Mama-mi cumpără o jucărie!

   De plictiseală uneori, de nevoie alteori, bîntuim pe străzi sau prin magazine cu odrasla după noi. Este la vîrsta la care repetă obsesiv același lucru, pînă i se întîmplă, nu contează că-i promit că se va întîmpla. De exemplu:
”Îmi iei covrigi?”
”Da.”
Facem 5 pași.
”Mama, dar cînd îmi iei covrigi?”
”Imediat ajungem.”
Mai facem 5 pași.
” Mama, am ajuns?”
”Nu, Sabina, mai avem un pic, nu mă mai întreba!”
Facem 10 pași.
”Mama, dar mai este mult?” Și tot așa, intruna, fără oprire, de nu-mi mai aud gîndurile și, în ciuda faptului că o iubesc ca pe ochii din cap, n-am răbdare, iar conversația noastră se termină mereu în același fel. Îi răspund tăios, iar ea nu mai are curajul să deschidă gura vreo 10 minute.
Cred că la naștere ar trebui să se elibereze un hormon al răbdării, mai ales pentru cele ca mine, cărora le curg nervi prin vene în loc de sînge.
Astăzi, aceeași poveste, doar că azi, trebuia să pot să gîndesc, să fiu operativă. Și nu știu de ce, n-am vrut să mă rățoiesc la ea. Așa că-mi scapă porumbelul pe gură:
- Dacă taci, îți iau ce vrei tu!
Am regretat în secunda doi, și-am completat: ”în limita bugetului”- asta să fiu eu acoperită față de propria conștiință, că ea, sînt convinsă, n-a priceput nimic-.
”Mama-mi ia o jucărie, mama-mi ia o jucărie!” a început Sabina să cînte pe propria linie melodică. Dar m-a lăsat în pace și mi-am terminat treaba. Am ajuns la Kaufland. S-a așezat în poziție, cu spatele la taică-său și brațele puțin ridicate, pentru ca Romeo s-o poată pune în cărucior (nici nu concepe să meargă pe jos) și mi s-a adresat:
”Uite, vreau doar să-ți spun că-mi place bradul ăla -și-a arătat cu degetul singurul brad împodobit din Kaufland- și tac, să nu vă deranjez!"
M-a pufnit rîsul și mare greșeală am făcut. Îmi cunoaște slăbiciunile, nu mai era cale să devin mama aia rea și urîcioasă. Așa că, după încă 5 pași, am auzit:
”Mama-mi ia o jucărie!”
M-am uitat la ea. A tresărit și mi-a aruncat o privire albastră, oarecum temătoare, dar și plină de speranță:
”Gata, tac, fermoar pe gură!”
N-a tăcut, dar a fost distractiv cu ea, mai ales după ce-a strigat în gura mare:
”Mama, da' ouă de pieliță iei?!?” ( vă spun eu ce-a vrut să zică, de nu v-ați dat seama: ouă de prepeliță :))

...Și i-am luat, după îndelungi negocieri, plastilină! :)

Oițele

   În piața Operei din Timișoara, edilii orașului s-au gîndit să înfățișeze binecunoscuta scenă a nașterii lui Isus. Drept urmare, Sabina a putut să-L vadă, din nou, prunc, în iesle, alături de Maria, mămica Lui. Ca o noutate, de data aceasta au adus și două oițe, care au reprezentat un interes maxim pentru copila mea și, în ciuda celor -5 grade cît arăta termometrul, ieri, în Timișoara, n-am putut s-o mișc de lîngă iesle vreo 10 minute. Analiza și cugeta. La final, ni s-a lămurit misterul:
- Uită, oițele alea sunt de cumpărat!
- De ce crezi asta?
- Au ”bilete” în urechi!
*
Pe aceeași temă:
- Mama, tu nu-L iubești deloc pe Isus, așa-i?
- De ce crezi asta?!?
- Păi nu-ți cumperi niciun tablou cu el!
Treceam pe lîngă o tarabă la care se vindeau icoane, iar ea are noțiuni religioase de la bunica Doamne Doamne în a cărei casă nu poate să facă un pas fără să dea peste vreo iconiță, icoană, statuie, etc.

Aibo

A trecut ceva timp de cînd nu am mai scris, dar nu pentru că Sabina nu mi-ar fi oferit ”material didactic”, ci din cu totul alte motive.  Acestea fiind zise, să trecem la fapte!
***
Satu Mare, cîndva în octombrie. Sabina și tăticul ei îi fac o vizită de curtoazie unchiului Alin, mare iubitor de animale și, paradoxal, un vînător împătimit. Familia lui mai numără un membru, pe numele lui Aibo, un Pointer englez extrem de simpatic, de care Sabina s-a atașat imediat. Nu, Alin nu are curte, Aibo trăiește bine mersi cu el în apartament. Nu-i de mirare că Sabina a fost profund mirată, doar ea știa că nu primește un cîine pentru că nu avem o curte unde să locuiască. Prin urmare:
- Tata, Aibo stă cu Alin în apartament, n-are curte!
Romeo nu a fost luat pe nepregătite, își cunoaște odrasla prea bine, așa că i-a dat un răspuns pe care l-a gîndit în prealabil și l-a considerat extrem de plauzibil:
- Uite, cînd Aibo va fi mare, va face pui și o să iei tu unul, ok ?
- Dar Aibo-i băiiiaaaaatttt!!!!

Alo...

Mami e la București. Sabina îi duce dorul, deci îl roagă pe Romeo să o sune. El formează numărul și-i întinde telefonul. La capătul celălalt al firului se aude un ”alo,,,”
- Alo, cu buni Doamne-Doamne vă rog, spune fetița mea hotărîtă.
-Cu cine doriți? Întreabă mirată persoana de la telefon ( e bătrîna cu care locuiește sora mea și care nu e la curent cu numele pe care i l-a dat Sabina bunicii ei).
-Cu buni Doamne-Doamne! repetă ea, tot mai hotărîtă.
-Cu cineeeeee?
Sabina era nedumerită, dar Arthur o salvează șoptindu-i:
-Spune-i că dorești cu bunica ta!
-Cu bunica mea, vă rog.
În sfîrșit, s-au înțeles. Problem solved!

Imaginație: checked! :)

   Sîntem la Timisoara și ne pregătim de concediul de ceva timp planificat. Nașii noștri, cu familia, sînt la noi. Pentru Sabina, care tînjește mereu după compania copiilor, e un vis devenit realitate. Se simte în largul ei, se poate desfășura în voie, are cu cine povesti toată ziua și nu ezită să profite de ocazie. Așa că l-a prins pe Arthur la interval! Supărată, vezi Doamne, că a trebuit să mănînce un bol de supă, se descarcă:
- Ăștia mă tot pun să mănînc, dar ei nu știu că eu am un cal magic la grădi, mai mare decît orice cal din Timișoara și pe care-l țin la grădiniță și azi noapte a venit și m-a luat și m-a dus la un restaurant. Deci nu mi-e foame, dar ăștia nu pricep :)

Vreau să fiu mare! Partea a II-a :)

Se pare că discuția purtată cu mama ei nu a fost pe deplin mulțumitoare pentru fetița
de aproape 5 ani, așa că a redeschis subiectul cu tăticul ei.
- Eu de ce nu-s mare, așa ca voi?
- Păi tu nu poți fi mare, așa ca noi, acum. Și noi am fost mici, am crescut și te-am făcut pe tine!
- Mama m-a făcut, nu tu!
- Amîndoi te-am făcut!
- Eeei! rîde ea, ca de-o glumă bună sau ca și cum s-a prins că a vrut s-o păcălească, dar ea știe mai bine și nu se lasă:
- Ce, am fost la tine în burtică?!? Am fost la mama!
Dixit! :)

Doamna cu biletul

Era seara tîrziu, dar Sabina încă era trează. Nimic nou, că e pe baterii de calitate și ne face pe amîndoi părinții ei la rezistență. Dar cumva, cumva, reușisem s-o fac să se bage în pat cînd...sună la ușă ! De cînd ne-am mutat în Timișoara nu prea avem mulți vizitatori, cu atît mai puțin la ora 10 seara. Mare fericire mare pe capul fetei mele care sare ca pișcată cu pliciul de muște din pat și așteaptă în ușa camerei să vadă cine vine. Oare cine ? Îi aude vocea lui Romeo, apoi o voce feminină și pînă sa-mi dau eu seama cine ar putea fi, Sabina decretează ferm:
- Ah, e doar doamna cu biletul !
Ei bine, această doamnă cu biletul e administratoarea clădirii, pe care Sabina o văzuse de cîteva ori dîndu-i chitanțele lui Romeo. Oarecum dezamăgită că nu scapă de somn, dar fără alte comentarii, s-a întors la pătuțul ei, lăsîndu-mi mie material pentru blog :).
Dar pentru că dorințele unui copil cuminte nu rămîn mult timp neîndeplinite, a vut și musafiri de calitatea I cu care să se poată juca și ea. Pe care să-i epuizeze. Dar care au rezistat eroic :)
N-a comentat cînd au plecat, era și ea obosită, dar după somnul de amiază, m-a întrebat nedumerită:
- Mama, musafirii aștia, de ce vin, stau un pic si-apoi pleacă ?!?

Convingere...

Romeo nu se emoționează ușor. Nici nu se enervează decît rar și-atunci e grav.
Dar i-am simțit emoția în voce cînd mi-a povestit azi o întîmplare petrecută ieri,
cînd se întorcea cu Sabina de la grădiniță.
I-am simțit aceeași emoție care îl încearcă ori de cîte ori povestește de copila lui.
Și-o înțeleg atît de bine.
Se grăbea s-o așeze în scaunul de mașină și să-i lege centura, dar ea tot avea ceva de comentat și nu-l lăsa.
Nu că ar fi ceva deosebit sau grav în asta, dar turna cu găleata și nu avea umbrelă așa că a ripostat mai dur decît de obicei:
-Lasă-mă să-ți pun centura asta o dată, nu vezi că plouă și-s ud tot, vrei să mă imbolnăvesc și să mor ?!?
Sabina a amuțit. Romeo a instalat-o și s-a urcat la volan. După cîteva minute, vine și replica fetei:
-Tata, tu n-ai să mori niciodată !
E bine cît mai poate trăi cu convingerea asta...

Există!

   Mergeam în vizită la o prietenă. Eram cu mașina. Deodată Sabina exclamă:
-Uite-l pe Isus! Vezi, tata, că există! Ți-am spus că există, dar el stă mai mult pe cruce!
Trecuserăm, într-adevăr, pe lîngă o cruce ce reprezenta imaginea răstignirii lui Isus.
Nu-mi pot abține rîsul.
Nu vreau să rîd, dar pur și simplu o fac, în hohote.
-Mama, nu rîde, că te aude! El și Măicuța sunt păzitorii noștri!
Ei bine, orele petrecute cu buni Doamne-Doamne n-au rămas fără efect! :)

Prima serbare

   Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd îmi amintesc de prima serbare a Sabinei simt cum îmi tremură sufletul de bucurie și emoție, exact așa cum mi-a tremurat atunci... Avea 3 ani și-un pic, mergea la grădiniță de aproape 3 luni și-avea prima ei serbare.
În germană! Noi nu vorbim germana, dar ceva, nu știu ce, m-a făcut să aleg grădinița asta pentru ea. Așa am simțit eu că e cel mai bine și am învățat, în timp, să-mi ascult instinctul.
   Nu știam dacă și-a învățat cîntecelul, acasă refuza categoric să mi-l spună și mie, știam doar că va fi brăduț.
Vine și ziua cea mare. Copiii intră în sală, frumoși toți în costumașele lor, îți venea să-i mănînci. Mi se împăienjenesc ochii de lacrimi. Era prințesa mea, brăduțul, fericită nevoie mare că ne vede, dădea din mîini într-un salut cald și-i rîdeau ochii mari și albaștri. Se așează toți și se face liniște. Dar nu pentru mult timp, căci o voce bine cunoscută mie sparge tăcerea:
- Mama! Ea e mama mea! Își agită mînuțele din nou, arătîndu-mă cu degetul în sală. Ea e mama mea! Uitați-o pe mama! Nu o opresc hohotele de rîs, nici nu o incomodează. Eu nu mai văd nimic. Aud doar. Și simt!
Și-a terminat tirada, dar nu contenea să fixeze cu privirea locul unde eram eu. Și-a spus și cîntecelul. Doamne ce mîndră eram de puiul meu! Pe tot parcursul serbării, le-a mai adus aminte celor prezenți de mama ei și m-a mai salutat de cîteva ori zgomotos. Iar eu am continuat s-o aud, să simt,  s-o vad doar în rare momente, căci ochii îmi erau inundați de emoție și fericire.

De unde știi?!?

   Nu știu cum de-am uitat să scriu despre asta! Eram la Ardud, cu prietenii, la un grătar. Sabina, normal, s-a prins repede pe cine poate monopoliza, așa că a stat pe capul Corinei toată ziua. Corina a rezistat eroic, spre marea mea bucurie, eu puteam să-mi văd de-ale mele. Au pescuit "tirania" la butoi, au cules flori, de-ale fetelor.
La un moment dat, Sabina o întreabă:
- El e soțul tău?
- Da.
- De unde știi?!?
Întrebarea asta încă își așteaptă răspunsul :)

Gîndește-te că da!

   Sabina îi șoptește lui Romeo la ureche:
- Îmi dai un haribo?
- Mă mai gîndesc!
- Gîndește-te că da!

Ei, să-i dea au ba? Asta-i întrebarea! :)

Nu te-nțeleg

   De dimineață răsfoiesc poze mai vechi și mă uit la dvd-uri cu Sabina de cînd era doar un boț de om. La un moment dat am chemat-o să vadă și ea cît putea să urle.
- Mama, dar de ce nu strigai la mine?
- Pentru că erai prea micuță și nu mă înțelegeai!
 Își expune un zîmbet ghiduș: - Mama,  nu te înțeleg!
Bate șaua să priceapă iapa!:)

Două minute mai tîrziu, mă năucește cu de ce-urile: De ce plîngeam, de ce mîncam, de ce mă pupa tata, de ce....
La un moment dat, concentrată să schimb dvd-ul, la un ”de ce” am rabufnit cu un ton mai dur : Nu știu!!!!!
- Mama, nu te-nțeleg!

Întreab-o tu...

   Intră Romeo în bucătărie și-mi spune:
-Auzi, m-a trimis să te întreb eu...
-Să mă întrebi ce?
-Îi dai o Paula? (iaurtul ăsta cu ciocolată).
-Hmmmmm...
Mă ridic de la masă, deschid ușa de la bucătărie ...
”CE-O ZIS?” întreabă Sabina care crezuse că iese doar Romeo și avea o față plină de speranță, dar a cam încremenit cînd m-a văzut și pe mine. Ce să mai îmi stăpînesc rîsul? Ce să-i mai explic că nu poate mînca toată ziua budincă, ciocolată, cartofi piure și pîine cu pateu?
-Roag-o tu frumos, poate-ți dă, îi spune Romeo.
-Te rog frumos! își împreunează ea mîinile în rugămintea care nu mă poate lăsa rece...dar încerc:
-Dacă-ți dau, mîine, cînd o să te rog eu să-ți mănînci supica, o să mă asculți?
-Da.
 Mai vorbim mîine :)

Așa-i la mare!

   Am ajuns la Costinești după vreo 10 ani în care n-am mai vizitat plajele românești. N-a fost rău, dimpotrivă.
Gazdele s-au modernizat, au dispărut wc-urile din curte, dușul la butoi, camerele sunt care mai de care, oamenii serviabili, ce mai, aproape ca dincolo! Dar n-au dispărut toți românii needucați care, deși sunt coșuri de gunoi din 10 în 10 m pe plajă, tot își mai lasă resturile de mîncare, pungile de snacksuri goale, cutiile de bere, pe unde apucă. Să sperăm că, în scurt timp, se vor molipsi și ei de curățenie. Ha?!?
 *

   Prima zi la mare, apa rece. Sabina face ce face și se stropește din cap pînă în picioare. M-am așteptat să se supere, dar ea strigă : Așa-i la mare! cu toată gura și cu toți dințișorii aliniați într-un zîmbet pe care-l ador.
Eu nu reușeam nicicum să intru în apă mai sus de glezne. Îmi tremurau și firele de păr de pe cap de rece ce era. Ea, vine lîngă mine, vede că nu mă încumet
și-mi spune:
-Mama, îți arăt eu, uite, faci doi pași și buf!
Se trîntește dintr-o dată pe colacul ei roz și dă din mînuțe să se întoarcă repede la mal.
-Ai văzut? Așa-i la mare! îmi repetă ea,
aliniindu-și din nou dințișorii în același zîmbet.
-Dar eu nu pot să sar ca tine, n-am colac!
-Mama, dar tu știi să înoți!


*
   Eram la restaurant, în prima seară a sejurului nostru pe litoral. Sabina pune dintr-o dată lingura jos și ne spune dintr-un suflet:
- Am decis ca de azi să fiu cuminte, vă promit că o să fiu cuminte!
Ne-am uitat unul la altul, apoi la ea, doar n-o întrebaserăm nimic, n-o certaserăm pentru ceva, decizia a venit din senin....
După cîteva ore, tot din senin:
-Să știți că am glumit cînd v-am promis că o să fiu cuminte!
Nici nu-mi imaginasem altceva.... :)

*
   Pe plajă. Sabina morocănoasă.
-Hai să te dau cu cremă.
-Nu.
-Îți dai rochița jos?
-Nu!
-Ți-e foame?
-Nu!
Mă cam săturasem de lunga listă de "nuuri" așa că am hotărît să aud un da :)
-Vrei înghețată?
Brusc își ridică privirea din nisip, se citea mirarea pe fața ei:
- De ce mă întrebi asta? verifică ea, așteptînd să obțină confirmarea faptului că va și primi mult dorita cremă rece, pe care ar putea-o mînca la orice oră din zi sau din noapte.
- Am vrut să te aud spunînd un "da"!
-Da. Vreau.
-Ei, doar am glumit!

N-a comentat, s-a întors la studiatul firelor de nisip, dar înghețata tot a primit-o ceva mai tîrziu în cursul zilei și, normal, în toate zilele cît am mai stat la mare.

*
 Gazda la care am stat avea, pe lîngă o grădină minunată, cu loc de joacă pentru copii, și patru pisicuțe. Nu le mai lăsa din mîini, îmi era chiar teamă să nu le schilodească, din prea mare dragoste și de cît încerca să le "ajute" să ajungă dintr-un loc în altul. Le-a și botezat, dar preferata ei era o pisicuță maro deschis, căreia i-a spus Shere Kan. Într-o zi, a venit la mine:
- Mama, știi că nu mai e Prința? (între timp aflase că fetița gazdei îi dăduse alt nume aceleiași pisicuțe și s-a conformat).
- Dar ce s-a întîmplat cu ea? o întreb eu.
- A luat-o Andrei (un băiețel din sat).
- Și, ești supărată?
-Da, speram să fie a mea, dar n-a fost să fie!
Mi-a părut rău, pentru că puteam s-o luăm noi, ne-o oferise gazda, dar nu mă puteam înhăma la a crește pisici în apartament...

*

-Uite mama, o floare pentru tine!
Eram pe plajă, ea îmi adusese un mac, așa că am întrebat-o:
-Mulțumesc frumos, scumpa mea, dar de unde o ai?
-De lîngă un cearșaf, dar doamna nu era acolo!
Hmmmm, am lăsat frumusețea momentului autentică, deși cu greu m-am abținut să nu-i țin o lecție despre cum să nu iei lucruri de pe langă cearșafuri daca "doamna nu-i acolo".



*
-Tata, ce-s funiile alea dintre "stîlpuri"?
-Alea-s cabluri de curent, nu-s funii.
-Aha, și pe-alea merge tramvaiul "cu ”bățul lui", așa-i?
Am pufnit într-un rîs zgomotos amîndoi, uitîndu-ne unul la altul  cu același sentiment de împlinire: "e a noastră"!
*

Întrebări și răspunsuri :)

   Sabina ne mai strigă și pe nume, când cum are chef. Ba sîntem mama și tata,
ba Sorana și Romeo. Într-o zi, am întrebat-o:

- De ce ne strigi Sorana și Romeo?
- Pentru că așa vă cheamă!
                                                              ***

- Iubita, de ce ești desculță? Tonul meu era aspru, voiam să subliniez faptul că nu-mi place să umble desculță.
- Pentru că m-am descălțat!
                                                              ***

Sabina: - De ce-au făcut scările astea în jos?!?
- ...

Și-am realizat că...

   Era noaptea tîrziu cînd am lăsat baltă filmul la care mă uitam de vreo 30 de minute, ca să merg să trag cu urechea (prost obicei :) ) la ușa Sabinei, care nu încetase să bolborosească de-ale ei în tot acest timp. Știam că e nemulțumită că trebuia să doarmă singură, dar aveam și noi dreptul la un film la miezul nopții. Sau nu?!?

Ei bine, iată ce mi-a fost dat să aud:
Sabina către un cal de pluș :
- Eu nu pot să-mi părăsesc părinții, că-s părinții mei și eu nu știu să fac nimic singură!
 Hmmm, e de rău, mi-am spus în gîndul meu și-am intrat în cameră.
-Iubita, dar tu vrei să ne părăsești?
-Nu pot, că eu nu știu să fac nimic singură...nici măcar un cal nu știu să desenez, trebuie să-l copiez! mi-a răspuns dezamăgită fetița mea de 4 ani jumate.
 Nu pot să mă abțin să-mi doresc să nu învețe prea repede să deseneze singura un  cal...

Întreb și eu...

- Buni, de ce ai făcut-o pe mama asta așa țipătoare?!? Trebuia să-i spui lui Isus s-o facă blândă și liniștită!
Împrejurare: tocmai o certasem, pentru că a mâncat prea repede o înghețată și-mi era teamă că o va durea gâtul.
***

Sabina lasă receptorul din mînă și se întoarce spre tatăl ei, cu întrebarea țîșnind de pe buze:
- Avem stație de avioane la Timișoara?!?
***

La "frezărie"!

Sabina: Mama, îți intră părul în ochi! Trebuie să mergi la frezărie!

hi-po-po-tam

Romeo:
- Hipopotam!
Sabina:
- Hipotam!
Romeo: nu, spune hipopotam!
Sabina: Hipotam!
Romeo: Hi...
Sabina: Hi...
Romeo: po...
Sabina: po...
Romeo: po...
Sabina: po...
Romeo: tam!
Sabina: tam!
Romeo : Hipopotam!
Sabina: Nu pot să spun HIPOPOTAM! :)

Vreau să fiu mare!

- Mama, eu cînd o să fiu mare?
Aceasta-i întrebarea pe care o repetă obsesiv. Am încercat să-i explic în fel și chip cum decurge înaintarea în vîrstă, iar într-o zi i-am spus:
 - Iubita, atît timp cît ești mică, ești mai fericită, mama și tata au grijă de tine, nu ai probleme...
- Ba am probleme!
- Ce probleme ai tu, prințesă?
 - Păi mă cerți... Și nu pot să port pantofi cu toc!
Da, are mereu un răspuns care mă surprinde...

                                               ***

Aveam înșirați în living 95 de perechi de pantofi pentru copii. 95! Sabina i-a studiat cu atenție pe toți. Erau colorați, cu buline, fundițe, diverse mărimi, frumoși toți. M-am gîndit că o să-și aleagă și ea o pereche. Cînd colo, ea îmi spune cu o mutriță tristă, de parcă ceva foarte rău s-a întîmplat:
- Mama, dar nicio pereche nu-i pentru mine, NU AU TOC!
                                                                 
                                               ***                                                               
                                                 

Ghici ghicitoarea mea ...

Sabina:
- Ce n-are dinți, iubește un copil și i-a cumpărat pantofi cu toc?
Romeo:
- Hmmmm?!?
Sabina:
- Buni Florica!!!

"Scroful" :)

   Sabina și-a regăsit ferma de animale. Le-a înșirat pe toate pe masă, spunînd cu voce tare:
 "Am un cal, un cîine, o scroafă, un scrof!?!, un..."
- Un ce??? am întrebat-o, întrerupîndu-i enumerarea.
-Un SCROF! a repetat ea, accentuînd cuvîntul, să pricep și eu.
- Dar nu există cuvîntul scrof, există doar scroafă! încerc să-i explic cu o față  care mima cu greutate seriozitatea.
- Mama, tu nu vezi că n-are țîțe?!?
Logica ei m-a lăsat fără cuvinte...și mi-a readus zîmbetul pe buze și în suflet.

Sanda spală la covată...

Tot a mea odraslă scumpă și dragă a comis-o din nou. Profitînd de neatenția noastră,
s-a refugiat în baie, a luat cana ei de apă și scula de spălat Wc-ul și s-a apucat de treabă.
Era foarte ocupată și mulțumită de obiectul muncii cînd a văzut-o Romeo și i-a strigat:
-Ștefana, nu cu aia, aia se bagă în wc!!!
-Da-i cu săpuuuun!

A urmat o lecție de igienă, sperăm, cu efect de lungă durată.

Despre bunele maniere

Eram în bucătărie și Sabina învîrtea cu spor, cu o lingură de lemn,  într-un bol de plastic, niște magneți de frigider.
De-odată aud: "Și acum să punem bunele maniere". Scotocea de zor printre niște borcane de dulceață.
Hmmmm, îmi spun, cred că o să aflu ceva nou azi... :)
-Iubita, dar ce sunt bunele maniere?
-Se pun în mîncare! 

Floarea de hîrtie

Tocmai am aflat de la Romeo că Sabina mea scumpă îmi pregătește o floare de hîrtie...pentru ca florile din hîrtie nu mor niciodată... Și Dumnezeu a creat copiii.

Definiție :)

                 Jonglerist - care jonglează cu biluțe așa....

Urgență :)

-Tatiiii, vine pișii!
-Hai că mergem...
-Stai că vin și eu!

Feluri de mîncare

Cartofi întinși-- știe să-i facă doar buni Doamne-Doamne și sînt cartofii piure.
Găină pe băț --ei da, e pulpa!

Noutăți de la Polul Nord

Sabina: - Știi de ce nu au eschimoșii tablouri pe pereți?
eu: - Nu, de ce?
Sabina: - Pentru că nu pot bate cuie in zăpadăăăăă!
*
eu: Dar ce mănîncă eschimoșii?
Sabina: Fîn.
*

Restul cunoștințelor ei referitoare la Polul Nord au fost conforme cu realitatea.

Serbarea de Crăciun

Cum arată "te iubesc"?

   Îi place mult să coloreze, dar nu o atrag în mod special cărțile de colorat. Deşi le vrea pe toate! :)
Preferă să-i desenez eu sau altcineva căsuțe, rochițe, etc. pe care le colorează. Într-o asemenea "ședință" de pictură, uitîndu-mă cum stă cu limbuța scoasă, atentă să nu depășească liniile desenului am simțit din nou, acut, cum mă inundă dragostea autentică și am întrerupt-o din activitate sărutînd-o apăsat pe frunte.
Te iubesc! I-am spus. Știi cum arată "Te iubesc"? Poți să-mi desenezi un "Te iubesc"?
S-a uitat la mine și după ce s-a gandit o secundă, a răspuns:
”O mamă și-un copil?”
Am simțit mîngîierea divină...

Șefa mică ...

Eram pe drum, în concediul nostru în Muntenegru și aveam o discuție poate mai aprinsă cu Romeo.
La un moment dat, Sabina ne întrerupe:
”Mama, tu ești șefa ?”
Rîzînd, i-am răspuns: ”Da, iubita mea, eu sunt șefa!”
”De ce?” a continuat ea. Și pentru că eram bine dispusă și cu chef de vorbă, i-am oferit o explicație foarte lungă și pompoasă, în cuvinte cît mai complexe și complicate, convinsă fiind că n-o să înțeleagă nimic. Dar ea mă năucește cu ”de ce-urile” și-atunci am fost și eu hotărîtă s-o năucesc cu răspunsul. Ei, ar fi cazul să încetez să-mi subapreciez copilul :) pentru că, după ce-am terminat, ea a avut ultimul cuvînt:
”Atunci eu sunt șefa mică !”
Am izbucnit în rîs și ziua a fost brusc mult mai frumoasă.

Eu sînt o doamnă!

N-am fost de față cînd s-a întîmplat, dar mi s-a povestit...
Sabina era cu mama la plimbare prin parc. O fetiță mai mică, dar mai aprigă i-a luat jucăria. Nu știu ce jucărie era, dar e mai puțin important. Îmi amintesc că, de cîte ori ieșeam cu ea pe-afară, încerca să evite alți copii de-o vîrstă cu ea. Iar eu încercam s-o fac să socializeze, să se joace cu ei. Problema era că, indiferent ce jucării aveau ei, ale Sabinei erau mai interesante și, normal, i le luau. Ea nu zicea niciodată nimic. Nu plîngea, nu riposta, se uita doar la mine cu niște ochi mari și întrebători.
Odată, a luat ea căruciorul unei fetițe. A apucat să facă doi pași și să-mi arunce o privire mîndră și fericită, avea și ea ceva de la altcineva, cînd fetița în cauză a venit în goană și i l-a smucit din mînă.
S-a uitat la mine descumpănită, dar n-a plîns. Am luat-o în brațe și-am mers ață să-i cumpăr și ei un cărucior...Dacă făcea vreo criză, să se dea de pămînt, orice, aveam, poate, altă reacție.
Normal că și căruciorul ei ajungea mereu la ceilalți.
Voi reveni la întîmplarea care mi s-a povestit.
După ce fetița cea aprigă s-a făcut cu jucăria Sabinei, mama mea i-a spus: ”Vezi, dacă ești mămăligă!?”
Ei, de data aceasta, Sabina a fost profund ofensată și răspunsul ei a fost prompt și hotărît:
”Buni, eu nu sînt mămăligă, eu sînt o doamnă!”
De atunci, ceva s-a schimbat. Cînd se apropie un copil mic, Sabina e cu mîinile sus, deasupra capului, protejîndu-și ”averea” și evitînd eticheta de... ”mămăligă”!

"Neologisme"

Cuvinte d'ale Sabinei care mă fac oricînd să zîmbesc:

calator=calculator                             
aristrocate=aristocrate
bărbăriță=veveriță
panfofi=pantofi
tilizor=televizor
meșcherie=șmecherie

*


pansameaza- panseaza
comandeaza- comanda
*
porcorn-popcorn
*
lichioare-licoare
gîrtie-hîrtie

pauzează-pune o pauză (la desenele animate de pe CD)
lactoc-laptop

Somn adînc :)

   Ne mai trezește noaptea după cîte o aterizare pe jucăriile de pluș, aranjate strategic, pentru a atenua impactul, dar azi-noapte, cred că a hotărît că nu merită efortul să se mai cațere înapoi în pat și și-a continuat somnul, liniștită, până ce am găsit-o eu. M-am speriat inițial văzînd patul gol, dar îi auzeam respirația în liniștea nopții. Când am văzut-o, am analizat rapid situația în minte și, după ce mi-am dat seama că nu s-a lovit, am alergat, în hohote de rîs, să-l trezesc pe Romeo și să înșfac aparatul de fotografiat, pentru a imortaliza momentul. Apoi, am ridicat-o ușor și-am așezat-o în patul ei. Nu s-a trezit, dar mi-a zâmbit parcă în somn, în semn de mulțumire, pentru că am trecut pe la ea. Am sărutat-o prelung pe frunte, cu toată dragostea ce-mi inunda sufletul, într-un alt semn de mulțumire, pentru că există și-mi umple zilele și nopțile în felul ei unic și inconfundabil.
   Când s-a trezit dimineață și-a luat tăticul la rost profund șocată și jignită de faptul că avea scutec. ”Ce-i aici ? Cine mi-a pus scutec??? Oricum nu făceam pipi în pat!” I-l pusesem eu, în timp ce dormea, ca măsură de precauție pentru că nu a vrut în ruptul capului să facă pipi înainte de culcare.
”Nu ți-am pus eu scutecul! ” i-a spus Romeo. Indignarea ei a crescut și-a început să mă strige. O auzeam, dar somnul meu era prea dulce și oricum aveam timp destul pentru discuția asta. După o oră, când am ieșit din dormitor, ea încă era cu scutecul lângă ea:
”De ce mi-ai pus scutecul, mamă?”
”Iartă-mă, iubita, dar mi-a fost teamă că o să faci pipi în pat.”
”Știi că nu făceam!” mi-a ripostat supărată. Și nu făcuse. Dar, fie vorba între noi, avusesem două ”accidente” și-am fost doar precaută. Dar de-acum, fie ce-o fi, dă-o-ncolo de saltea, n-o mai jignesc !

Mi-e dor de persoanele care pleacă...

Aveam de ceva vreme planificată excursia la București, la concertul Depeche Mode, care spre dezamăgirea mea nu s-a mai ținut și hotărâserăm să n-o luăm pe Sabina cu noi. Nu-i lipseau orele obositoare de mers cu mașina pe ”drumurile noastre toate”, iar noi puteam avea o mai mare libertate de mișcare. Nu avea să sufere, doar rămânea cu bunica Doamne-Doamne, așa i-a rămas numele mamei mele după ce Sabina a auzit-o de mai multe ori exclamând: ”Doamne, Doamne ce te iubește bunica pe tine!”
Nu ne-am anulat plecarea, în ciuda veștilor proaste legate de concert. Sabina a rămas acasă, dar ne-am promis să povestim mult la telefon. De câte ori am sunat-o, fie n-a vrut să vorbească, fie mă saluta scurt și pasa telefonul. Am întrebat-o pe mama dacă totul e în regulă și m-a asigurat că da, doar că Sabina i-a spus odată, după ce a întrebat-o de ce nu vorbește cu mama și cu tata: ”Buni, mi-e dor de persoanele care pleacă.”

Porumbelul

Ne îmbrăcam într-o dimineață de octombrie să ieșim în parc, să vedem porumbeii.
”Aducem un porumbel acasă, să locuiască aici, cu noi?” m-a întrebat Sabina.
”Nu, iubita mea, trebuie să-l lăsăm liber, să zboare, în casa noastră i-ar lipsi familia lui, prietenii lui, ar fi singur și-ar putea muri”, i-am răspuns eu, încercînd să-i dau o explicaţie care s-o convingă să renunțe la idee. Părea că a înțeles și m-a lăsat s-o îmbrac, fără să mai spună nimic.
Nici nu ieșim bine din casă și simt cum mă strînge mai tare de mînă și mă trage după ea strigînd:
”Uite, mama, porumbelul! E singur, nu are familie, nu are prieteni și nu zboară!” Mă uit mai atentă, mereu observă lucruri care scapă privirii mele, și văd, într-adevăr, un porumbel care ciugulea ceva într-un rondel de flori. Era singur. Sabina continuă: ”Mama, îl luăm acasă, o să fim noi familia lui și-ai să vezi că n-o să moară!...”

Mama, cînd e mîine?

De cînd mă bucur de ochii mari și albaștri ai fetiței mele, de chipul ei angelic, învăț să răspund la cele mai frumoase și neobișnuite întrebări. Mă descurc, de cele mai multe ori, onorabil. O întrebare însă, nu și-a găsit încă răspunsul în mintea mea.
”Mama, cînd e mîine?”
”Dormi noaptea asta, și dimineață va fi mîine” i-am răspuns eu.
S-a trezit a doua zi cu întrebarea pe buze: ”Mama, azi e mîine?”