul nostru arată ca un pom de Crăciun. Am atîrnat toţi 3, de toate pe el, chestii importante, care musai trebuie să ne sară în ochi exact la momentul potrivit! Problema-i că nici măcar un vultur nu ar mai distinge mare lucru printre magneţi, desene, reţete, programări, reclame, poze, etc.
   Mă pregăteam să "despodobesc bradul", cînd mi-au picat ochii pe lista din stînga. Mi-am amintit că i-a dictat-o bunicii ei, în octombrie. Tot atunci, mi-a fluturat-o pe sub ochi şi mi-a spus că-i pentru Moş Crăciun. Cred că i-am replicat că va trebui să facă o selecţie drastică, dar n-am citit cu atenţie doleanţele prezentate cu pix roz. Nu-i nimic, cu-atît mai bine m-am amuzat azi, parcurgînd cu ochi voioşi textul scris cu litere de tipar.
Să nu cumva să poată spune Moşul că nu pricepe despre ce e vorba în cuvînt!
Cunoscîndu-mi prinţesa, ştiu c-a vrut să umple coala A4, altfel nu-mi explic multe obiecte, altele sînt redundante, dar mă încîntă explozia de imaginaţie.

Cu şi pentru oamenii mici

   Sabina mi-a văzut rochia roşie, ultima achiziţie vestimentară.
- Şi eu vreau!
- Astea-s pentru oameni mari!
- Ia şi pentru oameni mici!
 

   Nu ştiu de ce, replica ei nu doar că m-a făcut să zîmbesc, dar mi-a mai şi amintit o poveste din vară. Mă încumetasem eu să adun pe bancheta din spate a maşinii mele 2 bucăţi de fetiţe grozave. Una şi una. Vorbăreţe, zîmbăreţe, gata de distracţie. Le duceam în parc. Sinceră să fiu, eu nu făceam altceva, (în afară de-a căsca ochii şi gura la toţi ceilalţi angajaţi în trafic), decît să mă rog la toţi sfinţii, pe care-i coboram în ordine alfabetică din calendar, să ajung cu bine, că mare era responsabilitatea în care mă băgasem. Cred că eram pe la a 5-a Născătoare de Dumnezeu şi mă mai relaxasem niţel, mai aveam doar o străduţă mică şi necirculată de străbătut, cînd le-am auzit şi-am reuşit să mă şi concentrez la gureşele din spate ce perorau de zor:
- Eu am venit prin buric!
Mi-am muşcat limba. Nu fusesem pe fază de la începutul discuţiei. Am ochit şi-un loc de parcare.
- Ai venit prin puţă, nu prin buic, mi-a spus mie mama! ripostează prietena Sabinei. Avea 4 ani şi cîteva luni şi era mai mică decît odrasla mea cu vreo 8 luni.
Am parcat repede ca gîndul şi mai repede decît el am sărit din maşină, am deschis portierele din spate şi-am îndemnat fetiţele la joacă. Era cald şi bine afară, n-aveam timp de discuţii între oameni mari şi oameni mici.
Oricum, la cea avută aici, nu făcusem faţă prea bine :))

   Morala are multe picioare în cazul de mai sus. Să nu uit să achiziţionez un mic dicţionar explicativ, pentru copii, al spinoasei probleme de mai sus, că am o vagă presimţire că mă aşteaptă nişte întrebări după următorul colţ de timp.

Cugetare

   Acum două zile m-am întors din oraş cu o pereche de papucei de casă, îmblăniţi, pentru Sabina. I-am luat în speranţa că n-o voi mai vedea umblînd de colo colo pe parchet fie cu picioarele goale, situaţie în care prevăd muci şi febră, fie doar cu ciorapi, caz şi mai periculos, în care o şi văd cum alunecă şi dă cu deşteptul de vreun colţ de perete, mobilier, etc. M-am gîndit că mi-ar fi mai simplu să-i ofer o variantă nouă şi interesantă în locul celor vechi, şi-aş limita, dacă nu chiar elimina (ce fericire!),  folosirea propoziţiei "Ia-ţi papucii!" extrem de enervantă pentru amîndouă eroinele în discuţie.
   Sabina a venit de la grădi şi şi-a găsit mergătorii cei noi la intrare. A ajuns pînă la mine ţopăind încîntată: "Ce moi sînt! Ce pufoşi!" Misiune îndeplinită.
   Aseară, Romeo îmi spune că Sabina l-a întrebat cine i-a cumpărat papucii.
- Mama ta ţi i-a luat, i-a răspuns el.
- Ah, deci se gîndeşte la mine!...

Acooo...

   Unele nopţi sînt îngrozitor de lungi şi de-a dreptul epuizante. Oboseala îmi amorţeşte corpul, dar, culmea, nu-mi dă aprobarea să mă scufund în lumea liniştită a somnului greu. Atunci, încep să creionez cu gînduri pe cerul minţii diverse răspunsuri, niciodată rostite, la întrebări ce mă mai chinuie sau pur şi simplu mă las în voia amintirilor. Cînd alea rele şi urîte mă fac să mă sucesc de pe-o parte pe alta minute bune, îmi impun să-mi amintesc frumuseţi. Aşa mi-a revenit în memorie, noaptea trecută, cel mai frumos cuvînt din lume. Acooo.
    Sabina se trezea uneori atît de senină şi fericită, încît, după ce semnam condica de prezenţă în faţa ei, ne răsplătea cu unul sau mai mulţi Acooo care puteau să însemne orice sau tot ce era mai frumos, mai bun, mai pur, mai... Nu beneficiam mereu de acest privilegiu, dar, cînd o vedeam cum îşi potriveşte buzele, cum îmi rîde din ochii ei mari, ştiam că urmează cea mai frumoasă descriere a universului: Acooo.
   A fost mereu un copil de-o dulceaţă aparte, de-o drăgălăşenie cum nu-mi puteam închipui că există. Trebuia doar să-i dai voie şi ţi se lipea invariabil de inimă. Ajungea, uneori, să nu fi atent şi te trezeai îndrăgostit fără scăpare. Mama mea o sorbea din ochi cu drag şi-mi spunea: "toată-i suflet cîtă-i!"
   Emoţia e încă acolo, vocea ei de atunci e nealterată în sufletul meu, o văd cu ochii minţii şi mă las pradă celui mai frumos cuvînt din lume, care şi-acum îmi readuce starea de bine, de pe oriunde s-ar ascunde... Acooo!
   Sabina nu-l mai rosteşte, dar, nimic altceva nu s-a schimbat. 

Verdict: am înnebunit! Sau nu?!

    Să tot fi avut Sabina vreo 9 luni cînd am luat-o din patul nostru şi-am mutat-o definitiv în pătuţul ei. Pătuţ pe care îl cumpăraserăm de la naştere, dar pe care îl foloseam doar peste zi. Sau dacă aveam chef să mă trezesc în fiecare noapte, din oră în oră, şi s-o mut între noi, să pape şi să tacă. Nu, am preferat să dorm în cotul stîng, că de mă-ntorceam nu mai aveam aer sau riscam s-o mişc. A venit ziua mult aşteptată. Manipularea ei prin urlete luase sfîrşit, indiferent de consecinţe. Am decretat ceva de genul: "N-am făcut copilul ăsta singură, de-acum nu mă mai ridic nici dacă..." a urmat o exagerare tipică pentru starea de draci pe care-o aveam. Normal că n-o mai ţin minte. Nu ştiu cum se face, dar a priceput şi copila, repede, că nu-i cazul să mă mai deranjeze. Se trezea şi începea, în crescendo: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Romeo se prezenta la datorie, la fel cum face şi azi, că n-am mai schimbat orînduirea dacă funcţiona aşa de bine pentru toată lumea.
   Între timp ne-am mutat, iar Sabina din povestea noastră a primit camera ei! Uau, ce doi păuni mîndri avea drept părinţi fetiţa de 3 ani, care nu dădea doi bani găuriţi pe mîndreţea de încăpere special decorată şi amenajată pentru ea. Tot dormitorul nostru îi părea mai frumos, ori bucătăria, ori baia, sau oricare încăpere în care ne aflam şi noi. Am priceput repede că ne-am făcut damblaua, nicidecum nu i-am făcut ei ditamai bucuria. Dar am insistat să doarmă în patul ei, din odaia ei, singură şi adesea foarte nemulţumită!
   Şi pentru că, în copilăria mea, tatăl a fost responsabil cu cititul poveştilor, Romeo a prins, din zbor, şi funcţia de maestru de ceremonii înainte de somnic. La rugăminţi sau în cazuri speciale, de genul: "Vreau să-mi citească mama!", îl înlocuiam, fie mîndră că mă vrea pe mine, că eu citesc mai frumos şi cu intonaţie, fie zburlită, că tocmai atunci şi-a găsit să nu mă lase să fac nimicul de care mă ocupam.
   Pînă aici, toate bune, au mai trecut 3 ani, Sabina ştia regulile casei, nu le mai comenta. Dimineaţa, se auzea din camera ei: ta-ta, ta-ta, ta-ta, ta-ta! Acelaşi crescendo, aceeaşi insistenţă, unele lucruri pur şi simplu nu se mai schimbă, indiferent de decor. Avea nopţi în care venea lipa-lipa, se oprea în uşa dormitorului nostru şi nu mai pleca de-acolo decît de mînă cu tăticul ei. În dimineţile respective dormea mai mult.
   Nu-mi amintesc motivul pentru care am cedat, acum vreo 2 luni, şi-am lăsat puiul de om să se cuibărească la noi în pat. Nu mi se părea mare lucru, plus că trebuie să fi avut faţa aia drăgălaşă, la care nici măcar eu, în zilele mele bune, nu ştiu să spun nu. Romeo s-a uitat mai strîmb, dar el de multă vreme nu-şi mai pune mintea cu mine, are chestii mai importante de făcut. Am anunţat-o că mami şi tati se uită la un film, iar ea, dacă voia să rămînă cu noi, trebuia să doarmă, nu să mă bată la cap. Pupici, noapte bună, tralalala, în 5 minute Sabina noastră dormea dusă. Fără poveste, fără smiorcăieli. Mare minune, mare! Azi aşa, mîine aşa, reuşeam s-o culcăm puţin după 8 seara, se trezea bine-dispusă dimineaţa, nu mai avea nevoie de poveşti, cîştigam o oră la programul nostru de cinematecă de seară... Romeo o culegea de fiecare dată, cu grijă şi mare drag, şi-o planta în patul ei. Pînă într-o noapte în care nu l-am mai lăsat s-o ia de-acolo. Puiul de om dormea aşa de frumos, cu mînuţele în sus, pe lîngă cap, ca bebeluşii care n-au nicio treabă. M-am dus eu la ea în cameră. Şi mă tot duc, de-atunci, în fiecare noapte, conştientă fiind că s-ar putea să regret într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Dar ea zîmbeşte parcă mai mult în ultima vreme, iar mie chiar îmi vine să-mi bag picioarele in ele de reguli scrise şi nescrise, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin!

   De vreo două nopţi dorm şi mai prost. Dr. House n-a avut nimic mai bun de făcut decît să declare, în ultimul episod, cu siguranţa-i specifică: "All parents screw their children!"
   Romeo e un fericit care se pune contra...

Anatomia unor felii de pîine...

   Dimineaţă, la micul dejun pregătit de tăticul ei, Sabina, încă ciufulită şi cu somn printre gene, întreabă:
- Ce mi-ai dat aici, doi rinichi?!

No comment! 

Vacanţă

   Escapada noastră -de multă vreme planificată şi analizată- la Londra, ne-a forţat să ne despărţim de Sabina pentru aproape o săptămînă. Şi, pentru că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, iar eu ar trebui să ştiu acest lucru mai bine decît mulţi, în ultimul moment am decis ca pitica noastră să stea, în timpul ăsta, cu o mătuşă de-a mea. Emoţii de toate părţile, dar Sabina a făcut faţă cu brio situaţiei şi de data asta. Drept e că acest lucru s-a întîmplat în stilul ei, adică a făcut ce-a vrut cu mătuşa, dar s-a cam împiedicat de văru' Adi. Care-i un copil mare de felul lui şi ţine la principiile unei vieţi sănătoase. :) Aşa am aflat. S-au duelat verbal din pricina unui mic bob de cătină pe care Sabina a refuzat să-l facă nevăzut pe gît în jos, deodată cu linguriţa cu miere pe care-o serveşte în fiecare dimineaţă. Lipsa comunicării şi-a spus cuvîntul. Uitasem să las vorbă că îi dau voie să nu mănînce bobul de cătină. Mi-ar fi plăcut să fiu o musculiţă şi să asist la scenă, cred că m-aş fi distrat copios, de vreme ce zîmbesc doar imaginîndu-mi "frontul de luptă" şi pe cei doi opozanţi. Într-un final, situaţia a fost gestionată pe cale diplomatică de către mătuşa mea, care s-a întors la timp pentru a da cîştig de cauză copilului mai mic. Victorie! Sabina nu a mîncat bobul de cătină! Copilul mai mare s-a supărat şi-a intrat într-un silenzio stampa de neclintit. Mi s-a spus că Sabina a încercat să rupă lanţurile tăcerii, dar a fost zadarnic. Copilul cel mare n-a cedat presiunii drăgălaşe. Cînd am întrebat-o pe ea despre cele întîmplate mi-a spus doar: "Adi e cam răuţ!" Aşa să-i rămînă statusul!
   Convorbirile noastre telefonice mi-au bucurat sufletul pe toată perioada cît am stat departe de ea. În prima sau a doua seară m-a şi informat, extrem de încîntată, că a găsit un ou şi că aşteaptă să iasă puiul. "Mama, cred că va fi un pui de cioară, ştii, oul a crăpat!" Nu ştiu cum să explic că nu informaţia mă interesa, ci modul în care o transmitea, inflexiunile vocii ei iubite, pe care o auzeam atît de entuziasmată de ceea ce se întîmpla în jurul ei. Sînt lucruri pe care, atunci cînd mi se întîmplă, am sentimentul foarte convingător că nu le voi uita niciodată. Şi cam aşa e, dacă mă iau după experienţă. Sabina mi-a transmis energie şi dragoste şi-un dor nebun de zîmbetul ei ştirb. Într-un astfel de moment i-am promis rochiţa lui Albă ca Zăpada şi un...da, un Zhu-Zhu. (Mi-am căscat mai bine ochii la denumire şi-am văzut că se scrie cu h, deci îmi cer scuze pentru pocirea numelui din postarea anterioară). Am rugat-o doar să pape şi să fie cuminte pînă ne întoarcem. Ştiu, făcusem ditamai tămbălăul cu banii munciţi şi jucăriile cîştigate cu trudă, dar asta era o situaţie excepţională. Eram înţeleasă de un copil de 6 anişori mai bine decît de mulţi adulţi. Îmi dădea voie să mă bucur, să fiu fericită, ba chiar mă ajuta în felul ei şi nu-mi cerea nimic, nu-mi reproşa nimic. Mă iubea şi-mi relata cu entuziasm povestea oului de cioară.

   Cînd ne-am revăzut era toată un zîmbet fericit. Mi-a arătat oul de cioară, căţelul de pluş pe care-l culcase la intrarea în casă şi-mi povestea, şi-mi povestea... Pregătise cîteva desene pentru mine, cu care m-a întîmpinat la sosire. A moştenit un obicei frumos, am observat că-i place să ofere, mereu, cîte ceva. Şi-o iubesc şi pentru asta. Ştiam că aşteaptă cadourile, dar aveam de făcut o vizită mai întîi, era deja trecut de ora 8 seara şi-am rugat-o să aibă răbdare. Doamne, uneori sînt de groază! Tot ea să aibă răbdare!!! Dar a avut! Şi-au mai trecut vreo două ore bune pînă cînd am scos la iveală primul cadou: o pereche de şosete gri cu dungi negre! Mi-a mulţumit c-un zîmbet împrumutat de la un alt copil şi m-a privit întrebătoare. "Ce zici, iubire, îţi plac?" o chestionez eu veselă. "Mdaaa." Se uită şi la Romeo. El o priveşte ghiduş. "Uite, ţi-am luat şi vişinii cu dungi roz!" continui eu, deşi îngeraşul ce sălăsluieşte în sufletul meu bătea cu pumnii şi picioarele în uşa pe care i-am închis-o în nas, cu cheia. "Nu mai chinui copilul!" Am scos o cărticică, apoi un spumant de baie cu moaca lui Rapunzel...Sabina parcă îşi regăsise zîmbetul. Şi-am zis: "Gata, eşti mulţumită? Ai primit nişte cadouri extrem de frumoase." "Da, da..." Îşi plimba privirea de pe-o faţă pe alta, revenise la zîmbetul împrumutat, nu pricepea nimic, chiar am fost în stare să uit că i-am promis altceva?! Nu m-a întrebat, mi-a mulţumit. Nu mi-a reproşat c-aş fi uitat ceva, sau mai rău, că nu mi-am ţinut promisiunea. Era doar nedumerită şi-şi uitase un rictus pe chip. Atunci,  îngeraşul a spart uşa. Am scos rochiţa, apoi rockstarul Zhu-Zhu. Sabina chiuia şi ţopăia pe-un şotron imaginar. Nu cred că ştia de care să se bucure mai tare. Am îmbrăcat-o. Oscilaserăm, la magazin, între rochiţa pentru 5-6 ani şi cea pentru 7-8 şi-am hotărît să i-o luăm pe cea mai mică, dar am constatat cu surprindere că puteam, liniştiţi, merge pe varianta mare. Nu-i nimic. Cînd am avut cu cine povesti, i-am spus că pe Josie (rockstarul violet), o primise, de fapt, de la Codruţa şi Abhi cu care ne-am întîlnit la Londra şi care, după ce mi-a umblat mie gura, nu s-au lăsat pînă n-au ajuns la etajul IV al magazinului de jucării Hamleys, pentru a-i face această bucurie copilei mele. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu mă sufoc de drag pentru toţi cei care aduc un zîmbet, prin orice gest, pe chipul ei iubit. Iar Sabina le mulţumeşte frumos, încîntată de primul ei Zhu-Zhu pet, căci, să nu uităm, sînt mulţi şoareci coloraţi prin magazine. Dar, la cum o cunosc eu, presiunea nu mai e atît de mare, vom scăpa de tot după achiziţionarea primei şi ultimei căsuţe pentru Josie.
   A doua zi, nu s-a despărţit de rockstarul violet cu creastă albă şi  a umblat îmbrăcată cu rochiţa de Albă ca Zăpada, cînd ne-am făcut vizitele pe la prietenii ce-au rămas în oraşul natal.
A aşteptat cuminte aprecierile şi laudele celorlalţi, savura fiecare moment. Cînd a dat rochiţa jos, a cedat şi febrei, mi se părea mie că ceva nu-i în ordine, dar am sperat, ca de obicei, că exagerez. Cu toate astea, luasem de la farmacie cele necesare şi-am readus-o pe linia de plutire în două zile. Apoi a urmat alergia la aditivii din faimosul salam săsesc! Cine s-ar fi gîndit, doar îmi amintesc de fetiţa sîsîită care-l lăuda mai ceva ca pe-o felie de tort. Alt stres, dar acum e la grădi şi, cu puţin noroc, revenim la rutina noastră de zi cu zi... Vacanţă nu cred că mai vreau fără ea!

Îmi cumpărați și mie ceva?...

   Despre „excursiile” noastre la cumpărături, am mai povestit. De obicei se termină cu bine și fără găuri semnificative în bugetul destinat „ceva-ului” Sabinei. Ea de fiecare dată vrea „ceva”, iar cînd eu mă remarc prin absență, se alege cu cîte-o porcărie. „Pentru tine toate-s porcării, mama!” Cam așa e, recunosc. Ar trebui să mă abțin, că mai merge pe la prieteni sau rude pe-acasă, vede cîte-un Actimel sau Danonino și decretează: „Mie mama nu-mi dă să beau porcării de-astea!” Și iar trebuie să-mi justific înverșunarea față de renumita marcă. Noroc că am prieteni și rude cu simțul umorului la ei în geantă. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, am divagat. Ideea e că, la ultima vizită la Real, i-am reamintit la intrare că are voie un singur produs, indiferent ce e, cîtă vreme se încadrează într-o anumită, (mică), sumă de bani. Fetița mea iubită a avut răbdare să ne terminăm noi treaba, nu prea a bîzîit, că-n cazurile astea știe că nu-i bine să-mi sară muștarul. Mă întreb cînd o să-mi aducă și ea, așa cum a făcut taică-său odată, un tub de muștar, că-mi sărise... :) La cum văd că stau lucrurile, nu mai am mult de așteptat.
   Mda, Sabina căuta un căluț, dintr-o anumită colecție, pe care nu l-am găsit. Și tot învîrtindu-ne noi printre rafturi, explodează: „Vreau un Zuzu pet! Numai eu n-am Zuzu pet la grădi!” Măi să fie, mă gîndesc eu, numai ea n-are Zuzu...Nu-i iaurt! Nu, nu. E un fel de șoarece care se plimbă prin casă de unul singur. Cel puțin, așa am văzut eu că arată. Mamă denaturată ce sînt, de-o vastă incultură cartoonistică.  Am studiat, pe loc, unul roz, dar, cînd mi-a picat prețul sub ochi, (costă în jur de 80 lei), brațul meu a repus, mecanic, adunătura de puf pe raft. Ochii Sabinei înotau deja în lacrimi. Naaaaaaa, era prea de tot, simțeam cum îmi urcă sîngele în obraji, dar cumva, cumva, am reușit să-i spun calm, că  n-are decît să-și cheltuie banii ei din pușculiță pe porcării umblătoare. Mîinile ei, împreunate întru rugăciunea „mama, te rooooog frumos”, s-au reașezat pe mînerul căruciorului și-am purces spre achiziționarea unui ou Kinder cu surprize. Acasă, am descoperit, numărînd averea din gentuța roz - pe care și-a găsit-o cu puțin ajutor din partea mea, deși tare-mi venea s-o las să răscolească toată camera, să țină minte că nu toate lucrurile se aruncă la voia întîmplării- că-i lipsesc ceva mai mult de 10 lei din suma necesară. „Cum fac rost de 10 lei?!” Se întreba ea, bătînd, în pas săltat, spațiul dintre bucătărie și living. I-am sugerat anumite acțiuni care i-ar putea rotunji veniturile, dar avea și ea idei proprii. „Am mîncat tot, îmi dai niște bani?!” „Ha?! S-a dus baba cu colacii, iubita, ți-am mai spus, doar munca-i obligatorie, mîncarea-i facultativă.” Da, m-am săturat, vorba lui Tudor Chirilă, să tot umblu cu farfuria după ea. După 6 ani, m-am predat și-am schimbat macazul.
   Între timp, tăticul ei a fost forțat de împrejurări să plece într-o scurtă călătorie. Cînd am luat-o eu de la grădi și i-am spus, m-a întrebat cu bărbia tremurînd: „Cum, a plecat fără să-și ia la revedere de la mine?!” Mă așteptam la reacția asta, așa că i l-am dat la telefon. S-a luminat la față, iar convorbirea lor s-a terminat cu replica Sabinei: „... Și să-mi aduci ceva, dar nu puzzle, dulciuri sau bomboane! Ah, și fără lanterne!” 

   Cînd m-am oprit din rîs, i-am dat un pupic . Merita. Îmi făcuse seara! Nu uitase de lanterna pe care o primise cînd a fost plecat Romeo ultima dată... Evident, nu-i făcuse o plăcere deosebită, dar, la momentul respectiv, nu a părut dezamăgită de cadoul improvizat. Tatăl ei  trăia cam același sentiment vesel și m-a întrebat, cum preconizam, de altfel, că o va face, dacă să vină cu un Zuzu pet. Am oscilat mult între da și nu, iar într-un final am rămas la planul inițial. Trebuie să-și adune bani. Atîta doar că, între timp, primește o mulțime de informații proaspete de la colegii de grădiniță, posesori mîndri și fericiți de șoareci ambulanți. Mi le destăinuie și mie: „Știi, mama, sînt mai mulți Zuzu pets, iar cînd ai toată colecția, primești și o căsuță pentru ei...Știi, au și o ...” N-am mai auzit-o, că mi se încîlceau gîndurile în cutiuță. Sinceră să fiu, n-am îndrăznit să întreb cîți șoareci fac parte din neasemuita colecție, doar am menționat mai sus cît costă unul, și-mi era teamă că lipsa mea acută de diplomație va pune, poate un pic prea repede, capăt visului  pe care mi-l povestea cu vocea dulce și dragă...

***

   Din aceeași categorie face parte povestea micuței sirene, Ariel, cea care a declanșat, într-un fel, „isteria” muncii și-a recompenselor financiare. Acum mai bine de un an, pe cînd îmi făceam inventarul diverselor modalități abordate în scopul nobil de-a crește un copil, niște calcule mi-au dat cu minus. Normal, am vrut să remediez situația. Pînă atunci, i-am făcut mofturile pentru că-i iubeam zîmbetul fericit, pentru că ne simțeam cu musca pe căciulă, pentru că ne permiteam, pentru că.... Motive sînt. Am observat la ea, nu o dată, un dezinteres vizibil față de cadouri. Persoane dragi se întristau cînd vedeau că n-au nimerit-o. Păi cum s-o nimerească sau cu ce, cînd noi eram mereu pe fază?! M-am speriat, m-am întristat, nu-mi ieșise ca-n cărți. Nu  pricepeam cum se făcea că, în lecturile mele ce vizau psihologia copilului, am tot dat peste cazuri cu probleme care se rezolvau cît ai pușca din degete, sau, mă rog, cît ai întoarce vreo 5 pagini. Merge mama cu odrasla la terapeut, psiholog, ce-o fi. Expune problema. Primește o soluție, o pune în practică și... au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți. Brrrrrr, eu de ce nu puteam?! N-aveam manualul bun de utilizare, îl foloseam pe cel de Windows pentru Apple sau invers?! M-au chinuit mult gîndurile c-am dat greș și culmea, din prea multă dragoste!

   Ariel era pe un raft și, logic, lipsea dintr-o...da, ați ghicit, dintr-o colecție!!! Sabina a întins mîna spre păpușa cu părul roșu. Eu m-am postat între mînă și raft. Momentul pe care-l căutasem, venise. Pînă să priceapă exact ce se întîmplă și să se umple de lacrimi amare, am apucat să-i spun că o va primi atunci cînd o va plăti cu banii munciți de ea. Mă gîndeam că bucuria unei astfel de achiziții va fi mult mai mare, iar ea, la 5 ani, putea să priceapă diferența. Nu-mi amintesc să fi făcut tărăboi, de făcea, clar nu mi se ștergea din memorie. Știu că, ajunși acasă, am delegat sarcini și-am stabilit care, cu cît se remunerează. A fost interesant o vreme, era atît de scumpă cînd venea cu monedele la numărat. Habar nu avea de valoarea lor. Era gata să arunce o foaie de 5 lei, doar pentru a primi doua monede de 50 de bani. Pentru sufletul meu, a meritat. Aveam parte de-o inocență cum și uitasem că există. Cu greu am rezistat noi, căci a durat vreo 6 luni, dacă nu mai mult, pînă și-a strîns toți banii. Dar niciodată, în tot acest răstimp, n-a mai întins mîna după roșcata de pe raft. Într-un final, de teamă că acțiunea noastră va sfîrși prin a nu mai produce vreo bucurie, Romeo a plusat serios la plata ce-i recompensa aranjarea hăinuțelor și-am plecat, toți trei, s-o aducem pe Ariel acasă. Sabina își ținea în brațe, ca pe-un trofeu, pușculița în care-și adunase bănuții. Am lăsat-o pe ea să plătească. Parcă mai crescuse, de mîndră ce era. Casierița a avut răbdare și-a numărat zîmbind toate fisele de 10 și 50 de bani pe care Sabina le-a răsturnat pe tejghea. A felicitat-o pentru alegere, iar prințesa mea a mulțumit cu ochii sclipind de fericire. Noi doi sclipeam cu totul...

D'ale fluturilor...

   Cînd eram eu adolescentă și formulam cîte-o dorință pe care mama mea o socotea de neîmplinit, îmi spunea: „Nu!” Logic și normal, doar ea răspundea de creșterea și educația mea, iar pretențiile mele puteau fi, uneori, nefondate. Atîta doar că, la replica ei restrictivă, din gîtlejul meu sufocat de lacrimi cu greu stăpînite, țîșnea mereu nevoia justificării interdicției ce-mi producea nefericire. „De ce?!” „Nu-s de-acord!” venea invariabil răspunsul. Și nu mai conta nimic, altă explicație nu primeam. Frustrarea de atunci o mai resimt și-acum și îmi doresc atît de puternic să nu fac la fel, încît Sabinei îi explic în detaliu fiecare interdicție, pedeapsă ori răspuns negativ din partea mea. Replica ei? Își pune mîinile la urechi și-mi spune agasată: „Bine, bine, bine!!!” Păi nu-i bine deloc, că de am fluturi în cap, poate ieși chiar rău de tot. Așa-mi descrie odrasla starea vizibilă de irascibilitate. Fluturi în cap. Și cum să nu-mi vină fluturii, cînd îmi adun toate resursele necesare unei stări de spirit fără zburătoare, doar ca să reușesc să-i explic cu drag și calm de ce nu pot sau nu vreau să-i îndeplinesc anumite doleanțe, iar ea-și pune mîinile la urechi plictisită și cu aroganța moștenită direct de la... unul dintre noi!? Ei bine, vin, și încă-n stoluri, aducînd pe aripile lor pedeapsa cea mai dură la care mă pot gîndi. „Gata cu desenele animate!” Perioada embargoului variază, de regulă ține cam o săptămînă, dar ultima dată am șuierat printre dinți: „O lună!” În secunda doi mi-am mușcat limba, dar era prea tîrziu. Romeo s-a uitat la mine de parcă tocmai i-am spus c-am intrat, intenționat, cu mașina lui în stîlp.
Sabina n-a mai zis nimic și-a purces spre camera ei, unde, drept bonus, trebuia să-și facă ordine. Să nu se plictisească, nu de alta! Întîmplarea pe care o povestesc acum a avut loc prin august. Prima săptămînă fără desene a trecut cum a trecut, dar Sabina era în vacanță, iar eu tocmai atunci mi-am găsit să exagerez. Așa că mi-am stors creierașul  mic, să găsesc o portiță de scăpare. Tot scandalul pornise de la refuzul ei de-a se uita cu mine la Muzzy. Că am și eu cîteva idei fixe în ceea ce privește bagajul ei cultural, iar limba germană face parte din fixațiile mele. Cum a sucombat tentativa mea explicativă, am povestit mai sus. Într-un final și-ntr-o zi cu soare plin, am abordat-o, după ce tocmai îmi făcuse un desen frumos: „Uite, drept răsplată pentru buna ta purtare, cred că voi face o excepție de la regulă și te voi lăsa să te uiți la desene, dar în germană!” S-a uitat la mine mirată, a cîntărit preț de cîteva secunde oferta mea și... mi-a refuzat-o. Ea e, m-am gîndit iar, n-am venit din maternitate cu alt copil, e a mea. N-am lungit discuția, am lăsat-o în pace. A venit singură, peste cîteva zile, să mă întrebe dacă mai putem face „expecție”, că s-ar uita la desene, fie și în germană. Mi-am savurat victoria abia după ce-am strîns-o tare în brațe. Nu-mi venea să-i mai dau drumul. Scumpa de ea!
   Singurul post german cu desene pe care îl avem e Super RTL. De atunci, celelalte nici nu mai există, s-a obișnuit, deși i-a fost mai greu la început. Îmi amintesc și nu pot să nu zîmbesc de fiecare dată, de discuția ei cu Romeo, care încerca să-i îndulcească situația, la un moment dat, și-a întrebat-o: „De ce nu te uiți la desene în germană, doar vorbești germana?!” „Da, dar vorbesc și românește”, a mormăit ea în barbă supărată, neînțeleasă și fermă.
   Eu mi-am luat ca scut împotriva propriei conștiințe binecunoscuta zicală „scopul scuză mijloacele”, și pînă cînd nu o să mă întrebe ea personal dacă nu i s-a terminat luna de pedeapsă, nu fac decît să „uit” televizorul pornit pe postul cu desene în română, iar pentru o jumătate de oră mă bucur de bucuria ei...

Angelina Balerina

   „Mami, ce-i asta?” Văd o jucărie de pluș în mîinile ei. Din oficiu, nu mă interesează ce poate să fie, doar mă împiedic de jucării de pluș prin toată casa, asta nu poate avea nimic deosebit. „Habar n-am!”

Revine peste puțin timp, doar ca să-mi spună că e un raton. „O fi vreo ratoniță, eventual!”, zîmbesc eu îngăduitoare. „Mi-o cumperi?” Și-asta, și nu alta, a fost durata îngăduinței mele! Mă zburlesc toată. „Nici vorbă!!!” Eram hotărîtă bocnă, nu exista nici urmă de tocmeală și știam că pricepe clar care-i situația. Dar am omis ceva. Mai bine zis, pe cineva. Sabina nu-l omisese. Mi-am dat seama de asta doar cînd am văzut-o, la vreo 10 minute după scurtul meu comunicat oficial negativ, cu acelasi raton cu fustă roz în brațe și cu privirea de căprioară rănită. În mod normal, jucăria trebuia să fie demult pe raft, la locul ei.  „Ți-am spus că nu ți-l cumpăr!” Nu mă contrazice, dar nici nu dă vreun semn că ar fi de acord cu ce-i spun. Cînd mă ciocnesc de Romeo printre umerașele cu tricoturi, aflu că i-a promis el că-i cumpără măgăoaia. Ah, da???!!! Și trec la argumentele care stipulează clar că părinții trebuie să fie de acord în luarea unei decizii, nu unul hăis și unul cea. Că doar n-am inventat noi roata de la căruță, au fost alții mai experimentați și cu mai multe studii referitoare la educatia progeniturilor. Mă înfurii, dar știu că vorbesc degeaba. Sabina îl manipulează cum vrea ea. Dintr-o privire și-o clipocire de gene. În general, o asemenea priveliște mă înduioșează și simt c-aș trece prin foc pentru amîndoi, dar acum îmi vine să-i bat de cap. N-o fac pentru că fiică-mea, deși se știe victorioasă, nu semnalizează chiuind voioasă, nici nu-mi face „sîc, sîc”, își savurează izbînda în liniște, cu ratonul în brațe. E ori foarte isteață, ori știe că de-mi pun capul, nu are nici taică-său ce să mai facă. Na, am zis-o și p’asta! J

   Culmea, chiar mă amuză modul în care procedează și trec peste toți dracii ce-au încins hora pe proprietatea mea privată. Le-am deschis iar ușa, așa-mi trebuie! Sabina vine cu ratonul acasă. Așa cum a venit și acum vreo 2 luni cu o carte incredibil de scumpă pentru mizeriile de abțibilduri pe care le conținea. Scena de atunci s-a petrecut oarecum similar, doar că puhoiul de lacrimi care i-a inundat ochișorii albaștri și care nu a contenit vreo 15 minute cît am stat în librărie m-a impresionat și pe mine în așa hal încît m-am bucurat că-mi permit să i-o cumpăr. În fond, era o carte! Acasă, a dat-o gata in 10 minute şi-apoi a aruncat-o pe-un raft.  Asta-i altă poveste.

   Nu s-a dezlipit de ratoniță de atunci. Doarme cu ea. A botezat-o Angelina Balerina. N-a mai făcut așa ceva cu vreo altă jucărie de pluș. Se vede treaba, pe-asta a obținut-o mai greu, cu un preț mai mare, doar eu m-am supărat și nu mi-a trecut ușor. Pe Romeo l-a mai costat o placă de păr liniștea la care a vrut să revină în sînul familiei. Sîc! J

Timpul primului dințișor

   M-am declarat mirată de dispariția ultimelor 6 luni, doar ca să mă trezesc de-a dreptul șocată de iuțimea cu care m-au depășit, neregulamentar, cei 6 ani, sărbătoriți pe 29 septembrie, de la nașterea Sabinei. 

   Îmi amintesc, extrem de limpede, emoția pe care am trăit-o la vederea primului dințișor ce s-a ivit alb, alb, din gingia rozalie. E comparabilă cu cea pe care am simțit-o acum cîteva zile, cînd ne-a arătat, șovăitoare  și cu obrajii mai roșii decît de obicei, că i se mișcă, stînd să cadă, același prim dințișor, care, cu mai puțin de 6 ani în urmă, mi-a făcut sufletul să rîdă de bucurie. 
I-am spus zîmbind, dar parcă fără bucuria de odinioară, că a crescut, că e fetiță mare, că nu trebuie să se sperie. Speram că toate emoțiile sînt la mine, dar știam că sensibilitatea a rămas la ea. Cu mare grijă, Romeo a încercat s-o scape de dințișorul buclucaș, dar Sabina a ripostat cu lacrimi. Am propus să mergem la dentist, la mama lui Lucas, colegul ei de la grădi. 
A fost de acord fără să șovăie, așa că am pus mîna pe telefon. Mi-a precizat doar, hotărîtă, că vom merge mîine! N-am contrazis-o, am rezolvat programarea pentru a doua zi, dimineață. 
M-am trezit cu emoții mari, ea părea că gestionează bine situația, ba chiar îmi repeta, cu o anumită încîntare, ce mare chestie urma să aibă loc peste foarte puțin timp. Mi-am luat rochia norocoasă, îmi simțeam stomacul strîns, ca înaintea unui mare eveniment. Ce era, să fim serioși! Ajungem la cabinet. Nu este curent în clădire, deci Sabina nu beneficiază de o plimbare cu scaunul. Hmmm, nu-i nimic, data viitoare. Se așează cuminte, așa cum i se cere. Ascultă explicațiile doctoriței. Eu vorbesc mult și fără să mă întrebe cineva ceva. Cine știe de ce, mă cunoaște. Gata! Dințișorul e într-un pliculeț din tifon. Sabina nici nu și-a dat seama cînd a avut loc operațiunea, n-a simțit nimic. Stă cu pansamentul în guriță, iar eu nu-mi iau ochii de pe fața ei. Nu-i palidă, ok. Dar nici nu plecăm înainte să mă asigur că nici nu-mi va face figura de-a se lungi dintr-o dată pe ciment, pe undeva. Îmi cunosc marfa. Doamna doctor îi povestește de zîna Măseluță. Eu sînt ochi și urechi, pentru că nu țin minte, normal, ce rol are  respectiva în desfășurarea evenimentelor. „Îți pui dințișorul sub pernă, iar în timp ce dormi, vine zîna Măseluță,  și-ți lasă cîțiva bănuți în schimbul dintelui.” Aham! În drum spre mall, unde mergem să sărbătorim cu o înghețată curajul și cumințenia Sabinei, sîntem anunțați că Petra a primit niște cerceluși de la zîna cu pricina, cînd a fost să fie... Petra e colega ei de la grădiniță. 
„Tu poate o să primești o pungă cu mazăre!” În timp ce-i prezic, zîmbind, acest lucru, îmi dau seama că nu glumesc în totalitate. Mazărea e inamicul public numărul 1! Decretat, dovedit, de evitat! Cum îmi vine inima la loc și mă relaxez, cum fac glume proaste cu odrasla mea scumpă! :) Acum, mă întreb dacă nu cumva spaima de-a primi respectiva pungă o face să amîne momentul plasării dințișorului sub pernă. El stă în săculețul lui de 3 zile, din data de mare importanță de 13 octombrie 2011. 

*

„M-am așezat pe scaun. Moni și-a luat niște mănuși, apoi mi-a dat dintele cu spray, să-l amețească. Am stat așa un pic, apoi am scuipat. Moni a luat ceva în mînă, mi-a mișcat dintele așa și gata. Am clătit cu apă. N-am simțit nimic!”

 *

Unde Moni este mama lui Lucas, doamna doctor, cea care ne-a ajutat să ducem la îndeplinire, cu succes și fără traume, extrem de importanta misiune prezentată mai sus. Sabina a fost încîntată să-și depene prima experiență la dentist oricui voia s-o asculte. Mulțumim frumos.

O plimbare cu final de...7 povești

   Tocmai am realizat că 6 luni s-au furișat pe negîndite și nevăzute din viața mea. Deloc nesemnificative, dar marcate,  într-o succesiune alarmantă și paralizantă, de cîte-un un prea-plin sau prea-gol de suflet...
„Prea-ul”, indiferent de care a fost, nu mi-a dat ghes să scriu. De 6 luni n-am mai notat nimic, deși Sabina a fost și este o prezență la fel de fermecătoare, dulce și cu replicile la ea.
Mi-am mai spus, uneori, că e prea mare s-o povestesc eu tuturor, dar ăsta nu-i chiar adevărul gol-goluț. Deși mă apostrofează cu cîte un „De ce mă spui?” ori de cîte ori mă aude vorbind despre ea.
   O întîmplare, un gest, un sentiment acut de iubire și-o cărticică frumoasă, cu povești minunate, care pot doar să aducă un plus de farmec copilăriei tuturor, m-au făcut să-mi doresc să povestesc d-ale Sabinei din nou.

    Mi s-au împăienjenit ochii și sunetele, brusc, au încetat să formeze cuvinte cu noimă pentru auzul meu, cînd am văzut cartea, cu dedicație pentru fetița mea, scrisă de părintele care a ticluit „Poveștile Mariei”, pentru toți copiii din lume și din noi. Pentru mine, nu sunt doar povești, sunt dovada unei imense si incomparabile iubiri. Ea poate fi simțită doar de norocoșii care ajung părinți.

Exerciții de logică à la Sabina...

***Trebuia să aibă în jur de 3 ani cînd am avut prima discuție despre cum vin pe lume copilașii. Nu, nu am început-o eu. Țin minte exact că stătea în ușa de la bucătărie și-i dădea înainte. „Și-am stat la tine în burtică?” „Da, ai stat acolo pînă ai crescut suficient...” Voiam să-i mai spun una alta, dar, pentru ea, detaliile nu erau importante. Avea întrebările țintite: „Și pe unde am ieșit?” Am gîndit rapid, suspect de rapid pentru mine, căci sînt obișnuită să mă panichez cînd nu pot să spun adevărul gol-goluț. Am avut și noroc, ea n-a știut să interpreteze roșeața din obrajii mei. Romeo, cred că se amuza copios pe undeva, dar nu țin minte să-mi fi sărit în ajutor. I-am explicat niște chestii ce implicau buricul, dar n-am fost foarte exactă. Am încercat să divaghez elegant. Părea că o mulțumește răspunsul. Apoi, din senin, mă face să mă înec: „Da' pe unde-am intrat!?” Ok. Am căutat, mai frenetic ca oricînd, ceva de făcut, de spart, adunat, de canalizat atenția unui copil de 3 ani ce mă prinsese zdravăn între corzi.

Între timp, a avut ocazia să mai vadă, la mare, doamne cu operații de cezariană. Mă uimește spiritul ei de observație. Avea vreo 4 ani cînd mi-a decretat: „Eu nu vreau să mă căsătoresc niciodată!” „Poftim?! Da' de ce spui asta?” „Nu vreau copii!” Mirarea mea creștea pe secundă ce continua să-mi răspundă la întrebări. Mai bine îmi băgam curiozitatea undeva și tăceam. Dar nu, eu nu pot să tac, niciodată. Așa că mă arunc, tîmpită, cu capul înainte: „De ce nu vrei copii?!?” „Nu vreau să-mi taie doctorul burta, ca la aia!!!” Și mi-a arătat o doamnă ce stătea la soare. M-am repezit să-i explic că nu-i frumos să spui „aia”. ”Scuze!” mi-a ripostat. Am respirat ușurată, dar prea repede, că ea nu terminase: ”Dar tu n-ai nicio tăietură...” „Ia hai să ne jucăm în apă,” i-am retezat elanul comunicativ, dîndu-i ceva frumos la schimb. Of, of!
Menționez că, pînă azi, cînd are 5 ani 1/2, nu și-a schimbat părerea cu privire la căsătorie și/sau copii. :)

***Cînd vine Romeo la mine cu fața aia a lui pe care-o știu atît de bine, abia aștept să-și deschidă gura și să-mi povestească „d'ale Sabinei”. Nu contează că el îi spune, în continuare, Ștefana.
Zilele trecute era din nou mîndru ca un păun. ”Auzi, ce-mi zice fiică-ta!”
Oare ce, oare ce? Mă aștept să fie ceva simpatic, după forma de introducere. Și a fost. Reproduc, mai jos, discuția lor.
Sabina:- Spune-mi să ridic mîna dreaptă!
Romeo:- Ridică mîna dreaptă!
Sabina ridică mîna stîngă. Romeo o apostrofează. Aia-i stînga! Sabina îi închide gura: Da, știu că-i stînga. Asta pentru că n-am baterii! :):):)
Prin urmare, dacă vrem roboți, n-avem decît să ne cumpărăm! :)
Povestea bateriilor e cu bătaie lungă, am scris-o la capitolul: „Cheful cere sacrificii.”

***Nu-mi plac fructele în mod deosebit. Ba chiar aș putea trăi fără ele. Nu înțeleg plăcerea de-a mînca un măr. Tolerez portocalele. Pot digera căpșunele, dar cred că doar pentru că sînt ediții limitate. Înțeleg, în schimb, necesitatea lor și-ncerc s-o fac și pe Sabina conștientă de aceasta. E clar că-i a mea. Poate trece pe lîngă cireșe, mere, pere, etc. fără să saliveze. Dimpotrivă. Profit de faptul că-și dorește un păr luuuung, cît al lui Rapunzel. Într-o dimineață, în timp ce ne pieptănam, mă agăț de observația ei referitoare la cît de lung avusesem eu părul în copilărie și-i spun pe un ton cît se poate de serios:
- Știi, eu am avut păr lung, dar nu-l mai am, pentru că nu mănînc fructe. N-am mîncat nici cînd am fost mică, așa, ca tine. Nu-mi place să-i îndrug povești și încerc să n-o fac. În contextul de mai sus, am toate șansele să am dreptate. Aportul de vitamine pe care l-am ingurgitat în viața asta sigur n-a venit din fructe și se prea poate ca podoaba mea capilară să fi avut de suferit pe tema asta.  Pare convinsă și-mi spune că va mînca un măr a doua zi. Savurez victoria. Am apucat vreo cîteva secunde, cam cît i-a trebuit să formuleze:
- Dar dacă nu ai mîncat fructe cînd ai fost mică, cum ai avut părul lung!?

Tare mi-e că va merge la risc...Cu toate că azi a cerut un măr.

29.

Dulce-mi era somnul cînd am simțit o mînuță mîngîindu-mă pe obraz. Clipocesc din gene și mijesc doi ochi să-mi dau seama cine e și ce dorește. Prea multă lumină mă face să-i închid la loc. Așa-mi trebuie dacă stau la Tv pînă tîrziu în noapte, să mă uit la idioțenii.
- Îmi faci codițe? Îi aud glasul dulce, după mîngîierile și mai dulci, deși întrerupeau un somn profund. Îi promisesem. Prin urmare, mă străduiesc să-mi deschid ochii de-adevăratelea. Mă ridic și apuc pieptănul din mînuțele ce veniseră pregătite cu ustensilele necesare. Nu-mi ies două codițe împletite identice, deși m-am străduit de 3 ori. Le-am făcut și desfăcut. Dar Sabina e fericită și mulțumită. Ei îi plac așa cum sînt.
- Azi am 5 ani jumate! Îmi amintește ea, zîmbind cu toți dințișorii. Ieri m-a întrebat dacă facem petrecere :). Nu facem, dar e o zi ce merită notată, doar m-am trezit zîmbind, pentru că o am pe ea, cea care decretează ”ești mama mea preferată” atunci cînd îi fac pe plac sau îmi spune ”te iubesc cît tine”- cînd e drăgăstoasă și mă strînge tare în brațe pupîndu-mă pe toată fața. I-am spus, odată, că nu înțeleg. ”Cum adică mă iubești cît mine!?” ”Cît mă iubești tu!” a venit răspunsul după care tînjeam, dar nu eram sigură că-l voi primi.

Părul magic și povestea lui...

   Eram la semafor cînd a început să ne povestească despre stelele căzătoare. Nu țin minte să fi fost întuneric și nu-mi amintesc nici ce a declanșat subiectul. Cred că s-a pornit să turuie din senin.
- Eu mă rog la stelele căzătoare, să știi mama!
- Da, iubire? Și ce le rogi tu?
- Să nu mi se scoată polipii!
Am simțit o durere în suflet. Nu mai discutaserăm despre polipi și alte chestii de vreo două săptămîni, de cînd fuseserăm la doctorul de familie. Dar nici nu respira mai bine. Simțeam și că amîn o operație ce ne aștepta după colț. Mi-a devenit extrem de clar că nu mai pot vorbi despre asemenea chestiuni medicale de față cu ea, pentru că înțelege mai mult decît îmi închipuiam eu. Sincer, nu am crezut că o să facă legătura între ea și polipi. Deși nu-mi spune verde-n față că-i e teamă, mi-e evident că o macină gîndurile, cu atît mai mult cu cît, orice aș zice eu,  numai ea știe ce monstru cu 7 capete e respectia intervenție...
    Mi-a fost recomandată o doamnă, prof. dr. chirurg Poenaru, pe care, să fiu sinceră, am tot căutat-o de vreo 3 luni, dar am fost mereu informată greșit cu privire la unde ar putea lucra. Ciudat, cu toată tehnologia asta, dar așa a fost. În mod normal, aș fi apelat la alt doctor, dar ceva îmi spunea să insist, iar cînd e vorba de copila mea, insist! Așadar, în urma discuției cu Sabina, am luat din nou internetul la puricat și, după cîteva telefoane date pe la diverse clinici, am nimerit, la celălalt capăt al firului, un domn amabil care mi-a dat un alt număr de telefon unde chiar am găsit-o și-am reușit să fac o programare pentru aceeași zi. Ca de obicei, i-am explicat Sabinei unde urma să mergem și ce avea să se întîmple. În toți anii ăștia, de cînd ne înțelegem prin vorbe, am reușit să mă țin de cuvînt cu privire la vizitele la medic. Care n-au fost puține. Dar, cînd i-am spus că n-o s-o doară nimic, m-am asigurat că așa se întîmplă. Odată, doctorul ei de la grădiniță, pe care-l vizităm des, pentru că e printre puținii pe care-i cred cînd zice ceva (paranoia neîncrederii mele în doctori e altă poveste), mi-a spus: „Gata, înțepăm!” Voia să-i recolteze sînge, ca să-mi liniștească mie anumite temeri stîrnite de alți doctori. Cu toate riscurile, am spus: „Nu se poate acum, i-am promis”. Nu m-aș fi mirat dacă m-ar fi repezit, dar el, dimpotrivă, mi-a zis că fac foarte bine că mă țin de cuvînt și-am stabilit o dată ulterioară pentru respectiva procedură.
 Acum, i-am promis din nou prințesei că mergem doar să se uite doamna doctor la năsuc. Mi-a zis că-i în regulă. Mă crede. Cînd să ieșim din casă, Romeo o apostrofează: „Lasă firul ăla undeva!” Își agățase în păr, cu-o agrafă roz, mare și urîtă, dacă mă întreabă pe mine cineva, o sfoară verde, de vreo 2 metri. În mod normal, aș fi fost prima la apostrofări, dar de data asta i-am luat apărarea, deci sfoara a rămas. Era „părul” ei magic, urma să o ajute la întîlnirea de la ora 16:15 cu doamna în halat alb.
La clinică era plin de lume. Nici vorbă să se respecte programarea. Eu, în general, după 15 minute de așteptare, mă ridic și plec furioasă, cum altfel? Acum, am răbdat cu stoicism. O oră și treizeci de minute am stat în sala de așteptare. S-a enervat Romeo, eu nu. Sabina a făcut spectacol cu „pleata” ei verde. Toată lumea avea grijă să n-o calce pe „păr”. Zîmbeam, amuzată. Deși așteptau de ceva vreme, oamenii nu păreau enervați de încurcă lume a mea. O fetița a spus: „Dar nu-i păr, e o ață!” I-am zîmbit. Mama ei i-a răspuns: „Folosește-ți imaginația, ai să vezi că e păr.” I-am mulțumit în gînd. Nu știu pentru ce. Realizam, în tot timpul ăsta, cam cît de stresată trebuia să fie Sabina. Reacționa exact ca mine în situații similare. Și eu mă transform în clovn și fac sau spun lucruri total aiurea cînd îmi atîrnă vreo sabie deasupra capului. La un moment dat, s-au auzit răcnetele unui copil. Veneau din cabinetul în care urma să intrăm noi. Eram oarecum nedumerită, răcnetele continuau, Sabina își plimba „părul” pe scena improvizată, ca și cum nu ar fi auzit nimic. A ținut-o așa, în lumea ei, pînă copilul a încetat. A mai stat 5 minute, apoi a venit la mine, să se asigure: „Se uită doar la năsucul meu, da?” „DA!” I-am răspuns hotărîtă și-am pupat-o pe frunte. Am intrat. Știam că timpul doctoriței era prețios, deci a trebuit să-mi cer scuze pentru întîrzierea de cîteva secunde în a închide ușa. Lăsasem să intre tot „părul”. Îl purta, în continuare, cu mîndrie. Doamna a zîmbit larg cînd a înțeles despre ce era vorba și s-a gîndit c-o să le spună și nepoatelor dumneaei. Sabina o cucerise, îmi era clar. A fost cuminte și ascultătoare. Au lăudat-o. I-am explicat povestea noastră cu polipii și cu stelele căzătoare, iar dînsa ne-a spus: „Dacă se roagă la stele, trebuie să-i mai dăm o șansă!” Și ne-am agățat de șansa asta, toți trei, cu șase mîini.  Sabina a primit și două surprize, la plecare. Își ia pastiluțele, siropul, face aerosoli, tot, tot, ca un om mare. Cîteodată, mie nu-mi vine să cred că e atît de ușor cu ea, din punctul ăsta de vedere. Ieri, mi s-a adeverit ceea ce, acum cîteva zile, doar intuisem. „Părul” avusese rol magic, la fel ca-n povestea lui Rapunzel, pe care eu, normal, n-am citit-o. I-am promis că o citim împreuna azi...

Sabina vorbește...

   Aseară ne hlizeam la ”Românii au talent”. Bine, majoritatea n-au și semnalizează. Pe mulți îi suspectez că taaaare se plictisesc pe la casele lor și vin să ne arate asta la TV. În fine, fiecare cu piticii lui, recunosc. Nu știu de ce îmi place să mă uit la emisiunea asta cu Sabina. Poate pentru că mă bucur să văd că-și dă seama care-s oligofrenii, netalentații, plictisiții și-i trimite-acasă. ”Zice nu, așa-i? Zice nu!” Sau rîde cu gura pînă la urechi dacă-i place vreun dans sau vreun cîntec. ”Zice da, așa-i, zice da!” Comentează fiecare fază. Aseară a venit o donșoară să ne încînte cu talentul ei la bara de inox. Era animatoare. I-am auzit povestea nefericită și m-am abținut de la comentarii. Romeo nu fusese pe fază, așa că, normal, și-a arătat dezaprobarea: ”Cine-i asta și de ce se uită Ștefana la așa ceva?”
”E mama cuiva!” vine răspunsul de pe canapeaua unde stătea tolănită prințesa mea. Asta a înțeles ea, și-a prins esențialul, cred eu. Ah, a apucat să se uite pentru că eu eram cu nasu-n lactoc, dar dacă Mihai Petre a zis că n-a fost vulgară, mi-am adormit conștiința. Și mi-am trezit memoria.
   Pe cînd eram eu elevă prin clasele primare, ne mai întrebau unii profesori ce-s părinții.
Îmi amintesc perfect cît de mîndră eram să spun că ”mama-i profesoară”.
Mă trezesc, peste mulți ani, că-mi vin cei doi dragi acasă, iar cel mare, c-un zîmbet cît Casa Poporului, îmi trîntește: ”Auzi ce mi-a zis Martina (educatoarea Sabinei), că fiică-ta a spus așa: <Mama stă pe lactoc și mai face și de mîncare uneori, iar tata mai lucrează, că altfel am fi foaaaarte săraci!>” 
Nu prea mi-a dat ghes nimic să rîd. Că mă gîndeam că nu-i comic deloc că fiică-mea nu știe că am și eu o meserie, pe care n-o practic, da-i a mea. Cum nu-i comic că nici n-a mințit. N-ar fi fost nici de mințea, să fim bine înțeleși. Ea asta vede, că eu stau pe lactoc. M-am întrebat dacă s-o fi simțit prost să-i audă pe ceilalți copii spunînd fiecare ce mari și tari sînt mamele sau tații lor. Nu cred să fi simțit mîndria pe care o simțeam eu cînd eram întrebată de mama mea. Mi-am dat silința să-i explic că statul pe lactoc nu-i  meseria mea, deși mi-ar plăcea să fie, i-am spus și care e și de ce nu mă vede profesînd...I-am explicat și calmă și furioasă, pentru că discuții pe această temă am avut nenumărate. Timpul mă va lămuri de-a priceput ceva au ba. Sau cum a priceput. :)
M-a fulgerat un adevăr: ăsta-i doar un amănunt pe care-l aflăm acum, întîmplător, așa cum mi-a ajuns la urechi ce i-a spus directoarei, care, deși aude multe, presupun că tema asta i s-o fi părut mai interesantă, din moment ce mi-a relatat, rîzînd, normal, într-una din conversațiile noastre telefonice: ”Ștefana-i o figură...” Deja-mi tremurau genunchii și-am simțit nevoia să mă așez. ”Ah, da?” Îndrăznesc eu. ”Da, ne-a spus că ”mama-l mai ceartă pe tata”... Și-a mai zis ceva de ”copiii ăștia”, dar eu încercam să-mi amintesc cît de tare am urlat ultima dată la Romeo și de ce. N-am reușit. Nici n-am marșat să mai aflu curiozități. Mai bine să nu știu. Dar fără să vreau, am avut onoarea să fac o conexiune ciudată în aceeași seară. Romeo, amuzat teribil, m-a anunțat că Ștefana lui i-a spus doctorului ce merge la grădiniță că ”Tata bea whisky!” Aham! În secunda doi, mintea mea a formulat următoarea propoziție cauzală: ”Mama-l ceartă pe tata, că tata bea whisky”. Acum chiar că m-a pufnit rîsul. Zgomotos, molipsitor, ne uitam unul la altul și rîdeam. Cînd m-am liniștit, mi-am dat seama că trăim într-o anume societate și că, poate, ar trebui să fiu mai atentă la regulile ei. Dacă nu vreau sau nu pot să le schimb. Sau să mi se fluture de ele, ca pînă acum. Cîtă vreme Sabina nu e afectată. N-am vrut să continui povestea în propria-mi grădină de gînduri și idei și să ajung la detalii picante de genul: mama-i depresivă și-și îneacă amarul pe lactoc, iar tata mai face niște bani cînd e treaz...Cred că imaginația mea e mai bogată decît a lor. Sper.
   Oricum, un lucru-i cert. Sabina a crescut mai mult decît îmi vine mie să cred. Vede, pricepe pe limba ei, înregistrează, asta știu de multă vreme, dar de cînd vorbește cursiv limba română, eu trebuie să fiu mai atentă la detalii. Iar dacă nu-s, aș face bine să am niște explicații plauzibile la îndemînă!

Cod roșu.

           Cred că-n secunda în care Sabina a scos primul țipăt, creierul meu a activat un buton de alarmă. Uneori funcționează normal, atenționîndu-mă de eventualele pericole la care se expune copila mea, din lipsa de experiență și din nevoia intrinsecă de-a experimenta. Alteori, același buton o ia razna, transformîndu-mă în personajul principal al poveștii cu drobul de sare. De multe ori, am adevărate atacuri de panică, doar imaginîndu-mi scenarii extrem de periculoase, în care Sabina e eroina principală. Mă scutur, îmi fac cruce, zic o rugăciune și încerc să trăiesc mai departe. Cred că un buton similar s-a activat și-n creierul lui Romeo, iar norocul nostru e că nu țiuie la cote de avarie în același timp, deci mai reușim să ne domolim spaimele. Vorba vine, n-are rost să mint, ale mele se domolesc după îndelungi cercetări ce pot implica diverse ustensile de tortură.
Pe acest fond al angoaselor și fricilor mele personale, îmi face figura Sabina, într-o însorită zi de miercuri, 16 martie, anul Domnului 2011. Grădinița ei are o curte mare, curtea e îngrădită bine și poarta e masivă. După poartă e ditamai șoseaua, largă și intens circulată. Sîntem amîndoi, Sabina fuge în curtea grădiniței, pe mine mă curentează conexiunea pe care o face butonul de alarmă și strig în urma ei: ”Nu ieși din curte!!!” Stăteam de vorbă cu unul dintre membri personalului de la grădiniță. În mintea mea, cîteva gînduri: ”Va ieși din curte”- îmi spune Alarmistul șef. ”Nu, n-ai văzut că erau vreo 5 educatoare acolo, n-are cum!” - contraatacă domnișoara  Relaxare, iar ca să mă liniștesc definitiv, îmi vine și Calmul - membru onorific al gîndurilor mele-, în ajutor: ”Nu are cum deschide ușa, e cu cod!”.
Normal, nu am fost atentă la ce mi se spunea, repetam mecanic încercînd să rețin anumite date, dar fiind și Romeo cu mine, mă gîndeam că are el mintea mai limpede. Ieșim în curte și-mi caut din priviri fetița cu geaca roz. Nu-mi vine să cred că nu-i, dar n-am ochelarii la mine și-l întreb pe Romeo: ”O vezi pe Sabina?”. ”Nu!”.E agitat, parcă și nervos. Le întreb pe doamnele educatoare adunate ciorchine în curte: ”Ați văzut-o pe Ștefana?” (M-am concentrat să-i spun Ștefana, să mă asigur că vor pricepe despre cine vorbesc, la grădi e altă fetiță care răspunde la numele meu preferat). Ele dau din umeri. Nu știu cîți metri sînt pînă în fata porții. Vreo 6-7, probabil, de unde eram eu. Mi s-au părut prea mulți, nu știu nici cînd i-am parcurs fizic, dar știu că m-am gîndit la multe. Și-s convinsă că, după ce-mi iese vopseaua din păr, nu voi mai vedea urme din culoarea mea naturală, va fi totul alb.
Romeo a pășit afară cu cîteva secunde înaintea mea. Era lîngă ușă și era speriată. N-am mai văzut niciodată expresia aia pe fața ei. Nici n-o s-o uit. Am vrut s-o strîng în brațe, s-o pup toată, că era întreagă, că n-a traversat sau fugit te miri unde. Am realizat că pricepuse, în secunda în care ușa s-a închis în urma ei, că nu trebuia, de data asta, să facă invers față de ce am rugat-o. Cred că a stat acolo vreo 5 minute, dacă a ieșit imediat după ce-a scăpat în curte. Cred că a reușit să iasă, pentru că un părinte care își conducea copiii la mașină n-a observat că s-a strecurat și ea. Sau pentru că mai sînt părinți care blochează ușa cu un bolovan, să nu se închidă ermetic, să nu mai tasteze ei codul, respectiv, să nu mai sune la interfon... Nu știu cum a ieșit, dar știu că mi-am ignorat butonul de alarmă și rău am făcut. Trebuia să știu că dacă eu îi spun ”nu face”, ea trebuie să încerce să facă. Dacă tăceam, precis o găseam la leagăn, ca de obicei. N-am mai certat-o, Romeo apucase să-i strige vreo două, eu m-am blocat, încă analizînd ce putea să ni se întîmple, așa, din senin, iar cînd mi-am deschis gura, i-am spus: ”Nu te mai uiți la desene o săptămînă!” Am vrut să zic un an, dar mi-era că nu mă țin eu de promisiune și mă fac de cacao. Pentru că eu, de obicei, mă țin de cuvînt. Fac excepție exagerările nervoase: ”Nu-ți mai cumpăr nimic, niciodată!” pe care cred că și ea s-a învățat să le ignore.
Mergeam la lecția de balet. În mașină i-am explicat, de data asta cu lacrimi în ochi, că dacă pe ea o doare, eu simt înmiit durerea în suflet, că n-aș suporta să i se întîmple ceva rău și că unde-s mașini e legată de mîna mea. Sau a unui alt adult. Fără discuție. N-a zis nimic. Cînd ne îndreptam doar noi două spre sala de balet, din parcarea unde ne lăsase Romeo, a îndrăznit:
- Mama?
- Da.
- Pot să te întreb ceva?
- Întreabă-mă.
- Pînă cînd e o săptămînă?
- Pînă cînd venim data viitoare la balet, direct de la grădiniță.
- Bine!
Atît. Nimic altceva. Acasă nu s-a smiorcăit. Ne-am jucat de-a grădinița. Eu eram copilul, ea educatoarea ”pentru că educatoarea doar întreabă was ist das” :):):). Eu am dus greul răspunsurilor, noroc că știu să citesc și mi s-a permis. Am lăsat-o la cîrmă. Am făcut ce-a vrut, pînă s-a plictisit. Știu că nu-i place să facă germană acasă. De data asta, chiar ea a inițiat jocul, iar cînd eu am emis, ipotetic, varianta cu Muzzy în germană, a fost încîntată. Aha! E atît de simplu. Dar nu i l-am pus, nici măcar în germană. Am profitat de întîlnirea dintre noi două, mai altfel decît ne-am întîlnit pînă acum. Și-am reținut esențialul.
          Dimineață, înainte să meargă la grădi, a colorat, apoi a venit și s-a instalat în bucătărie, lîngă ceașca mea de cafea. Ne-am povestit una, alta. Cred că o să prelungesc embargoul desenelor, găsesc eu ceva...:)

Slalom :)

   Recunosc, nu țin pasul cu ea. Recunosc, memoria nu mă mai ajută ca odinioară. Recunosc, am uitat, rătăcit, multe amintiri frumoase. Unele mai ies la suprafață la anumiți stimuli externi. :)

***Despre Eftimie Murgu.

   În drumul nostru per pedes către piața cu porumbei, lăsăm în dreapta o statuie. Nu i-am acordat atenție, dacă n-a strigat după mine. Dar, într-o zi, Sabina mă strînge de mînă și mă oprește în mijlocul trotuarului:
- Uite-l pe Eftimie Murgu! Și-mi arată, cu un gest larg, o statuie neagră, în spațiu deschis, în dreapta noastră.
- Ha!?!?!? M-a luat total pe nepregătite, deci nu pot decît să casc doi ochi de văcuță și să caut în minte toate informațiile posibile despre cel mai sus menționat. Hmmmm... Numele nu-mi era total necunoscut, dar nici nu puteam să-l asociez cu vreo artă anume în secunda respectivă. Deci, apelez la...
- Auzi, dar cine a fost Eftimie Murgu ăsta? îmi iscodesc fetița cu o mutră neștiutoare, n-a trebuit să mă forțez prea tare, fie vorba între noi și spre rușinea veșnică a culturii mele lipsă.
- A scris ceva cărți! Vine prompt răspunsul dragei mele dragi. N-o contrazic, că n-am cu ce. Mă întreb de unde o fi avînd informațiile, dar nu-mi vine niciun gînd în ajutor. Între timp, ea-i dă înainte:
- Da, o morit săracul! Acum e schelet. Și bunica bătrînă e schelet. (Da, a aflat că străbunica ei a morit și ea).
Eu mi-am propus să țin minte să apelez la Google. Și aici e ce-am descoperit:   http://ro.wikipedia.org/wiki/Eftimie_Murgu
N-a fost el scriitor, am răsuflat ușurată, dar a tipărit cîteva lucrări. Încă n-a vrut să-și desconspire sursa de informații, dar o să mai dezbatem subiectul, dacă tot mi-am făcut temele, la următoarea plimbare.

***Cînd știe dreapta ce face stînga și invers îmi dau seama că iubita mea a crescut. :)
Primele zile de primăvară au adus cu ele dorul de ducă. Oriunde. Dar stăm, că așa-i filmul. Momentan. Ne mulțumim cu plimbările în 3. Nu-s de lepădat nici alea.
Romeo îmi face subtil cu ochiul și-o întreabă:
- Pe ce parte-i clădirea aia?
- Pe stînga! Vine răspunsul prompt și corect.
- Nu-i pe dreapta?
- Aia-i pe dreapta! Și arată cu degetul în dreapta.
Ne-am mai chinuit s-o încurcăm un timp, așa, de distracție, și normal că eram mîndri ca doi păuni, dacă nu mai mulți, că nu reușeam. Apoi, mă trezesc deșteaptă, da, tot eu, și întreb cu înfumurată convingere că n-o să-mi poată răspunde:
- Dar tu cum știi care-i stînga și care-i dreapta?
- Am și eu creier!!! Ce-ai crezut, că am doar gură și picioare!?

Na! Dacă mi-am căutat-o... :):):) Că nu mă-nvăț minte!

***
   Mereu am ceva să-mi reproșez. Ca mamă. ( Nu vorbesc aici de celelalte mii de reproșuri pe care mi le aduc zilnic). Că mă enervez prea repede, că-i cer prea multe, că nu-i ofer suficient timp, etc. Ce nu-mi reproșez e că încerc, mereu, să mă perfecționez. Într-una din încercările astea ale mele, am pus mîna pe o cărticică mică, ce parcă m-a strigat de pe-un raft al librăriei Cărturești. ”Mami! Tati! Joacă-te cu mine!”. Recunosc, aflasem de existența ei din unica revistă pe care o mai citesc, Tango. Și mai e și scrisă de-o sătmăreancă de-a mea, Mirela Retegan, deci nici n-am clipit cînd am pus-o în coș.
Abia am așteptat să ajung acasă și să-mi anunț copila de mărețul nostru cadou. Vine și ea de la grădi, eu nici n-am răbdare să se dezbrace, că-i spun că avem o cărticică nouă, plină de jocuri. Sînt eu mai entuziasmată decît ea! Îmi aruncă, din mersul spre baie, unde se spală pe mîini: ”N-am chef, vreau să mă uit la desene!”
Ezit un moment, derutată, apoi reușesc să fac conexiunile potrivite. Dar nu-i în germană! Strig din ușă, unde mă lăsase. (Într-o vreme, am insistat cu jocuri, desene, ce-am mai avut în germană, ca să compensez lipsa unei conversații  în limba respectivă acasă, conversații de care știam că au parte mulți dintre colegii ei de la grădi, dar cînd am văzut că nu-i place și pace am hotărît să renunț, pînă cînd o să mă lovească tactul direct în moalele capului).
Nu cred că m-a crezut, căci s-a îndreptat hotărîtă spre tatăl ei, ajutor de nădejde în lupta pentru televizor! Eu mă bosumflu, că de, am și eu 5 ani, printre alte cîteva zeci, nu-i așa!?
Apoi, îmi vine mintea cea de pe urmă, o „ignor” și încep să citesc cu voce tare din cărticică și să mă joc ”tiribam, tiribum” cu un copil imaginar.  Doar nu era s-o las să-mi strice pornirea de „mama anului” pe care o mai am și eu, la momentul bilanțului. Sabina a fost, pare-se, atentă la mine și s-a și prezentat cu fața ei ”de prăjitură” să-mi spună că și-a schimbat părerea și vrea să ne jucăm. Și le-am luat la rînd. Îmi arăta o poză. „Ăsta!” „Ăla se joacă în mașină, să-mi amintești cînd mergem la Satu Mare.” „Ăăăă, bine, atunci....ăsta!” Răspundem aiurea. Ne place!!! Rîdem. Se prinde repede. Se bosumflă cînd pierde. O încerc, deși știu răspunsul: „Ai greșit de 3 ori, trebuie să primești o pedeapsă.” A trebuit, recunosc, să fiu extrem de șireată s-o încurc. Iar mă împăunez, dar am cu ce! :) Nu-i convine decît cînd trebuie să mă pedepsească și ea pe mine. Mă pune la colț. Hmmmmm...
   De trei zile-ncoace, vine de la grădi, se spală pe mîini și mă interoghează: „Ne jucăm din cărticică!?” Mă amuz pe seama ei și mă fac că nu mai țin minte despre ce cărticică e vorba. Mi-o aduce, ca un cățel ascultător, de oriunde am lăsat-o cu o seară în urmă. Iar eu nu mai am altceva mai bun de făcut, decît să-mi savurez porția de Sabina. Face bine la sănătate.

Copilei mele, cu dragoste!

   ”Un copil îți ia tot ce ai avut și îți dă, în schimb, tot ce n-ai avut vreodată.”- Simona Catrina.
Pare atît de simplu de exprimat în cuvinte.

Da, Sabina, m-ai luat cu totul, de cînd mi-ai aruncat prima privire albastră-gri-verzuie, parcă prea limpede și clară pentru un nou-născut. De atunci îți aparțin, toată cîtă sînt, deși nu întotdeauna așa pare. Pentru că-mi iau din timpul nostru, și-l fac timpul meu. Pentru că am nevoie de doza mea de egoism. Dar tu știi că nimic, niciodată nu va mai fi de importanța ta. Trebuie să știi. Iar eu pot doar să sper că, de va fi să nu mă crezi pe cuvînt, voi avea suficientă minte, încît să fac mai mult, pentru a-ți demonstra prin fapte.

Tu îmi dai fericirea pură, irațională. Îmi dai zîmbete și îmbrățișări rupte din tot ce-i sfînt. Îmi dai împlinire și sens. Îmi dai ziua de azi mai frumoasă decît cea de ieri. Îmi dai iertare, cum nu mi-o mai dă nimeni. Îmi dai obrajii să ți-i pup. Îmi dai atingeri fine, care-mi mîngîie sufletul deodată cu fața. Îmi dai încrederea ta în mine. Îmi dai licărul din priviri cînd mă vezi mîndră de tine. (Sînt în permanență mîndră de tine!). Îmi dai cuvinte care mă ridică sau coboară. Îmi dai bucurii vecine cu Dumnezeu și spaime vecine cu Iadul. Și n-aș renunța la nimic din tot ce-mi dai, ca să-mi iei mai puțin. Nu, e echitabil așa.

Nervii dăunează tenului :)

   E clar. Trezitul de dimineață duce la conflicte. Și conflictele duc și ele undeva.

Azi, spre exemplu, am aflat cum să nu-mi distrug bunătate de ten.

   Îmi salut copila printr-o fluturare a mîinii, din ușa de la bucătărie. Mormăie ceva.

Pun mîna pe cafea, înainte de a întreba-o de ce s-a trezit cu fața la cearșaf.

N-are rost să risc, știu!

- Măi Ștefana, măi, da-ntîrziem... îmi aud soțul.

- Oooooooh, dar mai vreaaaaau săăăă măăăă uiiiiit...cel mai smiorcăit ton cu putință. 

Nu, nu, nu, nu! Știu mai bine de-atît. Îmi bag nasul înapoi în ceașcă.

- Dar întîrziem, tu nu-nțelegi!? Tonul iritat și iritant al lui Romeo, care e în stare să negocieze cu ea pîîîîînă la Sfîntu' Așteaptă.

- Oooooooooh, (smiorcăieli), dar vreau să mă uit la deseeeeeneeee....Smiorcăieli. Voci. Mă uit la ceas. 8:45. Nici vobă să mai ajungă la timp la grădiniță.

- Ștefana...

Pînă aici am rezistat eroic, fără să intervin. Să fi fost 1 minut!? Cred că mai puțin.

Mă ridic, ajung din 5, hai 6, pași mari în living, pun mîna pe telecomandă și fac ce mi s-ar fi părut normal să facă orice adult. Închid televizorul. Pardon. Nu tot ce mi se pare mie normal, e normal. Nu uit să-i arunc lui Romeo așa, peste umăr, că știu că mă provoacă intenționat. Mîna mea scoate toate castanele din foc. Mereu. Să-mi fie de bine, asta e. Îmi spune că se descurcă, dar e un cerc vicios. Pînă se descurcă el, mie-mi ies peri albi. Eu nu mă tîrguiesc, nici măcar la piață. N-am răbdare, nu-mi plac refuzurile, și-atunci de ce să le provoc!?

- Nu vrei să mergi la grădiniță? - îmi interoghez, cu vocea oficială, odrasla.

- Ba da, dar vreau să văd ce-ncepeeee... Se tînguie ea.

- Poate vrei să rămîi acasă, că nu ți-ai făcut somnul, de-aia ești smiorcăită! 

Te uiți în weekend la desene, acum mergi la grădiniță! Ea nu mi-a remarcat inconstanța, era fixată pe cuvîntul ”smiorcăită”. Știu că nu-i place.

- Nu-s smiorcăită! Și tu nu te enerva, că faci... Jur c-am crezut că-mi zice c-o să fac bube. Deja mi se descrețea fruntea în zîmbet. Dar nu. După o pauză de căutare a cuvîntului ce-i lipsea, îmi trîntește: Faci riduri! Wow! Asta aproape merită un pupic. Niciun aproape, că i l-am dat, gata.

- Hai, dă-mi și tu un pupic!

Se execută, dar fără tragere de inimă.

- Eu n-o să pup o mamă cu riduri, să știi! Mă ameniță ea, încă boțoasă, coborînd scările.

- Nu serios!? Și mă înfundă rîsul. Nu numai pe mine, taică-său era tot un zîmbet de cînd l-am ”concediat” din funcția de tartor al dimineții copilului. Da, eu sînt aia rea, dacă nu stau la discuții, mai ales smiorcăite. Nu pot, am încercat, mi-e rău, mă enervez și...fac riduri :)

- De ce rîdeți? Nu-i comic și nu-i frumos. Sunt doar un copil!!! Auzim vocea gravă și supărată apostrofîndu-ne. Dar, asta e, ne asumăm nemernicia și rîdem în continuare. Eu chiar întind mai rău coarda și mai cer vreo trei pupici, așa, să-mi fac stocul, că nu se știe. I-am primit, dar am fost atenționată că exagerez! :)

De 3 x 8 Martie...

   Nu cred că se născuse Sabina cînd îmi imaginam eu cum o să-mi aducă poze și flori de ziua femeii. Mi se pare o sărbătoare frumoasă tocmai pentru că, de la o vîrstă, putem primi aceste mici atenții de la copiii noștri. Corect, noi, femeile, suntem favorizate.
Avea 3 ani cînd mi-a adus prima poză cu ocazia zilei de 8. Și mi s-a părut cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Habar n-avea ea ce-nseamnă gestul ăla al ei, mînuța întinsă, cu fotografia fluturînd sub ochii mei. Dar aveam eu habar și i-am mulțumit frumos. Și-am mai mulțumit, pentru că mi s-a întîmplat. Hai salut și ție, scufița mea dragă!

      Celui de-al doilea 8 important din viața mea i s-a furat din farmec.
Dar sînt convinsă că intenția a fost bună și promit să nu mă supăr, cîtă vreme nu se va mai repeta în veci. Sabina mi-a cerut o poză, cu mine, ca să o ducă la grădiniță. Am bănuit eu ceva, dar am zis pas. I-am dat poza și n-am intrat în detalii. Rău am făcut. Deși nu puteam face nimic altceva.
Și-am primit, cadou, în ziua la care țin eu ca la ochii din cap, respectiva poză cu mine! Noroc, copilul a fost atît de încîntat de rama din ”gîrtie” la fabricarea căreia participase cu drag, încît n-am putut decît să-i zîmbesc cu toți dinții și să-i mulțumesc frumos pentru munca ei. Și din nou, am mulțumit, pentru că mi s-a întîmplat.

   Și iată-ne, a treia oară, de cînd se contabilizează, în ziua de 8. Am emoții. Citesc, pe facebook, o scrisoare de la nepoțica mea, pentru mama ei. ”Te iubesc cu dragoste” spune ea la început și gata, nu mai văd rîndurile.
Da, așa mi-s de emotivă. N-am citit în veci ceva mai frumos scris de mînuța unui copil. Poate la anul sau cel tîrziu peste doi ani, primesc și eu o depeșă similară. Abia aștept. Pînă atunci, am să văd ce-mi rezervă ziua de azi. Nu mi s-a cerut nicio poză cu mine. Poate, totuși. Merg după Sabina la grădiniță. Coboară scările. Nu are nimic în mîini. ”Stai c-am uitat ceva!” Fuge înapoi pe scări în sus. ”Ah”, respir eu ușurată. Revine cu bluza ei galbenă în mîini. Se udase și i-au dat alta la schimb. ”Of”, îmi zic în gînd. Ne oprim la dulăpiorul ei. Surpriză! Un plic portocaliu. Îl înhaț rapid. Sabina mă ceartă: ”Nu tu, eu!” Și, cu mînuțele ei, începe să desfacă plicul. Normal, nu suficient de repede pentru mine. Dar mă abțin. Reușește! Încearcă să agațe ceva cu două degețele. ”Hai că poți!” Îi iese la a treia încercare. Fotografia mult dorită!
- Uite, Sorana, pentru tine! Sesizez că-mi spune pe nume, dar nu-i prima dată, deci nu mă miră. Mai ales că e în public. Șansele sunt mult mai mari să-mi spună Sorana în public. :)
- Mulțumesc, iubire, ce mult mi-am dorit să-mi dai o poză de-asta...
- Și ghiocelul! 
E plin de lume, tocmai fusese o serbare a unei grupe mai mici sau mai mari, dar tot o iau și-o strîng tare în brațe.
- Tu știi ce zi e azi? O întreb, cînd văd că pare mirată de reacția mea.
- Da, e ziua femeiiiiii! Îmi răspunde pe un ton ofensat - c-aș putea s-o suspectez de incultură - și foarte impersonal în același timp.
- Păi și nu mă pupi!?
- Ba daaaa! Și-mi trîntește un pupic luung și apăsat pe obrazul stîng, uitîndu-se dacă o vede cineva. Dovezile ei de dragoste vin în intimitate sau din gelozie. Mi-e clar, nu primesc acum și aici mai mult de-atît. :)
Îi mulțumesc frumos și nu uit să mulțumesc pentru că mi s-a întîmplat.

   Cel mai drag bărbat din viața noastră ne-a scos în oraș. Pe amîndouă. Ne-a ”cadorisit”, după bunul nostru plac.

   Înainte să intrăm în casă, mă roagă să-i dau ghiocelul.
- Tu l-ai făcut? O întreb eu. E foarte frumos.
- Nuuuuu, ghiocelul l-a făcut Martina. Uite, aici a tăiat o cutie de iaurt! (Da, măi, e de la Actimel, îmi pică mie fisa).
- Și tulpina?
- Tulpina e dintr-un pai și frunzele din ”gîrtie”. Dar plicul l-am făcut eu!
Puteam să jur, după desenul cu fetița cu gură mare, roșie...


   Și uite-așa, ziua n-a trecut oricum, am primit o fotografie, un ghiocel și-un Andiamo către 8-ul viitor.
Iar Sabina m-a ghidat, cu drag, prin procesul de creație al ghiocelului.

Dacă-i Fasching, cu plăcere! (Das sagen alle! :)

 Semnalizez cu mîndrie că vocabularul meu nemțesc se îmbogățește cu fiecare serbare. Sau cu fiecare acces de panică. E relativă problema.
Sabina a stat o săptămînă acasă. Diagnostic: adenoidită. A dormit greu, eu mai deloc, că mi se rupea sufletul cînd  o vedeam cum se chinuie să respire. Dar trecem peste, căci se apropie carnavalul  pentru care ne pregătim de atîta amar de timp.
Doar din punct de vedere al ținutei, totuși, restul sînt amănunte nesemnificative.
Vine și ziua cea mare, nu cîrîie cînd trebuie să se ridice din pat.
Doar eu mi-s sucită, că nu mi-am făcut somnul de frumusețe și nici nu-mi pot bea cafeaua, pentru că nu i-am pregătit costumația de cu seară. N-o fac niciodată, deși în fiecare dimineață mă gîndesc ce bine mi-ar prinde. Sau i-ar prinde lui Romeo, în general :).
Normal, nu găsesc agrafele special cumpărate pentru serbare.
De ce nu mă miră? Pentru că nu e o lege de-a lui Murphy, e doar dezordinea noastră.
Îmi întreb odrasla, ce trona în mijlocul patului matrimonial, la televizor, înfulecînd iaurtul cu cereale:
- Știi unde ți-s agrafele?
- Nu.
De ce m-oi fi așteptat la alt răspuns!? De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și totuși. Nu mi-am băut cafeaua și mă învîrt ca o maimuță neajutorată prin camere.
- Le-am lăsat pe masă! Strigă Sabina din dormitor.
Aham! Pe care masă!? Pe asta!?!? Mai am puțin și răstorn și bolul lui Goldy.
Restul foilor, foicelelor, ciorapilor, creioanelor, jocurilor și ce mai era pe respectiva masă zăceau deja, pe jos, împrăștiate din camera ei, pînă în living. Am avut o aruncare bună. Strig.
Nu-s servitoarea nimănui! Da! Chiar așa!
Repet, în ideea că m-aș putea ierta, măcar un pic. Nu-mi băusem cafeaua.
Sabina tăcea. Încă de-astea n-am făcut. Cel puțin, nu de dimineață. Găsesc alte agrafe, e gata de plecare. Romeo o cheamă în bucărărie, pentru lingurița cu polen. Aud vorbe.
Și pe Romeo, iritat. Care-i problema!?
Nu știu cum se face, dar, cînd Romeo se enervează pe Sabina, eu mă enervez și mai tare, din oficiu.
Pentru că el nu se enervează, din oficiu.
Și-atunci, cu bietul copil ce-are!? Eu am o scuză, mi-s colerică. Ce noroc pe mine! Halal!
El e calmul întruchipat, dar cu Sabina își pierde cumpătul. De nepermis!
Prin urmare, îmi bag capul în bucătărie și repet: Care-i problema!?
Sabina tace, Romeo preia cuvîntul: Vrea să plecăm mai repede!
Nu mă mir. Am făcut-o de oaie, bravo mie! Pot să-mi beau cafeaua acum,
problema-i rezolvată. Super!
Nu numai că n-am repetat nimic cu ea, că doar avea două propoziții de spus și n-am avut chef să mă lupt cu refuzul ei, apoi să mă enervez și iar să încerc, iar să mă enervez...Deci nu numai că n-am repetat, dar am mai și certat-o, așa, de dimineață.
Ne pregătim să mergem la serbare. În timp ce mă spăl pe dinți, un gînd îmi bate la ușa creierului mic. Mă îndrept val vîrtej, cu peria-n gură, spre cutia cu briz-brizuri pe care-o țin în dulap. Acolo-s. Agrafele! Și le-am pus eu, bine! Îmi trag două palme în fața oglinzii. Nu fac decît să-mi dea ceva culoare în obraji. Nu mă simt mai bine.
Ajungem la grădiniță și fug la grupa Sabinei. Nu e supărată. Vine și mă îmbrățișează.
Îi aranjez rochița. Și-i spun:
- Să știi că eu am pus agrafele, tu n-ai fost vinovată, iartă-mă!
- Tu le-ai pus? Unde? E doar curioasă. Nu-mi reproșează nimic.
- Mama, tu ce ești? Of, trebuia să vin și eu costumată. n-am avut chef, ca de-obicei. Pricepe rapid și-mi dă ochelarii ei de pisică ”aristrocată”.
Îmi ocup locul în sală. Sabina e plină de energie, dansează, cîntă, își spune replicile
și-mi zîmbește aproape mereu. Și dinții mei au fost în continuu vizibili.
Dacă-i Fasching, bal să fie :)!

C: "Ich bin unschuldig"

Sabina: "Das sagen alle"

C: "Wenn es alle sagen, dann muss es doch auch stimmen."

M: "Weisst du, wie lange Fische leben?"

Sabina: "Wahrscheinlich genauso wie kurze."

Cheful cere sacrificii...

Nu știu în ce categorie intră ziua de azi. A început bine, cu un copil vioi și vesel, fără febră, care bîntuia dintr-o cameră în alta, în așteptarea petrecerii de seară. Aveam invitație și i-am promis că vom merge, mai ales că starea ei de sănătate nu dădea semnale alarmante. Dimpotrivă. Reușesc, la ora 14.00, să-mi pun fața severă și să o lămuresc că trebuie să tragă un pui de somn. ”Ne trezim și plecăm la ziua lui Favi!” Ordinele se execută, mai ales cînd am privirea aia de ”Nu te uita așa la mine, zîmbește-mi!”
Îi tot explic că eu m-aș hlizi la ea toată ziua, cu gura pînă la urechi, dacă m-ar asculta și cînd trebuie să facă anumite lucruri, nu numai cînd vrea. Încă nu mă pricepe în totalitate, dar facem progrese.
Doarme. Verific. Respiră lin. Hmmm, mai mult pe guriță. Mă amărăsc iar. Polipii naibii!
 Se trezește. Ne-am făcut un obicei, săptămîna asta, să ne prezentăm amîndoi la ea după ce-și cască ochișorii mari și dă alarma. Unul pe-o parte a patului, celălalt pe alta. Ea ne îmbrățișează pe rînd.
Acum miorlăie. Ne facem ritualul în grabă. E tot mai mîrăită. Îi iau temperatura. 36.6. Hmmm, mie îmi pare mai caldă, dar vreau să dau crezare termometrului, deși îl suspectez că-i mincinos. Îi pun o farfurioară în față și-i spun să pape, să prindă puteri. Fug la duș. Revin. Sabina e moleșită. Se smiorcăie. Termometru. 38.1. Nu cred. Din nou. 38.1. Mă alarmez și, ca de obicei, cînd mă simt neputincioasă în fața unei probleme, sînt agitată și irascibilă. Romeo mă ignoră, nu răspunde agresiv, nu mă pot manifesta. Cuget. Nurofen...nu, i-am dat prea mult deja. I-am promis că va merge, dar încerc: ”Iubire, ai febră, nu cred că putem merge...” Are o privire de Bambi rănit, de-mi vine să plîng. Și-atunci, reacționez: ”Da, că eu trebuie să mă rog de tine să bei ceai, să papi supică, să dormi la amiază...”bla, bla, bla, am un întreg pomelnic demn de menționat, doar mi-am găsit ”vinovatul”. Și-aveam deja o soluție, dar știam că nu va fi ușor. Supozitorul cu paracetamol pentru copii. Nu afecta stomăcelul. Era singura variantă. Dar n-avea să mă lase. Ea nu zicea nimic, avea aceeași față de Bambi rănit. Aduc artileria grea: supozitorul. Nu pricepe, n-a mai văzut așa ceva. Îi explic că dacă vrea să meargă la chef, mă lasă să-i pun un supozitor. E nehotărîtă, chiar speriată, dar am răbdare și-i dau detalii, îi spun că nu doare. Mă lasă. Yes! Romeo își ia temperatura și el. 35,4. Arunc termometrul cît colo. O pup pe frunte, e fierbinte. Mai stăm 10 minute, parcă-i mai bine. Ne îmbrăcăm, oricum sîntem în mare întîrziere. Nu-i nimic, tot ajungem la tort. Plecăm, nu înainte să-i spun că n-aș vrea să sară, să transpire, să ...of! Îmi dau seama că sînt absurdă, o duceam la o petrecere și-i ceream să stea într-un colț!? Revin: ”Știi ceva, distreaza-te cît vrei și cum vrei!” Și-n gîndul meu, dau de-un Doamne ajută ce mă aștepta-ntr-un colț.
La petrecere, aveam o figură oarecum îngrijorată, probabil, c-am fost întrebată care-i problema. Le-am spus. Replica a venit în cor:”Ah, toți sînt așa!”
”Mama, pot să mă distrez?” verifică ea, oarecum nevenindu-i să creadă. ”Poți!” Aveam la mine haine de schimb. Nu știu dacă a fost întîmplător sau nu, dar n-am văzut-o nicicînd sărind atît. Norocul meu a fost că tot cheful a luat sfîrșit după o oră. Uh! Mașină, acasă, hol.
”Mama, acum îmi scoți chestia aia din fundic!?”


Nu-mi amintesc cînd am rîs cu lacrimi ultima dată și sînt sigură că, și fără să încrestez în blog, n-o s-o uit cît trăiesc, dar, pentru că a băgat la cap și stă cuminte în pat, la TV, am ceva timp și chef să-i imortalizez aventura primului supozitor pe care l-a perceput ca necesar în mod conștient. Și nu pot decît să mă întreb, cît de tare o fi chinuit-o ideea dacă, în secunda în care am pășit în casă și-a exprimat dorința de mai sus. M-am oprit din hohotit și plîns și ce mai făceam în același timp, ca să-i explic încă o dată și doar cînd am văzut că m-a priceput, mi-am permis să rîd din nou. Și să-mi amintesc că, acum ceva timp, Romeo a stîrnit o discuție, pentru propriul amuzament:
R. ”Liniștește-te, că-ți scot bateria din fund!”
S. ”N-am baterie în fund!”
R.  ”Ba da, te-am cumpărat de la magazinul de păpuși, și-ți schimb bateria cînd dormi!”
S. ”Nu! Mama m-a făcut, nu m-ai cumpărat tu!”
Conversația de mai sus se repetă la intervale regulate, eu de obicei țin cu Romeo, de dragul contrazicerii,  dar ultima dată și-a găsit un sprijin de nădejde în buni Doamne-Doamne, care-i ținea partea de la celălalt capăt al firului, iar Sabina mea a fost vehementă și convinsă că nu are nicio baterie, de niciun fel.
Supozitorul i-o fi pus noi semne de întrebare!? :)