Zîna Măseluţă la al II-lea dinţişor

   În octombrie, cînd a pierdut primul dinţişor de lapte, a hotărît s-o ignore pe faimoasa zînă şi să-l păstreze într-o cutiuţă de bijuterii pe care-o mai scotea, în cazuri de majoră importanţă, pentru a o prezenta prietenilor.
   Săptămîna trecută, trecînd pe lîngă camera în care se uita la desene animate, am văzut-o cu mînuţele la ochi, pîndind ecranul printre degete. Normal, m-a fulgerat gîndul că desenele sînt cu ceva monştri şi mă pregăteam să strig în gura mare că Minimax e postul la care are voie să se uite, dacă nu vrea la desene în germană. Dar, cumva, cumva, am reuşit să verific înainte să mă răţoiesc. Fac progrese! Ce mi-a fost dat să văd?! O creatură se dădea de ceasul morţii în încercarea disperată de a-şi scoate dintele prin metoda aţei legate de clanţa uşii. Sabina schimba culori, mai avea un pic şi plîngea de-a binelea de mila animăluţului pe care nici nu voia să-l vadă chinuit, dar nici nu putea să-l părăsească la ananghie. Evident, am început să rîd. Copila mea mi-a aruncat o privire întrebătoare. Prea eram nesimţită, să rîd de suferinţa bietului personaj. I-am spus că aşa mi-am scos şi eu dinţii, că nu-i atît de tragic precum pare, că nu suferă nimeni decît de teamă. Parcă s-a mai îmbujorat, a prins curaj şi şi-a dezvelit ochii. M-am întors la ale mele.
Seara, la culcare, s-a prezentat cu dinţişorul, să şi-l pună sub pernă. Aşa o fi făcut şi creatura din desenele animate, m-am gîndit eu, după ce-am ajutat-o să-l pună într-un săculeţ.
- O s-o pîndesc pe zînă! Rîde şi are iar faţa aia pe care-mi vine s-o acopăr cu pupici muulţi, muulţi. Apoi, devine brusc serioasă, parcă speriată.
- Vai, zînuţo, te rog să mă ierţi, am glumit, o să dorm, nu te pîndesc, numai să vii! Se întoarce către mine şi-mi şopteşte: Aude tot, cred că nu i-a convenit cînd am zis c-o pîndesc.
- Ţi-ai cerut iertare, poţi dormi liniştită! o asigur eu, mîngîindu-i fruntea îngrijorată.
- Oare ce-o să-mi aducă?!
- Cum adică, ştii doar că aduce nişte bănuţi pe care-i pune în locul dintelui! Oarecum nesigură, îmi propun să recitesc povestea!
- Anei, de la grădi, i-a adus nişte cercei! Ah, îmi aminteam, mi-a mai spus despre cercei. N-am riscat s-o întreb cam ce-ar spera să primească. Era tîrziu. Dimineaţă, a fost foarte fericită să găsească 10 lei în săculeţ. Mi-a arătat că i se mai mişcă un dinţişor şi mi-a spus că vrea la dentist. Era vineri, n-aveam unde merge fără programare, am amînat-o pe săptămîna ce urma. Asta dacă nu voia să mă lase pe mine să-mi încerc norocul. Nu voia!
   Ieri, mi-a revenit sarcina de-a o lua de la grădiniţă. Brrrrrr! Cu cît conduc mai puţin, cu atît sînt mai puternice atacurile de panică atunci cînd e musai să mă urc la volan. Bleah! P'asta chiar am scos-o din puţul gîndirii! Mă liniştesc după primii 3 km, neapărat după nenorocitul de sens giratoriu în care, veşnic, se găseşte un nemernic să-mi taie calea şi să-mi forţeze frîna. Într-o zi, în care îmi va arde de ceartă, nu voi frîna, sînt convinsă de asta. Uite-aşa! Pînă atunci, exersez înjurăturile. Aşa am ajuns ieri la grădi. Fabricînd scenarii peste scenarii menite să-mi potolească nervii. Toate se terminau cu un BUM! Da, aşa mă gîndeam şi eu, îmi lipseşte o doagă. Sabina fuge şi mă ia în braţe, zîmbind cu gura pînă la urechi. Dădea şi din cap, aşa cum dau căţeluşii ăia pe care îi mai văd prin luneta maşinii din faţă. Îmi ia o secundă să realizez că-i lipseşte al doilea dinţişor de jos. Uau! Mi se luminează faţa, gîndurile redevin frumoase, o pupăcesc şi-o ascult:
- Se mişca aşa, ca un pom din care scuturi merele?! în timp ce stăteam cu Carla lîngă calorifer. Şi l-am scos cu mîna. A curs puţin sînge, dar nu m-a durut. Am băut apă şi gata. Ane (educatoarea), mi-a zîmbit şi m-a felicitat! Era încîntată. Eu şi mai şi! Mi l-a dat, înfăşurat în şerveţel. Avea de gînd să-l pună sub pernă în noaptea ce urma. I-am sugerat c-ar trebui să-l aştepte pe tata, să i-l arate şi lui. (Sincer, mi-era că adoarme tun zînuţa, şi ne facem de cacao! Psssst!). E de-acord, mai ales că Romeo o roagă atît de frumos şi-i spune că nu mai lipseşte mult.
- Dar să-mi aduci ceva! O păpuşă! Ultimul cuvînt l-a şoptit în receptor, să nu cumva s-o aud şi să mă opun, cum îmi stă în fire! Naaa, fie ce-o fi, nu mă interpun între ea şi păpuşa muşchetar. De data asta!
En garde! :))


P.S
Azi noapte a nins la Timişoara. Şi-am văzut. Prin urmare, n-am mai putut să dorm de grija şofatului de dimineaţă. Iacs. Trebuia să curăţ maşina de zăpadă. Iacs! Pe frigul de la ora 8. Iacs!! Nope! Moş Ene nu venea pe la gene. Am schimbat camerele. Nimic! Atunci, mi-a venit gîndul cel bun. Vom chiuli! Iuhuuuu! Şi-am adormit, liniştită. Dimineaţă, Sabina s-a cuibărit mai bine lîngă mine, zîmbind fericită. Chiulu-i bun! Vai, mie!
Cît timp am redactat şi editat materialul de mai sus, Sabina a ţinut-o la telefon pe buni Doamne-Doamne a ei. Discuţia lor s-a învîrtit în jurul lui Papură Vodă. Pentru o oră şi ceva...

În tihnă şi nesiliţi de nimeni...

   Totul a pornit de la sprîncenele mele. Să mă explic. Domnul Mircea Albulescu nu e un competitor de temut, dacă îmi pun eu în cap să nu le îngrădesc creşterea şi dezvoltarea.
Într-o vreme, pe cînd părul dăştept părăsea capu-mi prost, trăgeam speranţă că-mi voi pieptăna sprîncenele peste chelie, de va fi să fie. Pe Romeo l-a mînat un prieten comun să vadă minunea şi aşa ne-am cunoscut. În septembrie vor fi 20 de ani
de-atunci. Vai! Acum realizez că n-am avut niciodată, în toţi aceşti ani, sprîncene pensate frumos, aşa, cum văd în reviste. Dimpotrivă. Răscolesc poze vechi şi-mi fac cruce cu ambele mîini şi cu limba pe cerul gurii, fericită că n-am fugărit lumea din jurul meu cu monstruozităţile pensate hidos ce-mi stăteau strajă la ochi.
   Un an da, altul ba, un an da, trei ba, ne împăcam de Crăciun, ne "despăcam" de Sf. Valentin. Că noi nu făceam nimic, de nu era vreo dată de marcat cu roşu'n calendar! Şi-am ţinut-o aşa suficient cît să pot să trimit pe oricine s-ar fi încumetat să-mi spună că noi vom forma vreodată o familie, direct la casa de nebuni. De-ăia periculoşi! Dar nu ştiu cum se făcea sau ce mă mîna să-l caut de fiecare dată cînd ajungeam înapoi în oraşul natal. La fel, nu ştiu cum se făcea şi ce-l mîna să nu refuze niciodată să povestească cu "vocea blondă" de la telefon. Şi mereu, după ce descărcam bateriile mobilelor, ne întîlneam la un vin şi-un pahar de vorbă. Nu mergeam singură, eram acompaniată de fluturii din stomac. Mulţi, agitaţi şi fericiţi!
   Cînd am plecat în străinătate, să lucrez, m-am dus cu gîndul că diploma de facultate nu-mi ţine de zestre. Nu aveam planuri de măritiş la orizont, dar voiam să fiu pregătită, doar nu era să mă ceară, iar eu să zic pas?! La vremea aceea, nu-mi trecea prin niciun ungher al minţii gîndul de-a fi profesor. Piei, drace! Nu ştiam eu multe, dar bănuiam că n-o să practic niciodată meseria asta decît de drag, altfel n-avea rost. Timpul mi-a demonstrat c-am bănuit bine. Cît mi-a fost drag, am stat, cînd m-a lovit lehamitea, am plecat.
   Puţin după Crăciun, l-am aşteptat la aeroport. Atunci am înţeles pe deplin ce-nsemna să-ţi bată inima să-ţi spargă pieptul. Nu văzusem Big Ben-ul, dar aveam convingerea că-l puteam răpune în luptă dreaptă. Venea să mă vadă, pe meleaguri străine. Acum, n-ar fi mare brînză, pe-atunci era de umblat după viză! O dimineaţă de-acolo mi-a rămas în amintire. Eram încă în anul 2000, pe axa timpului,  şi ştiu c-am văzut un inel, am auzit o întrebare şi-am simţit o privire caldă. Şi mai ştiu ce pijama aveam. Că eu mi-am primit inelul de logodnă în pijama. Şi-am zis da în pijama. Abia apoi m-am dus să mă spăl pe dinţi şi să ţopăi şi să mă uit, cu drag!, la sprîncenele mele -tot urîte- ce se zbîrleau în oglindă.
   După ce ne-am dezmeticit de tot şi umorul a dat buzna peste noi, Romeo mi-a spus povestea inelului meu de logodnă. Se făcea că avea o mătuşă căreia îi plăcea să-şi transforme degetele în suporturi permanente pentru aceste cerculeţe preţioase. Ştia istoria fiecăruia în parte şi-o împărtăşea oricui era dispus s-o audă. Astfel, cînd l-a mînat dragostea, iar inele de logodnă nu se găseau în spaţiul virtual, dragul meu drag a apelat la  cunoscătoarea de mai sus. A aflat preţuri care se învîrteau în jurul sutelor de mărci -pe-atunci se purtau mărcile- şi locuri unde se puteau găsi cerculeţele cu pricina. După ce şi-a prezentat  tot magazinul ambulant, mai mult din politeţe, cred eu, l-a întrebat şi ea, care-i motivul curiozităţii lui. Romeo i-a spus că are planuri mari cu mine. "Ah, păi găseşti inele cu 10, 20 de mărci la x-ulescu!" Hehhehe! N-a ştiut sărăcuţa, nici n-a aflat vreodată, ce-a stîrnit în sufletul nepotului său. Şi astăzi mă străduiesc să-l conving că era vorba de cît meritam eu, în ochii ei, nu de cît şi-ar fi permis el! :))
   Pe principiul "graba strică treaba", ne-am dat vreo 3 ani de gîndire după ce ne-am cerut şi ne-am acceptat. Doar nu era să facem vreo necugetată pe care s-o regretăm. Abia cînd am văzut că nu-i chip, deşi ne străduiam amîndoi, să scăpăm unul de celălalt şi să ne vedem separat de drum, ne-am luat de mînuţă şi ne-am dus să achiziţionăm verighetele. Ah! La prima dată a nunţii pe care am fixat-o aşa, la plezneală, maică-mea a spus că-i "plecată din localitate". Recunosc, am vrut doar să văd dacă nu i s-a mai muiat, între timp, vehemenţa-i anti-romesciană, istorie veche, de pe vremea cînd puştanul flegmatic de clasa a IX-a a anunţat-o că, indiferent de părerea ei, el mă va lua de nevastă! :) Mă tot împiedic de amintiri haioase şi ajung de la paranteze la acolade. Vorbeam de verighete! Le văzusem eu la o bijuterie din Cluj şi ne-am dus după ele. Dar domnii erau în concediu, iar noi eram pe fugă. Prin urmare, am cedat la primul zîmbet timid al unei verighete simple, din vitrina unui alt magazin. Iar mama mea dragă a depus armele înainte să intrăm în biserică, cînd ne-a dat binecuvîntarea ei sinceră.
   Sabina m-a interogat, mai demult, cu privire la unica bijuterie pe care-o vedea mereu pe inelarul meu. I-am spus cum se numeşte şi ce hram poartă. I-am arătat că are, în interior, gravat numele tăticului ei. Dacă nu aş fi întrebat-o azi, dacă ştie ce-i aia verighetă, aş fi uitat de întrebarea ei de atunci. Dar azi mi-a amintit, fiindcă mi-a spus că verigheta este "inelul ăla pe care-i scris numele soţului tău, în caz că-l uiţi!"
   Acum, n-am niciun regret. Aş proceda din nou, la fel, fără să clipesc. Şi-mi dau seama de asta de fiecare dată cînd pleacă la drum şi mie-mi vine greu să-mi găsesc mîinile...
Totul a pornit de la sprîncenele mele!
   

Cadouri pentru Ioana

   Ieri, Romeo şi-a adus prinţesa acasă la prînz. Aşa le-a fost înţelegerea, s-o ia mai repede de la grădiniţă. Nu ştiu de unde vine fixaţia asta, dar, dat fiind că o apucă o dată pe an, i-o îndeplinim şi-o luăm mai repede. Dar socotelile nu ne ies mereu cum vrem, prin urmare Romeo a decartat-o şi-a trebuit să plece. Hmmm, a venit acasă, ca să ce?! Să se uite la TV? Să se plictisească? Să mă înnebunească punînd o întrebare după alta? Naaaa! Nu sînt, dar mă pretind, o persoană cu idei. Puţine şi fixe. Prin urmare, ieri, am pregătit ad-hoc o şedinţă de lucru manual cu prinţesa mea. Trăiască world wide web-ul şi site-urile cu idei mai creţe decît ale mele. Că mult mi-au fost de ajutor. Am decupat, am colorat, am lipit, am povestit, am tăcut, am avut timp şi de mine şi de noi. Sabina a beneficiat de-o după-amiază cît de cît, eu mi-am demonstrat, din nou, că, dacă vreau, pot.

   Tot ieri a fost ziua Ioanei. Pot spune, fără să greşesc, că e prietena noastră comună de la Timişoara. A mea şi-a Sabinei şi nu ne certăm din cauza asta. Ioana se descurcă binişor, nu creează gelozii inutile. Prin urmare, aseară, Sabina şi-a exprimat dorinţa să-i spună la mulţi ani. Am sunat-o, odrasla-mi a dispărut cu telefonul la ureche - îi place să se plimbe cînd vorbeşte la telefon, că aşa-l vede pe taică-său că face şi-i mai interesant -, dar tot am auzit-o cînd i-a spus că i-a pregătit trei cadouri. Uau, cîtă generozitate pe fiică-mea, m-am gîndit, să-i dăruiască toată munca ei! Era ceva, de data asta n-am lăsat-o să fuşerească nimic, deci chiar a trebuit să depună efort întru creaţie. Ia priviţi:

Observaţii! În imagine avem o broscuţă pe un nufăr, un tort în formă de buburuză şi o floare pe care trebuia lipită o poză cu Sabina, dar a preferat să-şi scrie numele. Nu am avut acuarelele potrivite, deci n-au pictat cum trebuie farfuria de plastic. Sabina a decis că ceea ce se vede alb "zicem că e frişcă!" Zicem, iubire! Ah, se mai poate observa că-n scris nu e Ştefana pentru simplul motiv că nu vrea să înveţe să scrie Ştefana! Ha!

   Dimineaţă, se înfiinţează lîngă mine cu toate cele 3 cadouri. Eu nu zic nimic, îmi savurez cafeaua.
Mama, eu i-am zis că i le fac cadou, dar n-am zis că i le dau să le ducă. Oricînd vrea, poate să vină să le vadă la mine în cameră! Le punem pe perete?!
Dumnezeu are grijă de mine în momentele astea şi face în aşa fel încît cavitatea mea bucală nu este implicată în niciun proces de înghiţire. Nu de alta, dar riscurile ar fi prea mari. Nu merge să-mi muşc limba şi să mă abţin. Rîd cu toată pofta de care-s în stare. Romeo îmi spune că-i place principiul enunţat de fiică-sa, aşa o să-mi cumpere şi el o maşină nouă. Că telefonul mi l-a luat deja! :))
   Sabina se uită la mine fericită. "Am vrut să te dispun, mama!" Doamne, oare Ţi-am mulţumit destul? Atîrnăm cadourile pe creanga de pe perete - am mai avut zile în care am catindat la mama anului -. Avem amîndouă convingerea că Ioana va fi de acord cu plasamentul acestora şi o asigurăm pe această cale că niciodată, sub nicio formă, nu-i vom percepe vreo taxă de depozitare.
La mulţi ani, Ioana!!! :)

Cînd dorinţele se împlinesc

   Sabina are un maaare OF! Îşi doreşte, cam de cînd poate să vorbească, un căţeluş adevărat. Recunosc, am avut, nu o dată,  un impuls nebun de-a mă întoarce acasă cu un Chihuahua zărit în vitrina magazinelor de specialitate. Era singurul compromis pe care-l puteam eu accepta în apartament. Dar cele două secunde în care-l vedeam, cu ochii minţii, pe Romeo cu animăluţul în parc, îmi stăvileau acţiunile insuficient cugetate. Nu puteam să-i fac aşa ceva, la fel cum nu puteam, nici eu, să mă înham la responsabilitatea scoaterii căţelului la aer, dimineaţa la 6, noaptea la 12 sau cînd l-ar mai fi lovit cheful şi necesităţile. Sarcinile se cereau împărţite, prin urmare şi decizia trebuia luată în comun. Niciodată şi pentru nimic în lume nu l-aş putea convinge pe Romeo să achiziţioneze, de bună voie şi nesilit de nimeni, un Chihuahua. Niciodată şi pentru nimic în lume nu m-ar putea el convinge pe mine să dorm în acelaşi apartament cu vreun dulău arţăgos şi cu figură de criminal în serie. Prin urmare, victima neînţelegerilor noastre primeşte, invariabil, acelaşi răspuns: "Vei avea un cîine cînd vom locui la casă!" 
   De atunci, casa apare mereu pe listele moşilor. Sau măcar curtea. Mama lor de reni care citesc scrisorile în diagonală!
Într-o zi, în care ajunsese la capătul răbdării, ne-a spus cum îl va chema ea pe Favi - un coleg de la grădi- ca să dărîme clădirea unde stăm şi să ridice o casă în loc. Să aibă curte, să-şi ia căţel!

   În ajunul de Crăciun, Romeo a cumpărat vîsc. L-am pus în vază. Sabina m-a întrebat ce-i "pomişorul". I-am explicat că aduce sănatate şi noroc, împlineşte dorinţele, etc. Acum îmi amintesc clar că m-a întrebat de mai multe ori despre "pomişor" pînă să decreteze, - convinsă fiind că, dacă repet acelaşi lucru de fiecare dată, trebuie să fie ceva adevărat, - că dorinţa ei e să aibă un căţeluş adevărat! Da' repede!
"Oare de ce n-am prevăzut asta?!",  m-am gîndit în timp ce înghiţeam cu noduri. Că doar eu eram aia care-i spunea tot a doua zi că, dacă vrea şi crede cu adevărat în ceva, visele ei se vor îndeplini.

   Au trecut vreo două săptămîni de la verbalizarea dorinţei. În tot acest timp, Sabina n-a dat semne de panică, nu m-a luat la întrebări, nimic. Am tăcut şi eu, mîlc. Aseară, la întoarcerea de la grădiniţă, s-a năpustit în cameră. Gesticula şi îmi explica emoţionată şi fericită despre căţeluşul pe care l-a găsit în apropiere de garajul nostru şi căruia îi va duce mîncare dimineaţă. "Mama, e aşa frumooos! Tata a zis că-l căutăm dimineaţă, să-i dăm carne." Voi fi foarte sinceră şi voi mărturisi că, în afară de faptul că o sorbeam din ochi şi-i admiram dicţia, privirea vie şi zîmbetul ştirb, nu realizam măreţia întîmplării. Cînd e în plină vervă are un farmec aparte ce îmi acaparează atenţia şi pierd esenţialul comunicării.
   Dimineaţă, cînd a venit să mă pupe, am văzut că ţine strîns în mînă o punguţă.
- Ce-ai acolo?
- Şuncă pentru căţel! Îi ducea prosciutto, nu orice! :)

   Romeo mi-a spus că l-au găsit, iar Sabina a trăit un moment de fericire pură! L-au hrănit, au plecat la grădiniţă, dar planul fetiţei mele este "să-i dea de mîncare pe viaţă, iar cînd vom avea casă, să-l luăm la noi!"

Tolba cu poveşti de la Bucureşti

   Cînd am creat blogul D'ale Sabinei, l-am gîndit ca pe-o pavăză în calea uitării. Eu uit mult şi definitiv şi mi-e o ciudă amară, că nu uit selectiv şi nu doar lucrurile urîte. Dimpotrivă.
Cînd i-am dat drumul în online, am făcut-o pentru prietenii şi rudele care locuiesc departe de noi şi care mă întrebau necontenit ce mai face Sabina. M-am gîndit că pot afla uşor şi mai pot lăsa şi ei un semn, o amintire, doar Sabina nu stă 24 de ore doar cu mine. Socoteala de-acasă, nu s-a potrivit cu cea din tîrg, evident. Nu-i nimic. Am ajuns să cunosc oameni pe care-i admir, oameni dragi, oameni cu har, mame şi taţi de la care am ce învăţa. Universul complotează frumos.

   Astăzi va fi o zi deosebită. M-am trezit tîrziu, dar nu chiar în starea indescriptibilă ce m-a încercat ieri. Nu ştiu dacă i-am dat bună dimineaţa dragului meu, că adormisem cu gîndul la coletul despre care primisem înştiinţare aseară doar, că mă aşteaptă la poştă din data de 3 ianuarie. Îl rugasem pe Romeo să-şi încerce şarmul şi să-l ridice el, pe baza buletinului meu. Surpriză, pacheţelul era pe masă. Rup plicul şi dau de cărticică.
- N-a trebuit să plătesc nimic!
- Cum nu?!
- Sorana! Uite-aşa, era o recomandată!
Cînd îmi spune Sorana, pe tonul lui special, mi-e clar că nu mai am ce continua, e inutil.
Prin urmare, încep să derulez cu voce tare, filmul întîmplării. Păi, am vorbit cu Claudia Groza, - pe care o mai puteţi descoperi şi aici - i-am dat adresa şi am rugat-o să-mi trimită cartea în sistem ramburs. Urma să fie o bucurie pentru Sabina, voiam să achit costurile, puteam şi îmi făcea plăcere să răsplătesc şi astfel munca unui om. Ei bine, Claudia a decis altfel.
O cunoaşte pe Sabina de pe blog, nu s-au văzut faţă-n faţă niciodată. Iubita mea mică o ştie şi ea, ca pe musafira care-i lasă poveşti în amintire.
Am primit şi eu un cadou... senzaţia asta minunată care mă încearcă. Cred că se numeşte fericire. Încă mai dau peste oameni frumoşi. Mi se întîmplă, de obicei, cînd nu-i caut. Îmi apar în drum, iar eu trebuie doar să am grijă, să nu-i ocolesc. Se spune că dragostea trece prin stomac...Aiurea. Dragostea mea trece prin Sabina.

Claudia, îţi mulţumim!

Cu tolba plină de poveşti noi-nouţe, vom reveni la obiceiul de seară. Abia aştept să le descopăr alături de destinatara lor. 

Un hard disk imbatabil

    Sînt mama Sabinei.
Astăzi funcţionez în reluare. Sînt lentă, somnolentă... Mai sus, m-am asigurat că mai ştiu cine sînt. Cîtă vreme nu uit informaţia de bază, mai am o şansă. Mintea mea a luat somn. Nu a fost niciodată vreo Ozană "frumos curgătoare şi limpede ca cristalul", dar azi experimentez senzaţii noi. Le pun pe seama dublării dozei de Euthyrox.
Şi-aştept să treacă. Corpul luptă cu letargia.
   O întîmplare, care m-ar putea face să rîd în hohote, dacă aş dispune de energia necesară unui asemenea act, îmi bîntuie, de dimineaţă, de la nord la sud şi de la est la vest, emisfera cerebrală stîngă. Care încă nu sforăie ca o alcoolică răsturnată-n şanţ. Mă limitez să rîd în gînd şi profit de moment, pot oricînd să dau vina pe starea mea incertă, pentru a arunca în online dovada că nu voi fi niciodată mama anului.
Şi pornesc la destăinuiri care pînă azi au fost ţinute-n frîu.
   Luni de zile am insistat pe lîngă al meu soţ să-şi schimbe coafeza. Individa n-avea pic de stil, iar aspectul podoabei lui  capilare lăsa mult de dorit. Comoditatea şi-a spus însă replica, iar dorinţa mea a fost trimisă la colţ. Într-o seară, pare-se mai cu moţ decît altele, cînd a intrat Romeo în cameră, am răbufnit din culcuşul cald unde mă aciuasem lîngă Sabina:
- Ce gay arăăăăţi!!!
Nu ştiu de ce am ales tocmai acest cuvînt, doar respectivele persoane sînt îngrijite, pedante, firele de păr de pe cap le stau ca soldăţeii în flancuri. Pentru onor, prezentaţi aaarm! Claia de pe capul lui Romeo părea că-şi împuşcase comandantul numai şi numai pentru a nu respecta nicio regulă. În orice caz, porumbelul fîlfîia fericit din aripi, în libertate. Mi-am căpătat o privire plină de reproş de la tăticul grijuliu care nu uitase că are un copil în aceeaşi arie de acoperire. M-am limitat să dau din umeri, nepăsătoare, doar Sabina nu părea atentă la discuţia noastră. Plus că şi-o meritase, nici urmă de vină prin ungherele conştiinţei mele, ba dimpotrivă, mă hlizeam în continuare. Seara nu a avut alte comentarii. Dimineaţa însă, la cafea, Romeo îmi împărtăşeşte jumătate amuzat - umorul lui e mai tare ca sabia lui Zorro - jumătate pus pe harţă, întîmpinarea de care a avut parte, cînd Sabina a făcut ochi:
- Tata, ţie de ce-ţi place să fii gay?!


Că de n-ar fi fost, nu v-aş putea povesti, nici n-aş fi putut să rîd cu atîta poftă. Şi-a fost demult. Romeo şi-a schimbat coafeza, acum are un stilist cu părul aranjat ca soldaţii în flancuri. Sabina n-a primit explicaţii despre cuvîntul buclucaş, în dimineaţa cu pricina Romeo a scăldat-o elegant. Eu mi-am atins scopul, vieţile noastre au continuat fără alte peripeţii prin gayland.

Ieri, Romeo s-a dus să se tundă, eu am luat-o pe Sabina şi-am atacat împreună două ciorbe de pui à la grec. 
Între două linguri şi-o îmbucătură de pîine, iubirea vieţii mele mă interoghează: 
- S-a dus să se... gay?
- Poftim?! 
Chiar n-am reuşit să captez conjunctivul reflexiv din fraza ei molfăită. Dar am auzit suficient cît să mă asigur că nu mai duc lingura la gură pînă nu revin la condiţiile de siguranţă din timpul mesei.
- S-a dus să se tundă să nu fie gay?
Sabina mi-a repetat, ingenuă, întrebarea, a pus lingura înapoi în farfurie şi a aşteptat, evident, un răspuns, dar eu chiar nu pricepeam ce voia de la mine. Memoria mea are viaţă scurtă, am mai spus. Îmi pierdeam răbdarea, plezneam de curiozitate, nicidecum de nervi, deci i-am cerut detalii despre subiectul la care se referea.

- Taataa!!! îmi ripostează, mirată de uimirea ce-mi cotropise faţa. Apoi rîde de hohotele mele ce-au rupt zăgazurile. Profită şi-mi cere o îngheţată. I-o cumpăr. "Măi, dar ce hard bun are fata asta!" Chicotesc întruna şi alung ideile care nu-s de acord cu veselul meu comportament în situaţii critice. 

Notă: Romeo nu a fost de acord cu scoaterea în spaţiu public a întîmplării de mai sus. Dar, dacă în letargia mea de azi, asta a fost singura chestie ce mi-a mai dat suflu, s-ar putea să mă ierte mai repede. Deşi, mă aştept la repercusiuni! :) Pe care promit să le public! Ha!

Soarele sau luna

   Mă uit la ea şi mă minunez de cît e de...Sabina. Nu ştiu de ce, dar am preluat de la mama formula de alint "soarele meu" sau pur şi simplu "soare". Cînd o numesc aşa, rostesc apăsat şi clar fiecare literă, ca să formeze, aproape, luminosul cerc de foc. Aşa mă drăgălea şi încă o mai face, uneori, mama pe mine, aşa fac eu cu Sabina.
E seară. De cînd doarme la noi în cameră, nu prea mai cere poveşti. Avem conversaţii de noapte bună. Nu ştiu ce mi-a venit să o întreb:
- Eu ce-s pentru tine, soarele sau luna?
- Luna! Nici n-a clipit înainte să-mi dea răspunsul. Nu i-au trebuit nici două secunde de concentrare, nimic. Mi-a picat faţa şi m-am tînguit:
- Dar soarele străluceşte frumoooos!
- Şi-ţi arată noroiul de pe jooos! continuă fiică-mea să mă lase fără cuvinte. Mă repliez, totuşi, destul de rapid.
- Dar luna? Luna ce face?
- Luna înseamnă romantism, iubire, îndrăgostiţi...
Pierd şirul. M-a luat Cineva pe braţe şi plutesc deasupra gîndurilor.

Visul Sabinei

   Am avut o noapte albă, albă, ca spuma laptelui. Pe cînd a încărunțit de ziuă și-am închis și eu ochișorii a trebuit să mă ridic. Aveam planificată o nouă serie de analize de sînge. Nu mi-am închipuit că teama mea compulsivă de ace va putea fi vreodată anihilată. Ia uite, se poate, repetiția e beleaua fricii.
M-am legănat hăbăucă pînă pe hol, mi-am salutat din încheietură odrasla din dormitor și mi-aș fi numărat în continuare, să nu adorm, pașii pînă la baie, dacă nu mă oprea vocea Sabinei:
- Am avut cel mai frumos vis! Curiozitatea mi-a ciulit urechile. Am făcut un pas înapoi și-am vîrît capul pe ușă. Așteptam.
- Am visat cu mama și fratele meu! Gata, am deschis ochii de tot. Ce frumos mă trezea ea, nici nu mai simțeam plumbul din picioare. Cred că-i zîmbeam fericită, că mi-a tăiat-o scurt:
- Ah, nu cu tine! Cu Măicuța și Isus!


   Hotărît, nu era să fie ziua mea de glorie! O rog să-mi descrie visul. Și așa aflu că: „Isus avea o barbă buclată, păr maro, ochi căprui, obraji roșii. Am încremenit cînd l-am văzut. Era îmbrăcat într-o mantie. M-a dus în living, unde-am văzut-o pe Măicuța. Măicuța era atît de frumoasă, încît mai că mi-a venit să merg cu ea în cer.” „Brrrrr, ia stai tu cuminte, aici, cu noi,
că avem timp de vizite prin spații înalte.” „Era mai frumoasă decît tine” - își continuă ea descrierea. „Avea ochi albaștri și gene de parcă ar fi fost date cu rimel.” Mi-a mai zis și cu ce era îmbrăcată, dar memoria mea a fost puternic marcată de alte date. „Ne-am jucat prinsa, apoi Măicuța și-a dat uite-așa -îmi arată cum- mîna peste față și s-a transformat într-o urechelniță!” !!!
Nu mai țin minte în care parte a visului, aceeași Măicuță a fost o pată neagră. Și nu, nu s-a speriat, Isus a avut grijă de asta. Mi-a mai menționat că pe Isus nu-l interesează, -ca pe mine, am priceput repede, deși eram sub efectul urechelniței,- de cîte ori spune ea „NU!” Că El știe de ce spune...

Hotarul dintre vis și imaginație a fost călcat în picioare, mi-e clar, dar cu toate astea, a fost cam mult de digerat după noaptea mea insomniacă.

Inglorious Romania sau țara lu' Speranța Nehotărăscu

    De cîte ori mă lovește dorul de casa părintească și nu stau să mă snopească în bătaie de-a dreptul, ci trîntesc valize în mașină și pornesc la drum, înjur printre dinți sau cu voce tare, (depinde dacă am una bucată odraslă cu mine sau nu), distanța și gropile neavenite și semafoarele și șoferii necivilizați și... cine mama Ăluia m-a pus să rămîn aici, în țara mea de glorii apuse și perpetuu dor de mai bine. Și decid că pe mama Ăluia o cheamă Speranța Nehotărăscu. Ea m-a pus! Și-acum îmi rînjește la fiecare claxon furios, la fiecare jegos pe care-l văd cum își scuipă flegma din gît pe trotuar, direct în fața Sabinei,  la fiecare angajat care-și justifică salariul de mizerie printr-o atitudine impertinentă, la fiecare fufă despre care aud sau citesc din greșeală, la fiecare știre grotescă ridicată la rang de „breaking news”, cînd nu știu cum să mă rostogolesc mai repede înspre telecomandă și să schimb la desene animate.
Ah, dar ce bine mi-a rînjit, cu dinții ei cariați, Speranța Nehotărăscu în seara de revelion, cînd, după ani buni, am stat și noi, toți trei, în fața televizorului cu ecran mare și frumos, numai și numai pentru a vedea invitații de marcă proastă,
fabricați în Țara lui Mișto și serviți cu sos de mere acre, de ne-au strepezit dinții.
„Care-ți place mai mult?” a întrebat iubita mea copiliță, uitîndu-se la maimuțele siliconate și pe tocuri ce umpleau ecranul la ProTv.
„Maică-ta-mi place cel mai mult!” i-a răspuns Romeo, într-o încercare dulce-amară de-a se fofila elegant, iar cînd Sabina a insistat să aleagă din moacele de pe ecran, s-a repezit să-mi comunice că-i de plecat...

   De cîte ori ajung la blocul în care mi-am trăit copilăria mă încearcă același sentiment de tristețe neajutorată cînd văd spațiul în care mă jucam cotropit de mașini, de abia mai găsim loc să ne strecurăm printre ele. „Vis de răzbunare negru ca mormîntul”... Am ajuns să-l îndeplinim, avem mergătoare pe patru roți care mai de care mai colorate și mai scumpe, circulăm în fiecare duminică, nu doar în cele în care ne permite numărul de pe plăcuță. Nu stăm la cozi interminabile la benzină, nu mergem cu cartela să cumpărăm pîine și lapte, și avem program non-stop la TV! Visul de glorii, prevestit de „poetul tuturor românilor” a triumfat. Dar în ce hal a făcut-o, năruind tot ce aveam frumos și curat în colțul nostru de copilărie al vieții în tăvălugul de nestăpînit către non-valorile preluate de peste tot din lumea „civilizată”. Dar a triumfat! De cîte ori îl visez cu ochii larg deschiși la lumea din jur, de-atîtea ori vreau să-mi iau copilul, soțul și periuța de dinți și să plec. În Irealia! Acolo m-aș duce. Toți vorbim ireala în familie, conaționalii mei puși pe netrebnicii nu ar veni aici, că s-ar plictisi, deci copila mea și respectul ei de sine ar scăpa fără ghionturi. Că nu-l văd bine pe-ăla unu' care mi-ar lua-o la trei păzește pentru simplul fapt că s-a născut în aceeași țară cu hoții și jegoșii care au spus „lumii large...ce-i poporul mare, românesc” pe limba lor înveninată. Și m-aș mai duce acolo pentru că aș avea curajul și plăcerea s-o las să coboare pînă la magazinul din colț, de una singură, ca să-mi cumpere un pachet de unt. Pentru că acolo n-aș tremura de teamă că dau peste un doctor obosit, sictirit de prost plătit și degrabă doritor de plic alb și consistent, atunci cînd mă împinge nevoia de-a căuta unul în regim rapid. Pentru că acolo pot să uit televizorul pornit pe orice post, fără grija cuțitarilor, alcoolicilor, prostituatelor și fandositelor! Pentru că acolo încă trăiește liberă noțiunea lui „pe care” în acuzativ!!! Da, în ultima vreme duc o luptă acerbă pentru acest „pe care”. Ar lua-o la picior și el, către o altă eră, aici prea e umilit și pus la colț în fiecare clipă. Eu, în căpoșenia mea nemărginită, mă țin de el ca scaiul de oaie, să-l păstrez în vocabularul fiicei mele, dar nici grădinița, nici televizorul nu mă ajută deloc! Dacă tot am ajuns în această zonă a limbii poluate, să vă spun de ce mai vreau în Irealia. Pentru că acolo nu au enșpe mii de materii, care mai de care mai nefolositoare și mai burdușite de informații inutile la școală. Acolo, problema lor de căpătîi nu este cum să se îmbrace, cum să scape de ora aia plictisitoare sau cum să facă să-și convingă mama ce lucrează de dimineața pînă seara, în timp ce tata bea de stinge, să-i ia ultimul răcnet de telefon mobil, pentru că toți din clasă au, mai puțin ea. Nu! Acolo vîrsta este trăită conform anilor pe care-i numără. Respectul, iubirea, cultura nu sînt cuvinte ale căror definiții trebuiesc căutate în dicționar.

   Eram studentă, la 19 ani, cînd un tip mi-a prorocit că nu voi pleca niciodată din România. Și am perceput acele vorbe ca pe niște ace boante ce se chinuiau să-mi sfredelească inima, creierul, întreaga mea ființă. Nu știu de ce naiba l-am crezut, dar știu că mi-a nenorocit cheful de viață pe o lungă perioadă de timp. Cam pînă cînd am plecat, la 21 de ani, direct în America! Na! Că m-am răzbunat! Și-acum simt, uneori, mirosul Americii în nări și adulmec cu bucurie amintiri de pe-acolo. Am făcut atunci 250 de poze, pozam pînă și fotografiile din vitrină, de rîdeau americanii de mine! Să rîdă! Că tot eu am fost aia care i-a povestit unuia, ce știa capitala României, cam cum am văzut eu Arizona și cam ce impresie mi-a făcut Chicago. Și cu cîtă nerăbdare așteptam să ajung în Florida. El încă nu călătorise atît. Au fost 3 săptămîni atît de pline, am colindat statele și-am savurat libertatea, încît să dorm mi se părea o blasfemie. Mi-am dorit atunci, să ajung să trăiesc acolo. Dar, odată ce i-am tras prorocirii individului una în fund cu toată setea și m-am rățoit cu foc la naivitatea, ca să nu zic prostia, deși așa ar trebui, cu care am dat crezare unor tîmpenii și-am mai și suferit ca bleaga de pe urma lor, au urmat multe alte drumuri și rătăciri. Numai ce-am pus punctul pe lucrarea de licență, că m-am și visat zburătăcită din țară. Habar n-aveam cum, cu ce, unde, dar voința de-a pleca aproape că lătra la mine, dacă încercam să-i înăbuș scîncetele. Și-am plecat. Am fost prin aproape toată Europa, la început am lucrat în străinătate, apoi, ne-a zîmbit cardul și-am vizitat. N-am mai simțit nevoia să ajung în America, dar nici n-aș refuza oportunitatea, deși acum știu că nu acolo vreau să-mi cresc copiii. La fel cum nu vreau, cu adevărat, să mă stabilesc în nicio țară de pe bătrînul continent. Canada e prea departe, încă mai am, din fericire, oameni dragi pe care aleg să-i văd după bunul meu plac. Și-am mai observat, că-n timp, rădăcinile mele s-au întărit, cam deodată cu responsabilitatea tot mai mare ce mi-a fost sortită și pentru care mă simt binecuvîntată. Speranța Nehotărăscu s-a insinuat tiptil, cu viclenie vulpească și-a ascuns rînjetul cînd rănile erau proaspete și sîngerînde. Mai stau, pînă plec...în Irealia!

2011 în oglinda retrovizoare

   Las în urmă un top d'aleSabinei alcătuit în goana anului care-și ia tălpășița din viața noastră, făcîndu-i loc, politicos, unui 2012 mai tînăr, mai bun, mai frumos, mai sănătos și inspirat! Cum altfel!?!

                                                                        La mulți ani!                                                                


1. Traversam în fugă parcarea subterană a Mallului. Sabina mă aștepta, în siguranță, lîngă ușile culisante.
- Dacă te lovea o mașină, îl vedeam pe Horia mai repede!!! 
Mi-a zîmbit peste umăr și-a gonit spre scări. Am înghițit în sec. Umorul negru îl moștenește de la taică-său, să fim bine înțeleși.
Notă: Horia este numele pe care l-am ales, deocamdată, pentru puiul de om pe care-l vom cunoaște personal abia în aprilie.


2. În mod normal, nu o apucă la masă, dar uite că mai sînt și excepții, că altfel ne-am spăla cu regulile pe cap, de plictiseală. Între două îmbucături, și-a găsit timp să cugete cu voce tare:
- Dar pe Dumnezeu cine l-a născut?!
Mă declar depășită de situație, orice ajutor este binevenit! :)


3. Sabina își interoghează tatăl cu privire la semnificația cuvîntului „amenințător”. Primește răspunsul, dar are chef de taclale, pare-se.
- Tata, dar tu ai amenințat-o vreodată pe mama?
- Nu.
- Dar atunci cînd i-ai spus, din ușă: „<nu ieși din cameră pînă nu-mi dai un pupic,> n-ai amenințat-o?!”
Na, așa-ți trebuie, sîc!


4. Dragii mei erau pe drumul de întoarcere dinspre grădiniță, cînd mă sună Romeo, (că se împiedicaseră de-un magazin ce le stătea în cale):
- A găsit o cărticică pe care vrea să i-o cumpăr, ce zici? Rar, dar se mai întîmplă și să-mi ceară părerea.
- Spune-i s-o pună pe lista Moșului! Încă nu venise Moș Crăciun și voiam să profit de ocazie. Romeo dă mesajul mai departe, moment în care o aud:
- Da' i-am trimis scrisoarea dejaaaa!...
Ei bine, a adus cărticica-n dinți au ba? Ce credeți?! :)


5. De ziua ei de nume am mers să-și cumpere o nouă păpușă, pe Mariposa. Că n-avea nicio păpusă cu aripi. Bineeee, dar am stabilit că-și cheltuie agoniseala din pușculița personală. N-a cîrcotit, dar normal, a trebuit să plusăm cu ceva bănuți, ca nu-i ajungeau. După ce s-a văzut cu mîndrețea de înaripată în brațe, ne-a anunțat:
- M-am gîndit să vă invit la o înghețată! Dacă tot îi sugeraserăm noi că ar putea să ne facă cinste...
- Dar nu mai ai bani! Îi dau vestea menită să-i taie elanul fără pic de compasiune în glas.
- Are tata! Eu vă invit, voi plătiți!
Ne-am conformat, că nu ne invită tot a doua zi. :)


6. Nu știu de ce sau cum se întîmplă pe la case mai mari, dar eu, de multe ori mă văd nevoită să repet cîte-o rugăminte de zeci de ori, pînă mi se îndeplinește. M-am obișnuit că-n viață nimic nu-i ușor, așa că mă conformez și fac pe placa stricată pînă-mi obțin trofeul. Se întîmplă, însă, să-mi pierd răbdarea și să uit să-mi controlez decibelii din voce. Ultima dată cînd
m-am rățoit la Romeo - mare pișicher mare, mereu scapă basma curată în fața copilului -, mă trezesc cu odrasla lîngă pat, unde hotărîsem să mă trîntesc și să mă spăl pe creier c-un episod din Mentalistul. Nemaipomenită-mi fu mirarea cînd am auzit-o:
- Auzi, mama, ar trebui să te ridici și să-l ajuți, nu să strigi la el din pat, tu ai auzit de cuvîntul respect?!?!
Uh, ah, oh, eh, îhî!!! Pentru că nu m-a pufnit rîsul pe loc, încă sentimentul nedreptății era rege în capul meu, i-am spus și ei vreo două, de duh, și-am îndemnat-o să-și ia respectul de-o aripă și să facă pași. Auzi, dom'le, ce-a priceput maimuța mea preferată! Nu s-a lăsat și s-a dus ață la taică-său. Nuuuuu, pe el nu avea de gînd să-l învețe cum să-și arate stima și considerația față de prea-iubita lui consoartă, nuuu, pe el l-a întrebat sec:
- Auzi, dacă tot vă certați, de ce v-ați mai căsătorit?!
Chiar așa! :)))


7. Sîntem toți 3 în mașină. Sabina șoptește din spate, s-o audă doar Romeo:
- Tata, îmi dai un Haribo?
Romeo, prins cu ursuleții-n mașină de tartorița cea rea ce mă simt, îi spune ceva de înțelegeri, divulgări, secrete...na, chestii menite să nu mă enerveze atîta vreme cît nu le cunosc. Ce fain! Normal, nu-i dă niciun ursuleț pîrîcioasei. Prind momentul în care tăticul-cel-darnic se scoboară din mașină cu ceva treabă ce nu ne  privea pe noi și mă întorc la Sabina, ce-și rumega greșeala. De, pohta fusese mai mare și mai puternică! 
- Unde-s ursuleții? o întreb drăgăstoasă.
- Acolo! Ochii-i prind viață în timp ce mînuța stătea îndreptată în direcția torpedoului! Nici urmă de vinovăție pentru trădarea pe care-o comisese. Deschid, scot punga, pescuiesc un ursuleț și i-l întind.
- Tata-mi dă doi, și mă lasă să-i iau eu, să am o surpriză cînd văd culoarea!
- Nu serios!? Așa face tata? Ține trei, de la mine, astăzi!
Naaaa, nu mă iubește cu 3 ursuleți mai mult... :)


8. Dialogul de mai jos se repetă la intervale regulate. De obicei, înainte să ieșim din casă sau înainte de culcare, verific:
- Ai făcut pișu? 
Sabina se uită la mine cu o față speriată, de parcă o întreb cît e radical din 20! Apoi, mă întreabă și ea:
- Azi!?
M-am învățat să nu mai reacționez ironic, dar prima dată cînd am auzit-o i-am trîntit:
- Nu, dragă, săptămîna trecută!
- Oooooo, mama, dar normal c-am făcut săptămîna trecutăăăăă!
Am căutat-o de fire blonde. N-are. Am eu, albe, din plin!


Noi să fim sănătoși, la anul și la mulți ani!

O dată pe an...

   Nu venise în lumea noastra și aveam s-o mai așteptăm vreo 5 ani, pe cînd hotărîserăm că al doilea ei prenume va fi Sabina. Trebuia să fie neapărat al doilea dintr-un motiv cît se poate de banal. Numele de familie se termină cu „ș”, iar catalogul, la școală, încă se strigă după nume, apoi prenume.
Am vrut să evit șîsîiala asta. Ce putea fi atît de complicat?! Ei bine, s-a dovedit că,
din puzderia de prenume existente, nu am găsit unul care să corespundă cerinței și care să ne placă amîndurora. Îmi amintesc că am intrat în panică la un moment dat, cînd am realizat că fetița poate apărea oricînd, iar eu n-am prenumele. Și-atunci,
în disperarea ce mă cuprinsese, am început să zic cu voce tare: Ștefana, Ștefana... Îmi suna bine. Culmea, nimeni n-a avut ceva de obiectat. Eram de-a dreptul hilari. Fugisem de un prenume ce începea cu „s”, doar ca să alegem unul cu „ș”.
Dar rezolvasem problema, asta era important. Și mă mai consolam cu ideea că ne vom „occidentaliza” și noi, iar prenumele va trece în fața numelui, cum mi s-ar părea normal. Pentru orice eventualitate, Sabina a trecut în fața Ștefanei, că de, o șîsîială era mai ușoară decît o șîșîială... :)
   Primii trei ani din viața ei s-au scurs fără dubii. Toată lumea îi spunea Sabina. Romeo o mai alinta cu diferite porecle inventate pe loc, uneori încercam și Ștefana, doar să auzim cum sună. Dar hotărîrea definitivă i-a aparținut ei, cînd educatoarea de la grădinița la care urma să meargă a întrebat-o: „Cum te cheamă?” M-a lăsat mută, cînd am auzit-o:
„Pe mine mă cheamă Ștefana, dar mama mă strigă Sabina!” De la directoare, pînă la colegii de grupă, toți s-au conformat. Inclusiv tăticul ei. Devenise Ștefana. Nu mi-a displăcut schimbarea macazului, dar nici nu am reușit să mă adaptez.
Sabina îmi venea natural, Ștefana era gîndit. De aici au rezultat și faze de-a dreptul comice. Îmi amintesc două dintre ele, ce s-au acomodat perfect în materia cenușie din capul meu. După cum urmează:

1. Profit de faptul că sînt la grădiniță și că educatoarea prințesei este liberă ca s-o întreb dacă totul merge bine cu Sabina. N-o să uit uimirea de pe fața ei, căscase ochișorii mari și nu reușea să bîiguie niciun răspuns. Noroc că am mintea odihnită și mă prind repede că domnișoara crede că mă interesez de alt copil, nu de al meu personal. Întîmplarea face ca, în grupa fetei mele să fie o Sabina recunoscută legal. A mea e sub acoperire. Deci reformulez întrebarea rapid, înlocuind prenumele buclucaș. Ah, Ștefana... Cred că ușurarea că nu era nevoită să deconspire activitățile altui „grădinar” a făcut-o să-mi laude vlăstarul ce-mi moștenea ADN-ul cu o vervă, de m-am lecuit de întrebări pînă în momentul de față. Nu-mi spunea nimic nou, să fim serioși!

2. De multe ori, colindăm magazinele în trei. Tot de multe ori odrasla noastră uită că nu e pe moșia proprie și face cîte-o nefăcută ce necesită o apostrofare imediată. Atunci ne rățoim în cor, eu și tăticul ei: „Sabina!” „Ștefana!”. Evident, fiecare folosim prenumele care țîșnește liber printre dinți. Persoanele din preajmă se uită, automat, după cealaltă autoare de prostioare. Cred că cel mai comic a fost într-un magazin cu porțelanuri exagerat de scumpe și de-un prost gust pe măsură. Ha!

   O dată pe an, în ziua de 27 decembrie, de Sf. Ștefan,  încerc și eu să mă conformez. Încărcătura emoțională e dată mai ales de faptul că, acum 6 ani, am ales această zi pentru a o boteza. Emoția de atunci mă mai încearcă și azi. Ștefana a fost excepțională, gîngurind aproape tot timpul, de parcă avea o mulțime de povești de depănat cu îngerașii ce încă o priveau de pe norișori. Biserica a fost inundată de o lumină aproape ireală. Așa-mi amintesc. Prin urmare, sărbătorim ziua de 27 și pe Ștefana, în familie. Aseară, am încercat-o:
- Mîine e ziua ta de nume, e Sf. Ștefan, trebuie să ne scoți la un suc sau la un film, ce zici, ne faci cinste cu bănuții pe care-i ai în pușculiță? E vădit încurcată, dar nu durează mult pînă-mi răspunde:
- Pe mine mă cheamă Sabina, nu Ștefana!!! Altruismul, dorința de-a dărui, nu se moștenesc genetic?!?
- Deci nimic pentru noi, scumpilici? mai încerc eu oceanul cu vîrful degetului mic.
- Bine, vă fac cinste, dar mi-o luați atunci voi pe Mariposa!!!

Zîmbesc, tastez, zîmbesc și-i doresc de toate cîte sînt mai bune, mai frumoase, mai norocoase, mai sănătoase, mai...
Te iubim mult, Ștefana!
Mama și tata.

A venit, a venit Moș Crăciun!

   Anul ăsta trebuie să fi fost toți foarte cuminți, fiindcă am primit muulte jucării, pentru toate vîrstele, dar și mult dorita liniște a unei sărbători frumoase! Frumoase, cu dragii mei dragi.
Ce dacă am ars sarmalele, au fost doar „caramelizate” puțin, mi-au spus doar cei ce le-au mîncat! :)

    O îmbăiasem și cremuisem bine. Povesteam în timpul ăsta despre Moși, cadouri, copii cuminți, etc. Era vizibil emoționată și aștepta cu nerăbdare să vadă ce va primi.
Făcuse liste peste liste, din octombrie încoace, iar într-un final, pe ultima apăreau doar trei obiecte. Am încercat-o:
- S-ar putea să nu le primești chiar pe toate trei, Moșul e destul de ocupat, renii nu-i citesc chiar tot ce scrie în scrisori...
- Dar mama, poate să-și aleagă unul!
- Aham! Și care-ar fi ăla unul pe care l-ai prefera tu? am riscat eu.
- Cîinele cu fluier!!! Am zîmbit.
- Oare eu ce-o să primesc, o botă? Îmi întreb copila rămasă pe gînduri.
- Da de unde! îmi răspunde ea fermă. Tu vei primi o inimă de aur! Și-și adîncește privirea limpede în a mea, ce devenise destul de încețoșată dintr-o dată.
- De ce crezi tu că voi primi o inimă de aur? continui discuția, de dragul explicațiilor.
- Pentru că ești cea mai bună. Pentru mine!

   S-a dus tîrziu la culcare, dar nu înainte de-a orna drumul Moșului cu cele cîteva zeci de metri de beteală
pe care n-am pus-o pe brad.
- Cred că o să mă trezesc devreme, abia mă mai pot abține, mama...
- Te trezești cînd vrei tu și ne fluieri și pe noi.
- Pot? La orice oră?
- Da!
A adormit mulțumită în secunda următoare.

   S-a făcut și dimineață, deși destul de tîrziu. Am fugărit-o la baie înainte să apuce să vadă dacă a trecut Moșul pe la ea. N-a cîrcotit, deși rezista greu. S-a spălat pe dinți și-a fugit să-l trezească și pe tata. Ne-am îndreptat împreună spre brad. Încă avea pastă pe botic,
dar ce mai conta? Uau! Era plin de cadouri acolo, Moșii veniseră din multe părți, erau mai mulți decît în anii trecuți. Au fost generoși toți. Despacheta, rîdea, nu-i venea să creadă că-s toate ale ei. Se minuna de fiecare, parcă voia să se oprească, să se joace, dar mai erau... Căluțul, aripile și fusta de zînă, ștampilele, păpușa Hanna, etc... A găsit chiar și o scrisoare de la Moș, pe care m-a rugat să i-o citesc. A ascultat atentă, apoi a rupt ultima hîrtie roșie de pe ultimul cadou. Cîinele cu fluier a lăsat-o fără cuvinte. Cînd și le-a regăsit ne-a spus: „E cea mai frumoasă zi!” „Ești cel mai frumos lucru care ni s-a întîmplat!” am gîndit amîndoi.

Mulțumim frumos Moșilor dragi care s-au gîndit la noi. 
Vă dorim, emoționați, tuturor, sărbători frumoase!
Crăciun fericit!

Serbarea de Crăciun ~a IV-a~

   Îmi voi aminti mereu, cu drag, de prima ei serbare. De drăgălășenia copiliței care nu era incomodată deloc de lumea din sală și se mîndrea cu mama ei. A fost unul din momentele în care m-a ridicat la cer...

   În dimineața zilei de vineri, 16.XII. 2011, Sabina îmi spune, precaută, că are o problemă. Scuip pasta de dinți, să n-am spume la gură, și-mi îndrept atenția spre ea.
- Știi, mama, nu știu cum să duc clopoțelul, că n-am voie să-l scutur decît cînd spun poezia, deja a strigat de două ori la mine, e cam esterică...!
Cînd a spus „strigat”, m-am încruntat, dar cînd și-a scos din mînecă adejectivul nou-nouț, am băgat periuța înapoi între dinți și mi-am continuat treaba, de teamă să nu-i spun ceva care să mă dea de gol. Eram de acord cu ea! Într-un final, am încercat să mă fac utilă și să-i spun cam ce-ar putea face să nu scuture damblagitul de clopoțel cînd nu vrea.
Am pupat-o. A plecat. Am rămas. Am zîmbit...

   Este primul an în care, nu doar că-și știe poezia fără ca eu să fi trebuit să-mi bat capul, dar le știe și pe-ale altora. Momentul lor deschide serbarea. Își fac treaba de minune cele trei prietenuțe. Eu realizez că nu-mi ajunge aerul în locul în care mă așezasem, că nu văd cum trebuie și decid că pot să stau în picioare, mai în spate. Sabina n-a văzut cînd am plecat. Nu m-a mai găsit și-am putut să observ graba cu care mă căuta din priviri. Nu mai zîmbea și avea buzele strînse. Mergeau în cerc, ea era mereu cu capul întors înspre locul unde stătusem. Nu știam cum să dau din mîini mai abitir, să mă vadă, și eram la cîteva secunde trepidante distanță de-a o striga, cînd, mare bucurie mare, ne-am regăsit în sala mică...
Cu toate riscurile, nu m-am mai mișcat de la locul meu, Sabina era ca peștele-n apă, cu zîmbetul nelipsit, de-o voioșie molipsitoare...

   Ultima serbare de Crăciun, la grădiniță. Nevoia ei de prezența mea și bucuria pe care-o transmitea prin toți porii m-au făcut, din nou, să simt că i-aș putea culege stele.

De-a rîsu' plînsu', că de mă struneam, mama anului eram...

``Ce faci, mama, stai pe blogul meu? Mi-ai pus cățelul?`` (Doar am împodobit blogul în straie de sărbătoare împreună). ``L-am pus, uite-l aici!`` 
``Îmi mai citești ceva, din ce-am făcut? Te roooog, una scurtă!``

   Ultimele două texte n-au fost nici scurte, nici d'ale Sabinei, ci mai mult d'ale mamei Sabinei, prin urmare azi voi remedia situația. Aseară, mi-a ridicat mingea la fileu. Aș fi preferat să fie o minge mai frumoasă, dar așa-mi trebuie, dacă nu mi-am strunit caii la căruță atunci cînd a trebuit. Prin urmare, e loc de dat cu roșii în capul meu! Hai, dau eu prima, am de-alea mici și zemoase.
   Era frumos și era vară, iar căldura, probabil, l-a făcut pe Romeo meu drag, neatent la o rugăminte de-a mea. Deși, în stilu-i caracteristic, a bifat-o verbal, iar eu am fost convinsă că s-a și notat. Îl rugasem să memoreze, în agenda lui, un nr. de telefon. Nimic complicat pînă aici, viața ni se arăta fără nori de ploaie. Sabina o avea pe bunica în vizită, noi doi ne puteam vedea de-ale noastre. Zis și făcut. Doar că, spre seară, dă Neghiniță buzna în mintea mea și bîzîie pînă mă hotărăsc să-l ascult și să-i cer lui Romeo numărul pe care, cu doar cîteva ore înainte, îl rugasem, atît de frumos, să-l salveze în agenda telefonului său, că eu vorbeam la al meu și, cum nu mi s-a părut niciodată de o importanță majoră să-i învăț toate funcțiile, nu știam să fac două lucruri simultan. Merit încă o roșie! Zbang, să nu mai fac!
Prin urmare, dialogăm, (pentru început):
- Îmi dai, te rog, numărul Simonei?
- Da, sigur! Scoate hardughia din buzunar și-mi dictează...
- Nu p'ăsta, pe cel de Ro...
- N-am altul!
......vdgedfhgjergn vndfhfhfbdsk\n....Cam asta am gîndit eu și am căscat niște ochi de broască-bou africană, gata-gata să sară și să ucidă scorpionul indolent din fața ei. Cam aici a luat sfîrșit dialogul ce n-a dat roade. Nu știu ce mi-a ieșit exact pe gură, și nici n-are importanță. Dar îmi amintesc că-i comunicam, cu ochi bulbucați de uimire și draci că ar face bine să-mi dea nenorocitul de număr pe care mi-a spus că l-a salvat. Și-n ziua de azi neagă că am avut vreodată, vreo discuție referitoare la așa ceva. Poftim, gaura neagră și-a găsit momentul să-și facă apariția! Tot ce-am reușit a fost să-l scot din pepeni într-atît, încît a dat cu telefonul de parchet. Nu-i o misiune ușoară asta, printre multiplele lui calități se numără și calmul imperturbabil, puțini se pot lăuda că l-au enervat. Eu dețin, în sfîrșit, locul fruntaș. Dacă nici aici, atunci unde?! Mai primesc o roșie? Zbang!
   Pepenii mei sînt mai copți decît ai lui, deci explodează mult mai ușor. Spargem telefoane, zici? Că ne permitem! Moment în care dau de perete ușa dormitorului, doar aici ne duelam, între patru pereți, și mărșăluiesc spre bucătărie. Păi să spargem! Paharul de cristal? Hmmm, hai, că nu văd chiar atîta roșu cît să stric bunătate de set, dar ceva, ceva... și-mi rotesc privirea pînă dau de borcanul cu miere pe care îl lățesc pe perete cu o plăcere pe care n-am savurat-o bine, c-a apărut Sabina în ușă. Iacs! Chem înapoi dracii din avangardă și-ncerc să zîmbesc, întinzîndu-i și ei un pahar. Hai, sparge și tu ceva, e concurs! Na, se speriase!
Fir-aș eu de broască-bou să fiu! Roșiiiiiiii!!!! Zbang! Zbang! Zbang! Zb...
   În prima săptămînă de după circ, Sabina spunea tuturor: Mama a spart un borcan, uite-așa! Era și-n loc de bună ziua și de la revedere. Normal, au fost persoane care m-au întrebat ce s-a întîmplat și le-am spus, rîzînd. C-ar fi rămas o chestie de rîs, dacă, evident, n-ar fi de plîns!
   A trecut premiera, n-a mai pomenit nimeni nimic. Vara s-a transformat în toamnă. Acum, sîntem în plină iarnă și-ar trebui să hibernăm. Dar dacă n-avem blană...
   Aseară, Sabina m-a luat la întrebări, de mi-a stat ceaiul în gît:
- Pot să sparg un pahar?! - își înșiră dințișorii la vedere.
- Da' ce-ți veni? - mă burzuluiesc la ea, tușind să nu mă înec.
- Știi tu, ca tine atunci...
Aiaiaiaiaiaiaiai!!! Pun cana cu ceai bine, să n-o răstorn și după ce mă-njur cu foc în gînd, îi spun:
- Ai cam ratat momentul, iubire! Nu mai e concurs, dar de unde și pînă unde te-ai găsit tu, taman acum, să-mi ceri așa ceva?
- Știi, am un pitic în creier și dă paginile! Pagina 1, 2, 3, 4, 5, 6...22! Asta-i la pagina 22!

Am apucat cana cu două mîini și-am băut, și-am băut...Și-aș mai bea!... Roșiiiiiii!!!!

Dulce ești, copilărie, cu iubirea ta cu tot!

   O așteptam cu emoție și bucurie să vină pe lume și ne imaginam cum îi vom auzi pașii desculți, lipa-lipa, pe gresia din hol și bucătărie. Romeo obișnuia să-mi descrie cu lux de amănunte ce și cum va face. „Va veni la tine, își va împreuna mînuțele și va spune: te rog din suflet, mama...” Din flegmatic și zeflemitor, ajungea un sensibil fără leac și cu sclipiri jucăușe în ochi, atunci cînd îmi povestea întîmplările fetiței lui, nenăscute încă. Și totuși, există iubire!
   Sabina are acum 6 ani și 2 luni. I-am auzit lipăielile pe gresie, am văzut-o împreunîndu-și mînuțele și mi-a spus, cu glas dulce, de multe ori, pînă a pronunțat corect: „Te log din fufet, mama.” Realitatea a copleșit orice imaginație.
   Aseară, ne-am uitat la ea cum doarme, liniștită și senină, între noi. Romeo o tot pupă apăsat pe obraji, Sabina se întoarce pe-o parte, Romeo o pupă iar, ea dă din picioare pînă aruncă plapuma de pe toți trei, eu mă simt fericită. Iubesc, am curaj și mă tem.
   „Și mai vine unul între noi!”- gîndesc, a nu știu cîta oară, același lucru, cu voce tare. E încă neverosimil ce mi se întîmplă. „Îți dai seama, că fără să iei nimic de-aici - arată spre bobocul de fată- o să simți și pentru el, la fel?!” Am impresia că-mi dau seama, dar știu că nu-i așa. Pe mama primei mele finuțe, cînd am văzut-o întîia oară cu fetița mică, mică, îmbrăcată în galben, în brațe, am întrebat-o: „Oare cît poți să simți?” Nu mi-a răspuns, și-acum știu că orice mi-ar fi zis, n-aș fi înțeles. Am primit răspunsul, de la Sabina, abia peste 2 ani.
   „Pe cine o să iubești mai mult?!” - e întrebarea pe care o aud la intervale neregulate. „O să ne iubești la fel?”- continuă ea, înainte să apuc să gîndesc. De obicei e în brațele mele și mă mîngîie pe păr cînd are astfel de nelămuriri. Cînd o văd, c-un zîmbet strîmb și ochi nerăbdători, știu că așteaptă, în copilăria ei, să-i spun că pe ea o voi iubi mai mult. Dar eu m-am învățat să n-o mint. Și nici alt răspuns, în afară de - „Pe tine, întotdeauna, te voi iubi de mai mult timp!”- n-am. Și nu, nu știu cît voi putea, din nou, să simt!

S-o văd și mă liniștesc!

 Partea I.

  S-o văd și mă liniștesc! Să mă conving că-i bine și nu mă mai iau la harță cu gînduri pesimiste. Dar s-o văd odată! Așa gîndeam pe cînd Sabina era încă în „marsupiu”, iar eu tremuram la gîndul că anumiți factori externi i-ar fi putut face rău. Mă linișteam doar cînd eram în cabinetul doctorului în care credeam orbește. Nu-l întrebam nimic, îl urmăream doar cum stă cu privirea ațintită în monitor și așteptam. „E bine!” îmi spunea zîmbind la finalul vizionării. Atît mă interesa. Nu am întrebat niciodată nimic mai mult. Cînd a venit ziua cea mare, domnul doctor era în concediu, dar nu m-a lăsat singură. Mi-a stat alături, zîmbind și încurajîndu-mă, pînă la momentul magic, cînd l-am auzit din nou: „Vezi, Loredana, că-i bine?” Apoi am întîlnit privirea albastră-gri-verzuie a Sabinei și îngerii au încins o horă a păcii în sufletul meu.
   Și-acum zîmbesc amintindu-mi cum a încercat doctorul meu drag să-mi spună pe nume, dar nu i-a ieșit.
În urechile mele, Loredana, în acel context, era cel mai frumos apelativ. Nu l-am corectat. I-am mulțumit.
   Dar liniștea asta nu m-a ținut mult, și-acum știu că nu mă voi mai liniști toată viața. Nu mai am cum. Trăiesc momentele mult mai intens decît am crezut vreodată că le-aș putea trăi. Mi-l amintesc pe Caragiale des, căci „simț enorm și văz monstruos”, deși mă lupt să văd luminos. O doamnă doctor de familie mi-a atras atenția asupra unui ganglion umflat pe care
i-l descoperise Sabinei pe cînd avea 6 luni. Și-a zis: „nu ne putem gîndi acum la l...” Nu voi scrie cuvîntul că mă ia cu fiori reci pe șira spinării. Nu-i cazul să precizez că n-am putut să nu mă gîndesc, că am plimbat-o pe la controale și i-am făcut la analize, de mi se rupea mie sufletul de mila ei. Cînd a zis Romeo STOP! - m-am bucurat. Trebuia să preia cineva frîiele, să ia decizia asta, n-o puteam ține așa din 6 în 6 luni. Măcar aflaserăm că radiografia și tomografia  pe care le făcusem fără să știu că puiul de om coborîse de pe norișor și mă alesese de mamă nu mai puteau să aibă urmări. Pe Romeo l-a asigurat nenea doctor că Sabina nu va avea puteri miraculoase și nu va putea trece prin pereți ca o super girl! :)
   Ultima verificare i-am făcut-o anul trecut, în decembrie. Are la grădi un doctor descuiat la minte cu care se înțelege de minune. Acesta mi-a priceput repede paranoia și după ce mi-a luat-o la mișto, m-a ajutat să mă lecuiesc. Oarecum.
De-atunci, n-am mai înțepat-o.
   De ceva vreme, să tot fie 3 săptămîni, face o alergie destul de urîtă și nu-mi pot da seama la ce anume. O duce Romeo la domnul doctor descuiat la minte și, hopa, ne trezim cu bilețel ce ne trimite la analize de sînge. Că-i inuman să-i scrijelim pielicica la alergolog, prea multe necunoscute. Așa ne-a spus. Și l-am crezut, deci n-am mai mers la alergolog, dar nici analize n-am făcut. Nici nu mă puteam gîndi cum să-i explic că trebuie, iar, să i se ia sînge. Voi fi atentă, m-am gîndit eu. Dar nu mi-a mers și vineri seara am avut în fața ochilor o fetiță ce părea că s-a pupat pe bot cu un porc. Așa era de roșie și umflată la gură, că m-am îngrozit. Pînă ieri i s-a retras, dar tot am pregătit terenul pentru ac. Și azi dimineață s-a dus, cu tăticul ei, să rezolve problema, după ce i-am „tatuat” pe braț o floricică, s-o protejeze. Eu n-am putut niciodată să asist la scenele astea. „Să intre mama, doar, și copilul” auzeam asistenta. „Poate intra tata?”,  întrebam timid, conștientă că nu pot urmări procesul fără să mă preling printre scaune și-atunci halal treabă mai rezolvam!
   În cazul în care eu sînt cea înțepată, mă uit pe pereți pînă-i gata, și-apoi îmi fac cruce cu limba pe cerul gurii sperînd că n-am dat peste vreo dementă care să mă înțepe cu oarișce ac infectat. Da, paranoia crește și inflorește cu vîrsta. De uitat și cercetat, nu-s în stare!
   M-au sunat imediat ce-au scăpat, Sabina a fost, cum mă și așteptam, o vitează. Uneori, jur c-aș prefera să urle și să se dea de pămînt, să-și exteriorizeze teama. Dar ea, nu! E cuminte, ca un om mare și deștept. M-a ascultat dimineață,
ochii i s-au umezit instantaneu cînd a priceput unde merge și de ce. Apoi a cerut un șervețel, să se șteargă, să „nu fie discuții” și-a ieșit salutîndu-mă frumos. Am închis ușa și-am încercat să ignor durerea de stomac. Mi-am zis un „Doamne-ajută să-i găsească vena din prima” și m-am pus pe așteptat. Asistenta, o tînără drăguță, despre care mi-a spus Romeo că avea emoții mai mari decît pitica mea, a reușit din a doua încercare, fiindcă Sabina „și-a ascuns venele”. A durut-o puțin, dar a trecut repede. „Mi-a fost un pic rău și m-a durut burtica”, mi-a spus la telefon, apoi au venit din nou pînă acasă să-mi arate cele două  leucoplaste lățite pe mînuța ei protejată de floare. Că-n mînuța aia a găsit asistenta vena!

Partea a II-a

   „Mai faceți unul”, ne-a sfătuit, zîmbind, acum vreo 4 ani, o doamnă doctor de la Cluj. Sabina era reușită, nu asta era problema, ci stresul meu, extrem de vizibil, se pare. Na, că nu știusem că ăsta-i leacul. Unde mi-o fi fost mintea?!
   „Mama, noi mergem cu Patrick la Real”. „Noi”- adică ea, cu taică-său și păpușa bebeluș! Îl instalase pe Patrick în căruciorul roz, de fetițe, dar „nu-i bai”, și-așa a colindat magazinul, spre deliciul publicului neplătitor de bilet.
   „Mama, ești grasă, ai bebe?” mi-a trîntit într-o zi, de n-am mai dus lingura la gură alte două, că știam că n-am bebe...
   „Mama, dar tu de ce nu-mi faci o surioară, Rosa are?!”
Ei, de-astea am tot auzit din gurița ei și mărturisesc, nici prin cap nu-mi trecuse vreodată c-aș putea s-o las fără o surioară sau un frățior. Doar că mi-au trebuit cîțiva ani să-mi revin psihic după nopțile nedormite, apoi încă vreo 2, să mă transform în mămica pe care ar mai alege-o vreun bebe cocoțat pe norișor.
   Cînd am văzut că nimeni nu mă vrea, am zis să merg să văd de ce, iar verdictul n-a fost ușor. Iaca, momentul meu, cică, trecuse. Undeva, s-a strecurat o gafă sau poate un mare ghinion, că niciun bebe nu mai prea putea străbate cărarea îngustă, blocată de bolovani, pînă la cuib. Era februarie. Am ieșit din spital cu ochii umezi, dar nu puteam plînge, doar mă aștepta Sabina în mașină. „ Ei, mama, ai bebe sau n-ai bebe?” „N-am încă, iubire, dar roagă-te tu mai zdravăn de barză și poate, poate...” N-am stat să mă uit în ochișorii ei, dar din modul în care a zis „bine”, mi-am dat seama că nu spera prea puternic.
   Era prima dată cînd mă ruga ceva și nu puteam, efectiv nu mai depindea de mine. Era mult de dus. Vedeam monstruos din nou. Mi s-au năruit castelele de speranțe. Și le-am lăsat. Apoi am revenit, doar o aveam pe Ea. Frumoasa, draga, sensibila, adorata Sabina. A mea! Apoi, iar se năruia eșafodajul șubrezit. Și cînd am crezut că nu mai vreau nimic, că nu-mi mai pasă de nimic, că pot renunța la tot și s-o iau din nou de la capăt altfel, am văzut liniuțe! Nu stele, liniuțe! Două! Exact cîte trebuia să văd. Apoi, s-au înmulțit și jucau haotic în fața ochilor mei plini de lacrimi de neîncredere și bucurie. De-atunci, din iulie, încerc să mă liniștesc și să cred că va fi bine. Doar mă mai alesese un îngeraș ce se plictisea pe norișor. Iar eu aveam să mă asigur că beneficiază de tot confortul, pînă ne privim în ochi.
   Acum, nu mai cred că-l voi vedea și mă voi liniști. Am ceva experiență ce-mi susură dulce în urechi că nu există liniștea pe care o caut. Dar voi avea momentele mele, alături de ei, de dragii mei dragi. Și mai există iubire, multă, neprețuită, nevisată și negîndită. Iubire!
   Nu mai merg la doctorul meu de odinioară, Clujul e mult prea departe, dar am găsit un altul, care crede în minuni. „E o minune să mai faci un copil sănătos azi”- am șoptit eu, așteptînd verdictul. Nu știu de ce mi-am amintit, atunci și acolo, vorbele unei prietene ce mi-a fost felinar în multe nopți de gînduri fără stele, pînă ne-am plictisit de noi și de angoasele noastre. „Da, dar e singura minune care ne e accesibilă nouă!”, m-a surprins el, căci nu credeam că-mi va răspunde.
   Acum pun întrebări, că mi-s trecută prin experiențe nedorite, dar la sfîrșit, mă liniștește, oarecum, un „totul e bine” spus convingător. Cred că m-a „notat” cînd m-am prezentat cu Romeo de mînuță, (după ce-mi făcusem testul pentru sindrom Down și eram convinsă, după cum îmi spusese dr. Google, că e de rău), am intrat în cabinet și am articulat clar și răspicat: „Vi-l prezint pe soțul meu, lui îi spuneți ce e de spus, eu sînt doar cărăușul și nu mă mai țin nervii!”. A văzut că nu glumesc și-a procedat în consecință. Umorul lui Romeo, pentru care-l ador, a destins atmosfera și-am văzut toți trei cum bebele duce degetul mare la guriță. „Uite, ne-arată că-i OK!”
   A mai trecut timp și e tot OK. Oricît m-am străduit să nu greșesc cu ceva, nu a depins totul doar de mine, deci probleme sînt, dar se pot rezolva. Așa că îndrăznesc să scriu despre frățiorul Sabinei. Și nu uit să-i mulțumesc. Mi-a dat, deja, momente de fericire pe care nu credeam că le voi mai încerca vreodată.

   Sabina a găsit undă liberă la frățior, îi declară dragoste nețărmurită deschizînd fermoarul de la „marsupiu”  :)
   Moșii iernii, darnici și buni, să ne aducă sănătate, iar de Paște, vom saluta lumea, cu drag, în patru.

Sometimes, I think I glimpse eternity...

Retrogradarea

- Mama, ce-nseamnă retrogradat?
- Hmmmm... Îmi ia cîteva secunde să deschid gura, explicațiile astea s-au dovedit mai mult decît dificile pentru mine, că mereu ajungem din una-n alta. Ultima dată, m-a terminat cu flatat. I-am spus măgulit. Păi și măgulit?! Aoleo! A durat ceva să ajung la lăudat. Acum, am hotărît să nu mă bazez pe sinonime. Prin urmare, după cele cîteva secunde de concentrare, gîndurile mele încearcă un vals lent, parcă-i mai ușor:
- Uite, de exemplu, dacă pe tine te mută de la grupa Bären, înapoi la Elfen, te retrogradează.
- Aha, ca pe Claudia. Au mutat-o de le Elfen la Frosch, și ne-a spus că a fost retrogradată! (Claudia este educatoare).
- Exact așa, iubire!
Dau să mă întorc la ce făceam înainte de discuție, s-o las să-și termine mîncarea din farfurie. Sabina învîrte tacticoasă furculița prin orez, fără să dea semne c-ar duce vreo îmbucătură la gură. Eu o privesc, așteptînd. M-am crezut deșteaptă, iar, presupunînd că știu ce urmează. Iaca, n-am știut bine!

- Și eu, cînd am ajuns de pe norișorul meu, la tine în burtică, am fost retrogradată! 

Capitol nou, poveste veche

   Sîmbătă seara, cînd s-a ghemuit lîngă mine, mormăia ceva de tata şi inima prieteniei şi promisiuni şi... nu eram atentă, mă uitam la un serial de calmat gînduri obosite. Sabina nu voia să mă bîzîie pe mine prea mult, deci cugeta cu voce şoptită, suficient cît să aud că nu tace, dar insuficient cît să pricep ce vrea. Îi acord două minute de atenție și-o întreb ce-o supără. Nu era sigură care-i stînga şi care-i dreapta!!! Oarecum nedumerită, doar era o problemă demult clarificată, îi dau lămuririle de rigoare. Ah, voiam doar să mă asigur că nu greşesc, îmi spune înainte să-şi facă, serioasă, semnul crucii. Apoi şi-a împreunat mînuţele în rugăciune. Tot mai mirată, doar nu face asta în fiecare seară, o întreb dacă are nevoie de ajutor. Nu, ştiu eu ce vreau să zic...Ok. Mă întorc la filmul meu.

   Ne trezim şi e duminică dimineaţa. Da, nu ne-a furat nimeni vreo zi din viață. Toate-s în ordine. Sabina îşi roagă din nou tatăl să nu uite s-o ducă la magazinul ăla de care ştie el, să-şi ia inima prieteniei. Eu nu pricep nimic, dar mă gîndesc că au ei ceva planuri şi-o să mă anunţe şi pe mine cînd va fi cazul! Hotărîm să ieșim să ne aerisim mințile. Alea ce ne-au mai rămas, cel puțin unora. Eu nu funcționam la capacitate maximă, dimpotrivă, simțeam că anumite circuite se ardeau la cel mai mic contact cu gîndurile noi ce-mi populau emisfera cerebrală. Nu am niciodată la îndemînă butonul Ignoră!  și oricît bîjbîi după el, tot nu-l găsesc. În caz de nevoie, spargeți geamul! ZBang!!! Nimic, nu cred c-am spart geamul care trebuia, stresul e tot acolo. Să mai aștept, atunci. 

   Sîntem în mașină, cînd o aud din nou. Mergem prima dată la magazinul ăla, de lîngă sala unde am făcut balet, da? Acum, binevoiesc să-mi mut atenția de la circuitele mele ce fac contact prost, la dragii mei dragi și întreb și io, ca moaca, despre ce-i vorba în propoziție. Romeo dă din umeri. Mă întorc în spate, la ochii de-un albaștru-nerăbdător și-mi cufund privirea verde, întrebătoare, în ei. Magazinul ăla, de unde-mi luai ciocolată și bomboane cînd mergeam la balet, tata! Pleosc!!! Ha!!! V-am spus de ce nu mint eu aproape niciodată?! De jena momentului în care voi fi prinsă cu minciuna-n portofel! Că mereu se ascunde ea prin locuri ce se cer scotocite des! Așa! Romeo și alții ca el nu se învață minte! Nu, nu, nu! Și degeaba fac eu pe tartorița cu mînă de fier, tot nu reușesc să controlez tot, așa că Sabina mea dragă își îndulcește papilele gustative mult mai des decît aș fi eu de acord. 

Și asta datează de ani buni, orice-aș face, nu pot eradica flagelul corupției. Mama, uite, am o bomboană, dar n-am voie să-ți spun!      Așa a sunat prima ei trădare. Inculpata era maică-mea, Sabina să tot fi avut vreo 3 ani. De-atunci s-a învățat, Romeo a avut grijă să-i explice cu dragoste părintească de ce nu poate să-mi spună chestii de-astea, dar trădările tot se mai petrec, involuntar, cînd nu pricepi, de exemplu, că magazinul pe care-l vrea copila ta neasemuit de dulce este, de fapt, OMV-ul furnizor de carburanți de tot felul. 

   Sîntem la OMV. Era clar că vom ajunge aici, nu? Ne uităm după inima prieteniei care-i ba o brățară, ba un cățel, ba o pisică, de mi-e capul calendar și nu reușesc să înțeleg deloc ce vrea ghemul de nerăbdare de lîngă mine. Dar duc o luptă crîncenă să aflu. Cred că-i curiozitatea de vină, bat-o Neghiniță s-o bată! Este o reclamă la TV, dar în română, nu în germană! Sesizez o umbră de reproș în vocea ei. Să încerce să-mi spună că din cauza mea nu a reușit să vadă reclama respectivă pe îndelete?! Na, fugi de-aici, de reproșuri am eu nervi acum! Sînt mai mult decît amabilă și întreb vînzătorul dacă poate să-mi deslușească ghicitoarea și să-mi spună ce caut. N-am noroc, nu pricepe nici el mai mult decît mine. Uite, aici erau! Vezi, tata, nu mi le-ai luat atunci... După fața și tremurul din voce deduc că-i tot mai gravă problema. Adică, le vrea! Pe ele, alea care-or fi și noi nu știm! Hai la Mall, vedem acolo. Nu mergem direct la Auchan, că nu-i în drum. Oprim și pe la alte magazine, să-mi clătesc ochii. Sabina bolborosește ceva. O rog să repete. Ați zis că mergem prima dată să căutăm inima... Păi și n-am fost?!!! Un fluture  dă nervos din aripi, da-l pleznesc rapid și-l trimit să facă o penitență. Azi nu mă rățoiesc la ea. De ce? Uite-așa, să văd că pot! Dar asta nu înseamnă că nu-i fac morală. Pricep că problema e de-o importanță rară cînd o văd cum trece pe lîngă maldăre de jucării, cordeluțe, brățări, fără să le bage în seamă. E cu gîndul în altă parte. Atunci dau semnalul și ne aliniem în trap voios către Auchan. Acolo, trecem pe lîngă rafturile cu jucării și așteptăm să ridice două degețele să ne arate victorioasă inima prieteniei. Nimic. Mare dezamăgire mare. Romeo încearcă s-o consoleze, apoi merge la raionul cu fructe. Eu hotărăsc să dau o raită pe la cosmetice. Sabina rămîne cu mine. E bosumflată, cu ochii încercănați și triști. Îmi reproșează (vai, ce greșeală!) mie insuccesul. Și eu nici măcar nu știu ce caută!!! Așa de repede ați trecut pe-acolo că n-am putut să văd... Uh, oh! Ce de fluturi s-au adunat la granița dintre calm și nervi. Reușesc și de data asta să le refuz viza de intrare. Îmi trec o mînă printre degetele ei umede, își mai ștersese cîteva lacrimi pe furiș, îmi îndrept spatele, trag aer în piept și îi spun: Hai înapoi!  O simt cum pulsează de emoție, mă strînge bine de mînă, să nu cumva s-o iau în altă direcție și mă trage după ea. O pun să repete toate informațiile, încercînd să rezolv misteriosul puzzle. Pomenește ceva de cutiuțe de plastic în care pot fi doi căței, două pisici, un cățel și-o pisică...ai toată colecția, (da, e vorba de o colecție!) și primești inima prieteniei. După nici 3 minute de belit ochii la cutii și cutiuțe, îngerul meu păzitor îmi răsplătește supradoza de răbdare. Văd o chestie de plastic cu două animăluțe mici în ea. Sabina! Astea-s? Copila mea devine definiția metamorfozei. Țopăie, strigă, rîde, țopăie... Astea-s, astea-s! Ești cea mai bună mamă!!! Ei, nu zău?! Dintre toate cîte le ai! Găsesc vreo 15 exemplare, le dau pe toate jos, doar am tot timpul din lume, i le pun în față, că nu-s la fel, și-o las să-și aleagă. Mă uit și la preț, orientativ, deși era o situație care impunea un împrumut bancar, de era cazul, după sloganul: Fericirea copilului tău, neprețuită! Avem noroc și nu costă cît să ne stea în gît. 

Le alege pe Ami și pe Bella. Descoperă și inimioarele de carton. Hmmm, ea văzuse un lănțișor la reclamă, dar, probabil, pe acela îl obții cînd ai toată colecția. Eu nu zic nimic, o ascult cum gîndește cu vorbe articulate clar. Dar Ami e prințesa regatului Pocketville, iar Bella e o cățelușă extrem de bine educată, a scris o carte despre bunele maniere... Conchide că le are pe cele mai tari animăluțe. Nu vrea toată colecția. Sînt și personaje negative, rele. Pe-alea, clar nu le vrea!

---

La sfîrșitul „expediției”, eu am fost cea mai fericită. Reușisem să condimentez perfect ziua aceasta, altfel obișnuită, a copilei mele. Doar ea-mi condimentează cu o pricepere netăgăduită viața. Olé!

  Momentele petrecute la grădi au fost mai interesante cu animăluțele în buzunar. 
Toți copiii le vor! Aham! Eu am înțeles mesajul.