În loc de rămas bun...

Mă întreb dacă am spus-o suficient. Sau dacă am lăsat să se citească printre multele rînduri aşternute aici. Nu ştiu sigur, aşa că îmi iau măsuri de precauţie şi, cu riscul de a mă repeta, mă ridic în picioare şi tastez:
Nu mi-am închipuit, în cele mai frumoase vise ale mele, că voi avea un copil ca Sabina. Îmi depăşeşte imaginaţia, suficient de bogată, cred eu. E ireal de autentică, de bună, de sensibilă, de matură, de curajoasă... E ireal de... a mea. 
A fost o vreme în care am vrut s-o protejez de tot răul, să-i ascund părţile diforme, urîte, ale vieţii. M-am eschivat şi nu i-am explicat ce înseamnă "a mori". Nici măcar nu i-am corectat cuvîntul, ce rost avea să o fac? Cred că ştie, acum, ce înseamnă, deşi tot nu-l pronunţă cu literele lui din dicţionar.
M-am străduit să-i ofer tot, dar să o şi fac să conştientizeze că nimic nu se obţine foarte uşor, că-i frumos ca, atunci cînd primeşti, să şi dăruieşti. A venit momentul demonstraţiei, iar Sabina nu s-a dat în lături de la a dărui. Din sufleţelul ei curat a dăruit zîmbete şi bucurie celor mai puţin norocoşi decît ea. Şi-a adunat curajul şi n-a rupt-o la fugă, nici n-a plîns, atunci cînd a simţit că e mai mult decît poate ea duce. A văzut, alături de mine, o lume a copilăriei în care, noi, adulţii, rezistăm greu. A crescut, dar mă strîngea de mînă. Să n-o las. În noaptea aceea, a adormit greu. A visat şi s-a zvîrcolit. Se trezea să mă caute, să mă ia de mînă şi să-mi spună: Mama, te iubesc! Nu a mai făcut gesturile astea, nu a mai spus aceste cuvinte, în miez de noapte, niciodată.
Nu ştiu cum, dar n-am lăcrimat atunci. Parcă mi se înceţoşează privirea acum, dar sînt mare, rezist! Că-mi zîmbeşte un Omuleţ de zahăr printre gratiile unui pătuţ. Dacă el zîmbeşte, eu n-am dreptul să plîng.

Sabina mi-a adus numai bucurii. Cînd aveam cele mai mari îndoieli, ea mă ajuta să descopăr adevărul. Blogul acesta a luat fiinţă pentru ea, deci, tot datorită ei, am cunoscut nişte oameni minunaţi. Unii au venit pe-aici şi ne-au lăsat vorbe bune în amintire. Alţii n-au lăsat urme, dar i-am simţit aproape.
M-am gîndit, de-o vreme, că trebuie să închei confesiunile şi cred că ăsta-i momentul oportun.
- Mama, să nu mă spui, bine? m-a rugat ea, după ce făcuse o boacănă. Şi i-am promis că rămîne între noi, deşi, ar fi fost un subiect comic de împărtăşit cu alţii. Dar i-am promis. În utima vreme are tot mai multă nevoie de noi şi de "secretele" noastre. Aşa să fie, căci cei ce ne iubesc, ne vor înţelege.

Am strîns pe lîngă noi cîteva bloguri de suflet care ne-au ajutat să copilărim frumos. Dacă sînteţi în căutarea unor istorisiri nemuritoare, ghicitori şi lecţii învăţate uşor, apelaţi la poveşti pentru copii, un suflet frumos a adunat acolo o întreagă copilărie.

Vavaly şi Maria sînt mămicile talentate care vă vor ajuta să vă redescoperiţi, să vă manifestaţi dragostea în forme nebănuite.

Piticii voinici sînt mereu la curent cu noutăţile şi nu ezită să le împărtăşească lumii.

Cînd căutaţi poveşti frumoase pentru suflete mari, vă invit să vă plimbaţi printre florile de lotus, prin lumea ficţiunii pentru copii şi adulţi inteligenţi, să vă trageţi sufletul la umbra copacului cu vise.

Şi-ar mai fi, şi mai sînt, şi-s în bara din dreapta! :)

E ultima adunare de gînduri de aici, în loc de rămas bun!

Eu voi mai scrie, sub altă pălărie, despre o altă Marie :)))

Să tot fie Martie 8!

Ieri, fericirea mi s-a tras de la ruşi. Aşa mi s-a spus, că 8 Martie s-a născut la ei şi ar fi o sărbătoare comunistă. Iete fleosc, eu o primesc, n-o analizez. Mi-e dragă. A fost al patrulea an în care am aşteptat surpriza Sabinei. Primii trei sînt comprimaţi aici.
Lalelele mova au sosit în avangardă, de la dragul meu. De cînd locuim la Timişoara, culoarea asta nu mai este o întîmplare. :)

 

A ajuns şi prinţesa de la grădiniţă şi-a venit aţă la mine. O aşteptam. Mi-a întins cadoul de la ea. Zîmbea, mîndră şi fericită. Am admirat ghiveciul cu flori din hîrtie. Poezia a trebuit s-o citesc eu, cu voce tare. Am cerut ajutor, că nu pricepeam tot.
S-a fîstîcit, n-am insistat. Am prins esenţialul!
- Ce frumoasă eşti, cînd zîmbeşti aşa! Te gîndeai la mine?
- Vezi cum îmi tremură ochii?
- Nu! De ce-ţi tremură ochii?
- Pentru că te iubesc!
   

Despre educaţie, numai de bine!

   Sîmbătă, pe cînd mă delectam şi zîmbeam tastînd frumos despre mărţişoarele pe care le-a primit Sabina, ceva m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să păşesc spre camera unde se lăfăiau dragii mei. Nici picată cu ceară fierbinte nu-mi amintesc de ce mi-am întrerupt şirul literelor. Pe Sabina am găsit-o dînd în bile, pe tabletă. Romeo era ocupat la calculator. Acelaşi ceva, necurat şi fără dinţi în gură, mă pune să întreb:
- Ai găsit fluierul? (Fuierul fără de care căţelul pe care şi l-a dorit cu lacrimi de crocodiliţă, de Crăciun, nu mai este funcţional).
- Nu.
Nici măcar nu-şi ridică privirea spre mine. Aştept de două săptămîni să văd că dă vreun semn, că-i pasă, că... Nimic, nada, ioc...Ah, de cărticică nu mai vorbim, e îngropată undeva, fie-i ţărîna uşoară!
O prietenă va sări şi mă va numi teroristă. Nu ştiu dacă exact la paragraful ăsta, cred că a făcut-o deja, după ce a citit titlul!
   Sabina dă în continuare în bile. Eu mă gîndesc c-aş face bine să mă întorc la tastatura mea, să nu stric bunătate de zi de sîmbătă, în care avem planuri de scos copilul la joacă, să nu se plictisească. Dar încerc oceanul cu unghia. Mai bine-o tăiam!
- Nu-ţi pasă că mă superi cînd nu faci nimic din ce te rog eu frumos să faci? o întreb, pe un ton mai degrabă trist decît iritat.
- Nu-mi pasă, dă ea din cap şi-şi continuă activitatea.
Romeo pufneşte în rîs, se gîndeşte că nu mai e mult pînă cînd cojocul meu va avea un naş cum n-a fost altul. Recunosc şi eu faptul că Sabina bravează, îi tremură buza şi nu se mai concentrează la ce face, gesturile-i sînt mecanice. Dumnezeu mi-e martor că încerc s-o ignor şi aproape mă întorc la cratiţele mele. Aproape! Căci, evident, cei ce ştiu ce-mi poate capul au cîştigat şi pariul ăsta. În două secunde, în loc să plec, mă pornesc şi nu ştiu dacă mă adresez ei sau mie, dar ţin o prelegere de vreo 10 minute, o lecţie de morală pornită pe semiton, dar sfîrşită în acute.
Mi-am reproşat de multe ori că prea i le ofer toate pe tavă. Apoi mi-am calmat reproşurile spunîndu-mi că e un copil sensibil, care poate face diferenţa între bine şi rău, iar eu voi putea s-o responsabilizez. Că nu-i obligatoriu să sufere de lipsuri, ca să aibă bun simţ şi să nu dea dovadă de indolenţă crasă. Iar cînd mi se pare că recunosc semnale timpurii ale problemei de care mă tem, mi se face rău. La propriu. Degeaba mi se spune că-i doar un copil, eu tot nu pot să stau, să dorm în papucii mei roşii, sperînd că, genetic, se va dezvolta şi va creşte frumos. Deşi, mai aştept să aibă iniţiativa ridicării jucăriei aruncate pe covor, măcar la o săptămînă după ce s-a tot împiedicat de ea...
   Prelegerea mea voit moralizatoare ne lasă pe amîndouă cu ochii în lacrimi. Mă întorc la laptop, să salvez ce apucasem să scriu. O fac, dar nenorocitul continuă să mă întrebe dacă sînt sigură că vreau să închid, în condiţiile în care există modificări nesalvate. Mă gîndesc că s-a scrîntit şi el şi-i dau ok. Apoi văd că picase conexiunea şi, evident, am rămas fără text! Nu mai am energie să mă enervez, nu mai am energie deloc, mă tîrăsc să-mi ling rănile într-un colţ.
   Într-un final, după ce scotocise prin toate sertarele şi nu găsise fluierul ce i-a stricat ziua, Sabina îl lasă pe Romeo s-o ajute şi se prezintă amîndoi, solidari, cu obiectul proaspăt scos de sub dulap. Văzînd că nu primeşte laude şi nici pupici, s-a întors în camera ei. Timp de-o oră, în care noi doi, adulţii ce ne vrem responsabili şi cu gîndurile organizate şi etichetate pe rafturi, discutam despre ce-am greşit şi unde- (bine, aici singura care problematizează şi despică firul la infinit sînt eu, el e foarte sigur că toate-s ok)- Sabina a stat pe covor, iar la intervale regulate striga, cu voce plînsă: Cărtiiii! Cărtiiii! Cărtiiii, unde eşti?! Da, aşa îşi căuta ea cărticica dată dispărută de mai bine de-o lună de zile. Nu comentez! Serios!
   Ne-am respectat planurile, iar spre seară am dus-o la joacă, aşa cum stabiliserăm înainte de avalanşă.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, fiică-mea umbla cu o coală albă în mîini, în căutarea unui colţ în care să se poată desfăşura în linişte. Eu n-aveam voie să văd ce face. Era o surpriză. Cînd a terminat, a venit, timidă, şi, c-un zîmbet rugător, mi-a pus desenul în faţă:

- Mama, e pentru tine! Te rog să mă ierţi!
Am pupat-o pînă n-am avut aer, am luat desenul, l-am pus în ramă şi l-am atîrnat pe perete. Apoi, ne-am întins la o discuţie despre inimi şi inimioare, iar Sabina mi-a spus: Eu n-am inimă. Eu trăiesc în inima ta!
Mi-am ridicat privirea spre tăticul ei, doar ca să văd cum îi rîdeau şi urechile, din nou. Mi-a zis doar că-s gata, am o parteneră pe măsură. M-am uitat la ea, s-a cuibărit cam pe unde trebuia să trăiască, în inima mea.

L-am suspectat pe Romeo că a învăţat-o ce să facă, doar el îmi ştie atît de bine butoanele. Foarte serios şi mîndru de odrasla din dotare, mi-a spus că învăţăcelul şi-a depăşit maestrul. Nu mai e cazul să-i spună ce şi cum, mă ştie şi ea, fantastic de bine.

Cine eşti tu, oare?!

   Deşi are 6 ani şi cinci luni (astăzi), mi se mai întîmplă să mă refer la ea şi să o numesc "soră-mea". Atît de incredibilă mi se pare, încă, minunea de-a o avea. În dimineţile în care se trezeşte cu un zîmbet mare cît o inimă bună, pictat pe tot chipul ei adorat de mine, simt, efectiv, nevoia de a-mi trage două palme, să mă conving că nu visez.  Ea îşi aliniază dinţişorii într-o hlizeală şi mai largă, iar eu ştiu că n-am unde să văd ceva mai frumos. Şi-mi arde de glume şi de joacă:
- Tu cine eşti şi ce cauţi aici?! o întreb pe tonul cel mai serios pe care-l găsesc la îndemînă.
- Cum cine sînt?! Sînt copilul tău! Încă are un aer ştrengăresc pe faţă.
- De unde ştii că eşti copilul meu?
- Am fost la tine în burtică, mama!
- Nu-mi amintesc... ai vreo dovadă c-ai fost acolo?!
Fuge la albumul cu poze, mi-l aduce şi începe să întoarcă paginile.
- Uite, aici sînt eu cu tine, aici...
- Eu văd doar un bebeluş, de unde ştii că eşti tu?
- Mamaaaa! Dar ştii că eu sînt!
Arde de nerăbdare să mă convingă. Zîmbetul păleşte în faţa mutrei mele serioase. Îmi păstrez cu greu masca asta pe chip, dar jocul are o savoare aparte de fiecare dată. Iubesc s-o văd cum răscoleşte după replici, dovezi, cum trece de la o stare la alta, cum vrea să fie copilul meu recunoscut şi acceptat...
Ultima dată am cedat mai repede argumentelor ei, o vedeam impacientată şi nu ăsta era scopul meu. Romeo a luat-o în braţe, a pupăcit-o bine şi-a întrebat-o:
- Dar eu, eu ştii cine sînt?!
- Da, tu eşti omul care-o face pe mama să rîdă!!!
Pe cineva trebuia să-şi verse şi ea năduful!

Pe mine m-a ridicat la cer, a nu ştiu cîta oară, cînd mi-a arătat familia ei. Horia şi T-rex urmează să ni se alăture, iar Sabina îi aşteaptă cu cer senin, fluturi roz, baloane şi multă nerăbdare.

Din zilele de ieri şi din cele de mîine (leapşă)

   Tocmai cînd mintea mea a decis să intre în hibernare şi să-mi refuze orice încercare de-a mai scrie ceva, preferînd să bîntuie teritorii populate de întrebări fără răspunsuri precise, Lotusull m-a invitat la o plimbare în timp. Iubesc prezentul vieţii mele şi-mi mai pictez în culori domestice viitorul, dar adesea mă întorc în trecut. Declicul se produce automat şi invariabil la anumiţi factori. Voi face o selecţie drastică, să mă asigur că termin azi.
   Întotdeauna, cînd îl văd pe soţul meu cu spuma de bărbierit pe faţă, îmi amintesc de tata. Mereu cerea un pupic de la copila ce eram, atunci cînd avea barba albă. Mi-l amintesc, îl pomenesc şi zîmbesc! Fără excepţie.
   Ceaiul acru e dovada supremă că m-a iubit. Tot tata. Eram bolnavă şi, din motive pe care nu le mai ştiu, a rămas el să mă doftoricească. Cineva i-a spus să-mi dea un ceai şi să-mi pună lămîie. Tata a pus lămîie şi puţin ceai, dar l-am băut şi m-am vindecat. Mă iubea.
   Mama mă pupa pe frunte înainte de culcare. Din fericire, o mai face şi azi, cînd ne întîlnim. Mi-o amintesc şi-i doresc sănătate, în fiecare seară cînd îmi binecuvîntez copila cu dragoste, prin acelaşi pupic magic. Tot mama mă obliga s-o aştept pe sora mea înainte să ies la joacă. De ce? Ca să se asigure că mănîncă tot din farfurie. Dar surioara mea dormea lîngă strachină, se mai trezea cînd băteam în masă ori din picior şi mai băga o lingură. Mie-mi ardeau tălpile să ies la prietenii de pe lîngă bloc, ei îi trebuiau poveşti care s-o ţină trează şi aptă de mestecat. Mi-o amintesc de fiecare dată cînd cineva mănîncă ceva cu poftă. Pentru că a crescut şi a trebuit să-mi păzesc porţiile, dacă voiam să mai apuc ceva, golea oalele, nu doar farfuriile :).
   Bordurile mai înalte mă fac să zîmbesc. Prietenul meu de "ieri" - soţul de azi - avea obiceiul să mă pună să urc pe bordură, să mă pupe fără să se aplece. Îl mai apucă uneori. Şi mai este un pasaj, din oraşul nostru de baştină, pe sub care şi azi, cînd trecem, ne amintim de-o întîmplare veche de mulţi ani, în care eu ţopăiam fericită, cu pletele în vînt şi-i spuneam că-l iubesc! Aşa, pur şi simplu! :)
   Pupicii în public îmi declanşează o amintire mai altfel. Cu unul dintre profesorii mei de mate, dl. Săveanu, care era şi directorul liceului la vremea respectivă. M-a văzut într-o dimineaţă în curtea şcolii. Mă condusese un prieten şi mi-a trîntit un pupic înainte să urc la ora de matematică. A intrat dl. Săveanu şi nici una nici două, a început: "D'apoi tu, Popoaie, da' aşe să face? Aşe fac iepurii! Te ţuci în curtea şcolii, aşe? Cu pletosu' cela..." Şi-a ţinut-o aşe vreo cinci minute, timp în care şi părul mi s-a făcut roşu. N-am scos un sunet, că nu pricepeam. Şi astăzi sînt dispusă să jur c-a fost un pupic nevinovat. Dar, de-atunci, mi-e greu să mă mai manifest prin pupici, în public, ca iepurii! :) Domnului profesor nu i-am purtat pică, era un personaj.
   Lingurile de lemn mi-o aduc în minte, din nou, pe surioara mea. Eram studente şi, pentru puţin timp, am împărţit acelaşi aşezămînt. Draga de ea a scăpat un pix în WC. Nici prin cap nu-i trecea să-l scoată de acolo. M-am înfuriat şi-am făcut ca toţi ăia mici şi negri cu două corniţe. Ca să nu mă mai audă, a decis să-şi treacă peste convingeri şi să depună un efort în sensul evacuării pixului din vasul de toaletă. A luat, tacticoasă, o lingură de lemn din bucătărie şi s-a îndreptat spre baie... Mie mi s-au bulbucat ochii şi-aşa am rămas!
   Rochiile de mireasă îmi amintesc, -ce chestie!- de nunta mea. Că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Şi-a fost frumoasă şi-aş mai face-o o dată, dar tot cu el. Că aşa are farmec!
   Cînd văd un bebeluş ce-şi bea cu poftă lăpticul, mă gîndesc cu emoţie la copila mea iubită, pe care am născut-o într-o zi de joi, pe la ora 14. Mi-au adus-o în salon a doua zi dimineaţă, la 6. Nu dormeam, o aşteptam. Şi-am stat şi m-am uitat la ea. Plutea liniştită în lumea viselor. Urlau ceilalţi prunci din salon, ea nimic. S-a trezit abia spre seară, am luat-o în braţe şi-a început să mă sugă de obraz. Era o disperare în acele mişcări ale guriţei ei, de mi-au dat lacrimile. Nu-i dădusem nimic să mănînce toată ziua. Nu mi-a spus nimeni, eu n-am trezit-o... Vai!
   Trenciul meu roşu mă întoarce într-o zi splendidă de toamnă în care am ţinut-o în braţe, la biserică, pe Lorelai. Felul în care m-a înţeles şi ascultat boţul acela drag de copil n-a fost egalat pînă acum. Nici nu cred că va putea fi, pentru că nu suportă comparaţie.
   Torturile cu frişcă mi-o înfăţişează tot pe draga mea Sabina, pe cînd îi sărbătoream unica vîrstă de 1 anişor. I-am pus impunătoarea prăjitură în faţă. Şi-a înfipt, timidă, degeţelul arătător în frişcă. L-a dus la guriţă, şi, după ce-a bucurat-o gustul nou, dulce, şi l-a înmuiat din nou în spuma albă. Apoi, degeţelul nu i-a mai fost suficient şi s-a folosit de toată mînuţa. Şi-a mai chemat un elefant... Cealaltă mînuţă s-a dovedit utilă. Era un iureş nebun, parcă se băteau turcii şi tătarii şi alte popoare la guriţa ei. A fost un haz general. Zîmbesc cu gura pînă la urechi. Şi-o iubesc! Doamne, o iubesc!
   Cafeaua mă duce cu gîndul la prieteni dragi. Cu toţi am băut butoaie de cafele şi-am stat la poveşti. Şi mi-e dor.
   În fiecare zi retrăiesc ceva. Şi-mi place, sînt amintirile mele dragi, sînt parte din mine şi cel mai mare blestem ar fi să mi le ia cineva.
   Uneori, mă gîndesc, cu emoţie, la viitor. Îmi imaginez ziua în care voi mai ţine în braţe un bebeluş. Se apropie şi mă pregătesc sufleteşte. Mi-e teamă, dar ştiu că pot să-i fac faţă cu brio. Şi mai ştiu că o să-l hrănesc înainte să vrea să-mi pape obrazul.
   Am fost întrebată, de curînd, care-ar fi cea mai frumoasă imagine a mea, din zilele ce vor veni, dar încă sînt departe. Şi, culmea, deşi mă plîng că nu fac nimic, că mi-am ratat cariera, nu la asta m-am gîndit în primul rînd. Ci la familia mea. La lucrurile bune pe care le mai pot face pentru cei dragi mie. La copiii mei, pe care voi şti să-i cresc frumos şi să-i fac, indiferent de ce voi fi eu, să fie mîndri de mine. Atît.

Vă invit să urcaţi în maşina timpului pe toţi cei care credeţi că vă va bucura călătoria.
Vanessa, Vavaly şi Maria, Raul, Liviu... încercaţi? :)

Lotusulle drag, , primeşte un zîmbet de mulţumire. Pentru că eşti. Pentru că te gîndeşti la mine.

D'ale Sabinei...pe scurt!

   Mi-a trebuit mie, că m-a mîncat undeva, să cobor cu fiică-mea la magazin.
Acolo, eu îmi văd de marfă şi de pofte. Ajungem la casă, maimuţa mea-i toată zîmbet. Mă trage de mînecă şi-mi şopteşte:
- Auzi, ştiu că n-ar trebui să spun asta, dar... Aici trebuia s-o opresc, de-aveam cap pe umeri, dar nu, nu, n-o opresc, doar m-a făcut curioasă, nu-i aşa?! ... tanti asta are ţîţele cam jos!
Am putut doar să presupun că tanti era la rînd după noi şi să sper că era surdă şi-şi uitase aparatul auditiv acasă! Şi nu, nu ştiu de unde are acest vocabular asortat!

   Despre relaţia ei specială cu mama mea, cred că am mai scris. Se văd rar, mult prea rar pentru cîte au să-şi povestească. Aşa că stau cu orele la poveşti la telefon. Şi cînd spun cu orele, nu exagerez cu nimic. Sabina face ture prin apartament, iar cînd trece pe lîngă noi, mai auzim frînturi de conversaţie. Mai nou, îi place s-o pună pe buni pe "speaker", aşa, ca descoperire a butonului! Prin urmare, am auzit următoarele:
- Mi-e dor de tine! îi spune mama mea.
- Rabdă! pufneşte Sabina şi tocmai cînd eram amîndoi pregătiţi s-o atenţionăm să-şi vadă de limbaj şi de lungul nasului, continuă cu aceeaşi obidă: Că şi eu rabd!


   Azi dimineaţă am întrebat-o dacă e îndrăgostită. Am eu o presupunere legată de-un băieţel care "i-a pupat mîna şi-apoi a roşit"... :) Mi-a spus că nu e şi-a zîmbit dulce.
- Tu eşti îndrăgostită, mama?
- Eu sînt, azi e ziua îndrăgostiţilor, deci e şi ziua mea!
- Tata, tu eşti?
Romeo tocmai pufăise la explicaţia mea, aşa că i-a răspuns:
- Da, şi eu sînt! iar tonul lui venea în completare: "Că doar n-oi fi mai fraier şi să nu fiu sărbătorit azi!" :)))
- Hihihhi, voi sînteţi îndrăgostiţi unul de altul! a concluzionat Sabina, iar pe maşină, în drum spre grădiniţă, i-a mai spus tăticului ei "că-i fain de noi, să fie ziua noastră azi!"
Am decis s-o scoatem la un tobogan, ceva...

   

Activitate parfumată :)

   S-a nimerit să fie duminică. Dar şi frig. Zăpadă peste tot, albă, albă, nămeţi întregi ce ne invitau la joacă. Nu la condus maşini. Sabina şi-a manifestat dorinţa de-a ieşi.
Eu, apucată de-un impuls ce rar mă mînă de la spate, mă reped la geam şi încerc să fac un bulgăre de nea. N-am noroc, zăpada se fărîmiţează şi-mi fuge printre degete. Mă gîndesc cu obidă că natura asta-i bună de luat la bătaie. Păi cum vine asta?! Dacă ai zăpadă, să nu poţi face un om de-ăla cu morcov în loc de nas şi cu o oală în loc de pălărie?! Elanul meu şi-a luat coarnele la spinare şi-a tulit-o pe uşa din spate. Romeo era motivat de-o lene proverbială, dar nu-l durea nimic. Zăcea cu o carte în mînă şi mai pufnea pe nări la cîte-un paragraf. Lenea se ia de mine mai ceva ca gripa, deci scormonesc rapid după ideea care să mă lase să mă tolănesc şi eu.
- Vrei să desenezi?
- Mmmm, nu?
. Să-ţi termini calendarul?
- Mmmm, nu!
- Desene animate?
- Mmmm, nu!
   Puştoaica se prinde repede şi nu vrea să-mi cînte-n strună. Dar nici eu nu mă las şi-i sugerez (haha), după ce-mi iau cartea pe care vreau s-o lecturez, să facă ce vrea!! Se uită la noi cum ne-am instalat confortabil în pat şi dă dezaprobator din cap. Ne face morală, dar sîntem de neclintit. Romeo parcă se străduieşte să-i mai spună vreo două de gerul de-afară, dar n-are cui. Renunţă. Sabina-şi face numărul, apoi se cuibăreşte şi ea, cu o revistă, între noi. Nu verific ce revistă şi-a luat, dar aflu repede, cînd mă roagă să-i testez parfumurile. E o broşură de-aia cu mostre parfumate la aproape fiecare pagină. Să scap iute, pun degetul pe mirositoare, apoi mă prefac că-i exact damful meu preferat şi dau să-mi văd de treaba mea.
- Nu cu degetul, mama! Mă apostrofează, apoi îmi ia mîna stîngă şi-mi pune încheietura pe cerculeţul roz. Acum miroase!
- Daaaaa, ai dreptate, aşa se face, e minunat parfumul ăsta! Îi cînt în strună, poate, poate...
O, tu nici visezi bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus... cam toate mostrele pînă la sfîrşitul broşurii nenorocite, deci ochii mei n-au parcurs niciun rînd. O fi socoteala de-acasă nepotrivită ori vreo pedeapsă divină?! Nu mă supăr prea rău, în fond, merit exact ce primesc. Ştim noi: eu şi conştiinţa mea, de ce!
- Mama, mirosul ăsta nu se termină niciodată?
- Ba da!
- Dar cum e pus aici?
Îmi dau silinţa să-i explic ce-i cu mostrele parfumate din reviste. Nu c-aş şti eu prea multe, dar nişte presupuneri semi-logice mă duc la ideea unei hîrtii absorbante, o sugativă, ceva, îmbibată cu parfum. Lămurim problema, învăţăm cuvîntul sugativă, etc.
- Aham! îmi spune Sabina clarificată. Deci sugativa asta va mirosi pînă se va termina parfumul din sticluţă!
- Sticluţă?! Ce sticluţă?! Evident, nu fusesem suficient de atentă, dar nu-mi intra nicio sticluţă în socoteli.
- Asta! Îşi înfige degetul arătător pe o poză apoi îmi bagă mie şi poza şi degetul sub nas. Era sticluţa desenată lîngă mostra parfumată! :)))

După cum mă aşteptam,  rîsul meu a conturbat-o niţel, dar chiar nu mi-a păsat. Mai nou, prind din zbor toate ocaziile de veselie şi mă ţin de ele ca scaiul turbat.

P.S Broşura a primit-o Sabina, împreună cu un balon, într-una din vizitele noastre la Mall. Îmi amintesc cum doamna respectivă mi-a sugerat cam ce parfum i-ar plăcea fetei mele, dar şi privirea mea ce mai avea puţin şi-i trimitea suliţe înveninate direct în guriţa aia, ce rotunjea iritant cuvintele în auzul meu. Chiar aici s-a ajuns?! Vrei să mă convingi să NU-ţi cumpăr marfa vreodată?! Încearcă un şantaj emoţional prin copilul meu. Ai 100% şanse de cîştig.
   Romeo, din motive pe care le cunoaşte doar el, s-a oprit la taclale cu respectiva tanti, iar la final m-a anunţat triumfător
că i-a dat numărul meu de telefon, aşa, poate cîştig la tombola la care tot el m-a înscris. Mda, mereu i-am iubit simţul umorului.
Răzbunarea mea încă fierbe la foc mic... :)

Un gînd bun îmbrăcat în premiu

   Ziua de azi a început cu un cadou de suflet. M-a bucurat şi cred că i se potriveşte ca o mănuşă blogului Sabinei mele dragi. L-am primit aici :), împreună cu un set de cerinţe pe care mă voi strădui să le respect.
Voi răspunde la întrebări în numele Sabinei, normal! 


1.Aminteşte persoana care te-a premiat printr-un link către blogul ei:
             Mulţumesc,  Vanessa!
2. Răspunde întrebărilor care însoţesc premiul:
   a. - Care este produsul de machiaj favorit?
Fardurile mamei mă fascinează. De cîte ori o prind folosindu-le, mă dau peste cap să particip activ la procesul de înfrumuseţare. Uneori chiar am succes! 
  b. - Care a fost trendul favorit in 2011?
Trend?! Mamaaaa, ce înseamnă "trend"?! :)))
   c. - Care este desertul favorit?
Nu fac figuri, la desert servesc orice, dacă-i ciocolată!
   d. - Culoarea favorită?
"Roza"!
   e. - Care este prenumele tău?
Ştefana.
    f. - Care este ultima melodie pe care ai ascultat-o?
Nu mi-e frică de Bau-Bau! Îmi aminteşte de verişoara mea. :)
    g. - Pisici sau cîini?
Cîini! Nu-mi displac nici pisicile, dar mama-i alergică la ele şi cum pe mama n-o pot schimba, deocamdată... :)

3. Spune ceva despre tine ce nu ai mai spus nimănui pe blog:
Azi am refuzat salopeta de ski, mărimea mea,  pentru că e verde. Am preferat o pereche de pantaloni "roza", cu două numere mai mari. 
4. Premiază cîte bloguri crezi tu că merită.
Mama mi-a spus aşa: "Toate blogurile afişate pe pagina mea merită, altfel n-ar fi acolo. Dar, dat fiind logo-ul acestui premiu, mă voi îndrepta spre cele <<copilăreşti>>!"
5.Asigură-te că anunţi cîştigătorii de premiul tău.
 Ei, fiecare face ce poate. O las pe mama la capitolul ăsta, se descurcă de minune! :)


După îndelungi deliberări, trimit premiul cadou mai departe în virtual următorilor dragi mie:
http://ganduripebigudiuri.blogspot.com
http://copiisimame.wordpress.com/
http://piticidarvoinici.wordpress.com/

Asigurare de sete pe timp nervos

   Aseară, mă instalasem confortabil printre perne mari şi mici, cu o carte nouă în braţe. Lectura decurgea destul de greu. Pe cînd îmi puneam la culcare propriile gînduri, vocile dragilor mei îmi tropoteau în urechi. Fără milă. Se duelau pe tema spălării corecte a dinţilor. Sabina nu merge seara singură la baie, o sperie "umbrele din geam". Nu merge nici cu mine, pentru că eu sînt ochiul critic. Merge cu tăticul ei, care de obicei e mai atent la vreun joc pe telefon decît la modul în care îşi îndeplineşte Sabina sarcinile premergătoare somnului.
   Uneori, ca aseară, tăticul îşi mai dă seama că nu apucă să dea prea multe lovituri în minge, că odrasla-i gata! Spălată, pieptănată, numai fundiţa-i mai lipseşte! În mai puţin de un minut! Şi-atunci o bombăneşte, ea comentează, el nu se lasă, ea nici atît... Uneori, mă fac auzită şi discuţia încetează, alteori, prefer să tac. Aseară a intrat în categoria "alteori". La finalul bătăliei pe frontul din baie, Sabina şi-a revendicat locul de lîngă mine. Instinctual, ştie că nu-i spre binele ei să ne enerveze deodată. Şi l-a pus în cap pe Romeo, eu mi-am văzut, netulburată, de lectură. Vorba vine, că minunea-mi gîlgîia, la cîţiva cm distanţă, apa dintr-un pahar. Citeam aceeaşi propoziţie a 5-a oară, dar eram hotărîtă bocnă să perseverez. Nu bine depăşesc obstacolul celei de-a 6-a citiri, că Sabina mă îmbrăţişează. Îşi lipeşte căpşorul de umărul meu, îmi mîngîie părul. Lemn să fiu şi tot nu puteam rezista unui asemenea gest. Pun cartea pe noptieră şi mă întorc la puiul ce se gudura lîngă mine.
- Te-ajut cu ceva, iubire?
- Mmmmmmm.
- Nu înţeleg!
- Mîmîmîmîmmmm!
Vizibil contrariată, dau să-mi reiau cartea. Eu nu mîmîiesc nimic, să ne fie clar! Atunci, Sabina înghite şi răbufneşte:
- Am vrut să ţin apa în gură pînă mi se făcea sete, să nu te mai deranjez!
M-am hlizit sănătos şi-am pupat-o zgomotos. E un izvor nesecat!

OBS! De cînd doarme între noi, i se face o sete năprasnică taman cînd ne-am instalat toţi confortabil şi-am apăsat pe butonul play al telecomenzii. Dacă nu uităm de paharul cu apă, şi-l avem la îndemînă, pe noptieră, nu-l cere. Dar, de cele mai multe ori, nu se întîmplă aşa. Aseară, evident, n-a vrut să-şi rişte pielea şi pe nervii mei! :)))

"Grăbiciuni"

   Ieri, cînd i-am auzit pe-ai mei învîrtind cheia în uşă, m-am gîndit să-mi trag şi mai tare plapuma peste cap. Iar eu nu mă-ncurc în gînduri, primul venit, primul servit. Impulsiv, de-a dreptul. Odrasla-mi străbate în pas săltat şi apăsat livingul. În drumul spre baie, trebuie să treacă prin faţa dormitorului.
De obicei, îmi aruncă din uşă un: "Ciao, mama!" şi ţine coridorul înainte. Se face că se spală pe mîini şi abia apoi, în funcţie de chef, vine să mă pupe sau nu. De data asta, se prinde repede că mama doarme sau vrea să doarmă, deci se opreşte în cadrul uşii. Dă să aprindă lumina. Sîc! Becul e tot ars, ca acum 2 săptămîni! Asta n-o opreşte. Ocoleşte patul, mărşăluieşte apăsat pînă la veioza de pe noptiera mea. Sîc! Nu porneşte, că-i întrerupt ştecherul. Nu renunţă. Pune mîna pe partea mai umflată pe care-o zăreşte pe sub plapumă şi începe să mă scuture:
- Mama! Mama! Mama!
Mă prefac că tocmai m-am trezit şi-i întorc o semi-privire curioasă. Trebuie să zică ceva, dacă tot m-a hurducat.
- Am o surpriză, o cărticică pe care am făcut-o la grădi! Îmi flutură pe sub ochi o bucată de carton ondulat, apoi pleacă la fel cum a venit. Mărşăluind apăsat, să nu cumva să-mi treacă prin cap să mai pun capul pe pernă. Mi-a trebuit mie să verific dacă odrasla-mi are pic de înţelegere pentru somnul meu. Haha!

   Paranteză. Pe vremea cînd eram însărcinată cu ea, o cunoştinţă i-a spus lui Romeo:
- Ştii ce, pînă vine copilul, dormi!
Am rîs amîndoi la vremea respectivă, ne-am dat cu dăştepţii de pereţi cînd am priceput că-i de plîns. Atîta că era tardiv şi nu ne-am ales cu nimic altceva decît cucuie! Prin urmare, de fiecare dată cînd îmi reproşez c-am dormit prea mult, mă liniştesc imediat amintindu-mi că merit fiecare moment de odihnă. Iar cînd am 5 minute libere, dorm. Dacă cineva vorbeşte cu mine şi face o pauză de gîndire, dorm. Pînă-mi vine o idee nouă pe care s-o încrestez aici, dorm! Închid paranteza.

   Dacă nu dorm, încerc să mă implic în viaţa Sabinei, să nu-mi mai reproşez atîtea. Prin urmare, ieri, m-am arătat curioasă de cărticica respectivă şi i-am cerut să mă lase s-o examinez mai atent.
- N-o să-ţi placă, mama!
- De ce crezi tu asta? Întreb aşa, să mă aflu-n treabă, fiindcă ştiu răspunsul. E o fuşereală.
- E o cărticică de grăbiciuni! Aşa am vrut eu să fie!
Aha! Deci aşa-i zice mai nou! Mademoisella nu-suportă-critica a şi găsit o scuză la îndemînă pentru lucrul de mîntuială pe care l-a făcut. Insist să mi-o arate şi-i promit că nu scot un cuvînt. Deschide un sertar şi-mi înmînează cartonul ondulat. Dau "paginile" fără să scot o vorbă.
- Nu zîmbi!!
Îmi şterg şi zîmbetul. Returnez obiectul în silenzio stampa şi cu o faţă pe care am adunat toată seriozitatea Pămîntului.
- E cărticica mea de grăbiciuni! insistă Sabina, să pricep că aşa a vrut ea să iasă şi nu că ar fi o variantă proastă a unui lucru ce putea fi bun!

În pedepse ne-nfruntăm!

   Eu mă tot mir, de vreo 30 şi ceva de ani, cum mi se poate buna-dispoziţie răsturna în cap, într-o secundă, pentru ca apoi să nu reuşesc, în cîteva zile, să o repun pe picioare. Şi rămîn mirată, aşa, că de rezolvat dilema, n-am rezolvat-o. Ieri, mi-am dat toată silinţa, m-am agăţat cu privirea de zîmbetul dimineţii şi-am încercat să-l reproduc pe propria-mi faţă.
Aproape am reuşit. Succesul mi-a pus coroniţa pe cap abia cînd a apărut Minnie a mea. Sabina se îmbrăcase din nou cu rochiţa ei cu buline roşii care-o prinde minunat.
- Azi avem musafiri?
- Facem rost!
   Zîmbeşte. Zîmbesc şi eu. Tata-i pus pe clătite bune. Eu mă străduiesc să-mi ţin cheful de viaţă pe două picioare. Grea treabă. Îmi sun o verişoară, să-i fac poftă de-o vizită pe la noi. Sfîrşim conversaţia prin a ajunge noi invitaţi. Bine şi-aşa, ideea era ca Sabina să-şi scoată rochiţa în lume. Bate din palme, fericită. Şi-atunci şi-a făcut apariţia Neghiniţă! Chiar el, în persoană. Altfel nu-mi explic de ce mi-au picat ochii pe cele 5 cărţulii care trebuiau să fie 6, frumos aranjate în cutiuţa lor.
- Sabina, unde-i a şasea cărticică?
- Nu ştiu!
- Încearcă să te gîndeşti, te-am rugat să le pui la loc, dacă le tot arunci prin toate părţile...
- Lasă, mama, le găsim noi! Încearcă un zîmbet şi mă trage de mînă, să ieşim din cameră. Tic-tac-tic-tac-tic-tac! Nu mă mişc din loc. Aştept cel mai mic semn regret sau s-o văd că dă să caute cărticica buclucaşă. Nu! Tot ce vrea ea e să uit c-am întrebat, să lăsăm haosul şi să ne vedem de clătite şi vizite şi rochiţe şi prieteni...
- Bine, iubita! Vom merge în vizită cînd găseşti cartea! Ai cam o oră la dispoziţie s-o cauţi! Dacă eu trebuie să fiu prietenă cu Sfîntu' Aşteaptă, poţi fi şi tu!
   Treaba era rezolvată. Buna mea dispoziţie s-a reîntors cu picioarele-n sus. Am turuit iar despre delăsare şi alte sinonime, despre cum ne dăm noi peste cap ca s-o facem pe ea fericită, iar cînd noi o rugăm ceva, se face că admiră o frumoasă ploaie de castraveţi. Romeo verifică dacă am de gînd să-mi pun ameninţarea în practică. Lasă clătitele şi i se alătură odraslei îmbulinate. Caută amîndoi cărticica. Eu nu le dau şanse s-o găsească, pentru că ştiu cum face Sabina ordine în cameră. Ascunde tot ce pare în plus. Nu, nu pune la loc. Tupeşte. Deci şi cărticica e pitită pe undeva. Trece ora, anulez vizita. Ei renunţă la căutări. Sabina vrea să mănînce cu ochii-n televizor. Pîn' aici! Decretez că ora de desene animate s-a terminat. Pagubă-n ciuperci. Mănîncă bine-mersi şi fără. Iar după ce termină nu se duce să-şi mai aranjeze din lucruri. Nici nu pare supărată, se bucură c-a scăpat ieftin. Şi stă pe lîngă taică-său. La un moment dat, îmi dau seama că-i data de 29 şi că Sabina împlinea 6 ani şi patru luni. Mă apucă remuşcările şi-l atenţionez pe Romeo că-i taman un fel de ziua ei. Ha,ha! Tăticul tocmai îi dădea o pedeapsă crîncenă:
- Te uiţi la desenele astea pînă îţi spun eu să te opreşti! Iar mîine te pedepsesc să mănînci 10 ouă Kinder!

Sabina era toată o hlizeală. Pînă şi bulinele de pe rochiţă rîdeau.
- Bine, eu nu vreau să mă uit la Winnie, dar dacă-s pedepsită... Sau:
- Tata, s-au terminat, sînt pedepsită să mă uit şi la Bambi?!
   Romeo era încîntat că fetiţa lui deşteaptă intrase atît de repede în joc. Îi rîdeau şi urechile, după cum ar spune soacră-mea.
   Eu nu mi-am mai exercitat dreptul de veto. 

În numele papagalului - partea a II-a

În timp ce Sabina-şi anunţa bunicile, mătuşile şi pe cine mai nimerea la telefon despre noua ei viitoare achiziţie pe banii lu' tata şi din cauza lu' mama, aceasta din urmă căuta de zor informaţii despre papagali. Cu cît găseam mai multe, cu atît mi se făcea mai rău. Să ne înţelegem, eu am spus papagal, Sabina a înţeles exact: pa-pa-gal, adică acea pasăre exotică frumos colorată care poate fi dresată în aşa fel încît să repete cuvinte din dulcele nostru grai. Deci nu peruşi, canari ori te miri ce vrăbii. Nu, nu! Nici acum nu ştiu de unde pînă unde mi-a pus providenţa în gură această promisiune... În fine, treaba era consumată, iar eu trebuia să găsesc o cale să mă ţin de cuvîntul zburat de sub pază şi protecţie. Şi-am citit, şi-am citit şi m-am crucit şi Romeo nu-mi era de niciun ajutor, dimpotrivă. Mama mea, ce să mai zic, rîdea cu o poftă de zile mari. "Dacă i-ai promis, trebuie să-i iei fetei!Hahaha, hihihi, ştii că şi eu am crezut că erai surdă, că nu reuşeai să scrii cuvintele întregi după dictare?!" Da, ştiam! "Hihihi, hahaha. Copila asta n-are nicio problemă, o stresezi tu, mie-mi spune toate cuvintele. Hehehe şi hahahaha!" Sabina cred că plutea într-o sferă a ei, că, pe cînd dau şi eu să mă liniştesc, o aud: "Păi, simplu l-am scris. B-E-B-E!--> CO-CO!" Poftiiiiiim? Mă aud răcnind din bucătărie. Maică-mea hohotea la telefon. Sabina şi-a dat seama că a sfeclit-o şi s-a corectat repede. Dau din cap a pagubă, ea se teme că mă răzgîndesc. Mă întorc la cercetările mele. Un singur lucru cred că l-am făcut bine pînă acum. Nu i-am dat niciodată motive să se îndoiască de vreo promisiune de-a mea. Are 6 ani şi 4 luni şi poate oricine s-o întrebe dacă mama i-a promis ceva şi nu s-a ţinut de cuvînt. Va spune nu. Aşa vreau să rămînă situaţia pînă la adînci bătrîneţi. Amin!
Situaţia de faţă se dovedeşte mai dificilă decît mi-am închipuit. Pînă dau de această atenţionare!!! Modul de-a vedea problema se schimbă radical. Sabina vede şi ea, peste umărul meu. Îi cunosc sensibilitatea exagerată, dar cu toată scîrba faţă de gestul meu, o las. Îşi încheie rapid convorbirea, iar eu îmi iau puştoaica la o discuţie de oameni semi-mari. Povestim despre mofturi şi despre ce crede ea că va face cu papagalul. Despre unde îl va ţine. Cine va avea grijă de el cînd vom fi plecaţi, etc. Mă întreabă ce-au păţit papagalii din poză. "De ce arată ca nişte statui fără pene?" Îi citesc ce scrie despre istoria lor. Decretează rapid: Nu vreau papagali! Ajungem la canari. Ăia galbeni îi plac. Stabilim că-i luăm a doua zi. "Hai c-am scos-o la capăt, mă gîndesc, ne descurcăm cumva cu păsările astea micuţe." În drum spre grădiniţă, oprim la un zoo shop, să cercetăm piaţa. Dau peste o doamnă foarte amabilă care e dispusă să-mi ofere informaţii. Îmi spune că nu-i bine să ţii păsări în casă dacă ai copii mici!!! Păi de ce?! Îmi vede burta şi nu face decît să-şi mişte capul de la stînga la dreapta şi înapoi. Eventual într-o cameră separată... Fac o mizerie... Alergeni... Romeo aprobă tot ce zice doamna. Mie mi s-au înecat toaaate corăbiile. Trebuia să mă gîndesc cum o anunţ pe Sabina.
Mă aştepta fericită. Mergem după canari, da? Hmmm, avem o problemă. Îi explic şi... surpriză! Nu-i foarte dezamăgită, mai ales că-i precizasem că trebuie să înlocuim păsările cu altceva. Ajungem la peşti, dar, după experienţa cu Goldy, ne e clar că trebuie luat un acvariu cu toate dotările. Îi explicăm că nu se poate în secunda aia, că trebuie să ne gîndim bine ce şi cum. Înţelege! La unul dintre magazinele specializate din Mall, Sabina se opreşte, ca de obicei, în dreptul căţeluşilor dintr-o vitrină. O las, mai schimb două vorbe cu Romeo. Cînd mă întorc spre ea, o văd cu lacrimile şiroaie pe obraz. Ţîşneau ca dintr-o fîntînă arteziană, dar ea nu scotea niciun sunet.O mîngîi pe cap şi-atunci îmi spune: "Scumpetea aia ar putea fi a mea, de-aş avea casă..." Nu cedez la bocete, dimpotrivă, mă irită şi au efect contrar celui pe care şi l-ar dori ea. De data asta, nu simţeam nici urmă de nervi. Mi se luase o ceaţă de pe ochi. Papagali, canari, peşti, broaşte, toate sînt variante de care se poate lipsi. Ce-şi doreşte cu adevărat e un prieten cu care să se joace. Căţeluşul ar fi pentru ea. Nu pentru mine sau pentru Romeo. Îl informez pe tăticul iubitor cam cum stau lucrurile în capul meu şi cam care va fi rezultatul final. Normal, scumpetea era un Chiuhuahua. Romeo pufăie pe nări. Are o repulsie înnăscută faţă de animăluţele astea. Dar mai are ceva, un umor al lui, şi-o dragoste mare pentru prinţesă. Aşa că-i spune că-i de-acord, dacă o să-l cheme T-rex. Sabina dă din cap. Nu şi-ar bate joc de prietenul ei. I-ar spune Fundiţă. Şi l-ar vrea de ziua ei. Uh! Ar fi perfect, avem timp pînă în septembrie. Nu mai vrea peşti, nu mai vrea nimic. Vrea scumpetea. De ziua ei!
- Dar cînd e septembrie? Mai e mult?
- Da, mai e foarte mult!
- Horia vine înainte? 
- Da!
Rămîne cum am stabilit!

În numele papagalului

Am încurcat-o! Gata! Mă declar nebună de legat, cu manifestări paranoice recurente. Şi voi plăti pentru asta. Of, Doamne, iartă-mă şi nu-mi mai pune promisiuni în gură în momente de criză emoţională. Promit să nu mai fac, după ce mă tratez.
Dar, pînă una alta, am încurcat-o...
Ziua nu-mi anunţa probleme, dimpotrivă. Copila mea vine veselă de la grădi, mănîncă tot din farfurie şi începe - fără s-o roage nimeni - să deseneze liniuţe într-unul din caietele ei. Nu ştiu cine m-a pus să mă bag în seamă. Doamne, fie-ţi milă, data viitoare! Îmi arată că scrisese DORNA. Mă roagă să-i spun ce scrie. Doamne, de ce nu i-am spus, pur şi simplu? De ce? N-am avut de lucru şi-am zis că pot s-o ajut să citească ea ce scrie acolo. Mi-e greu să pricep cum poate să-mi spună toate literele, dar nu poate să-mi spună cuvîntul.
Nu pricep şi gata, cu toate explicaţiile pe care le-am primit pînă acum, nu mă duce măgăoaia să înţeleg mecanismul.
Silabisim şi într-un final îi dăm de cap. Mai mult le ghiceşte decît citeşte, mi-e foarte clar. În loc să mă mulţumesc cu atît, încă ziua mea era minunată, mă pune Neghiniţă să mai zăbovesc pe lîngă ea. Eu şi crizele mele de conştiinţă. Mai bine stăteam pe lectoc! Sabina spune cuvîntul DODO. Eu, împinsă de Neghiniţă, cum altfel, mă trezesc vorbind:
- Hai, scrie DODO! Te ajut.
- Bine!
Dă pagina şi-l plasează pe D la loc de cinste. Pînă aici, toate-s perfecte. De ce n-a sunat telefonul? De ce nu mi-a picat ceva în cap? De ce n-am amuţit? Naaaaaa, nimic din toate astea nu s-au putut întîmpla. După D se opreşte şi se uită la mine. Ce auzi după dî? întreabă corzile mele vocale, plictisite. Sabina se uită la mine, mută. Insist, că nu-mi dau seama de pericol. Ce auzi după dî? Nimic. Sabina are o faţă de copil căruia i se vorbeşte japoneză. Doooooooooo. Ce auzi după dî? Nimic!
- Repetă şi tu. Mormăie un do.
- Nu aşa, lung: dooooooooo. Sabina spune şi ea: Doooooooooooo.
- Ce auzi după dî? Aceeaşi figură tîmpă. Am impresia că-i atentă la orice altceva. Simt o mică iritare, dar mă stăpînesc. Vocea mea rămîne calmă, deşi oarecum nerăbdătoare. Cred c-am stat vreo 10 minute analizînd acest dooooooooooooooo. În capul meu îşi făcuse loc dislexia. Măi, ... dacă?! Sincer îngrijorată, întreb:
- Auzi aaaaaa?
- Nu. 
- Eeeeee? 
- Nu. 
Dau gata vocalele şi revin la dooooooooo. Tot ce reuşisem a fost să-i smulg un zîmbet. I se părea comic. Eu alunecam spre paranoia. Lent, dar sigur. Şi luptam cu irascibilitatea, că-mi venea să-i iau caietul şi creionul pe care şi-l tot băga în gură şi să le arunc pe geam. Iar pe ea s-o trimit să facă orice altceva. Dar nu, reuşesc să rămîn fermă pe scaun şi să scormonesc după idei salvatoare. Îmi iese un oooooooooo prelung din străfundurile gîtului şi mă uit la ea. Aştept. Îi dau lacrimile şi-mi spune:
- Eu n-am auzit că-i o!
- Dar ce-ai auzit?
- N-am auzit nimic!
- Nu plînge, de ce plîngi?
Jur că n-am certat-o, nu am strigat, nimic. Eram chiar mîndră de stăpînirea mea de sine, iar ea bocea cu lacrimi de crocodil. Îi dăm de cap lui DODO şi eu îi înşirui toate cuvintele din două silabe care se repetă pe care mi le amintesc. Rîde cu lacrimi. Eu îi spun lui Romeo că ceva nu-i în regulă, el mă trimite să-mi plimb paranoia pe altă uliţă. A lui e înfundată. Hmmmm! Trebuia să ştie mai bine. Na, el e de vină. Încă nu ştie că-n situaţii de astea pierd controlul lucidităţii?! El e de vină. Măcar am stabilit cine plăteşte. Vinovatul.
Mă întorc la odraslă, hăituită de îngrijorare. Nu m-a sunat nimeni! Of! Porumbelul şi-a luat zborul deodată cu vorbele mele:
Paranoia: - Dacă scrii COCO, de una singură, îţi cumpăr un papagal!
Sabina: - Serios, nu glumeşti?
Paranoia: - Nu!
Ia ghiciţi în cîte secunde a buchisit literele?! Exact, să fi tot fost vreo 30. De ce nu m-a sunat nimeni? De ce n-am spus o rugăciune de iertare a păcatelor?! Orice, dar să nu-i fi promis un pa-pa-gal!...

Sabina e călare pe telefon. Numai cine nu vrea să audă nu ştie deja că mîine va primi un papagal. Şi tot ce va face cu el...
Aşa-mi trebuie! Merit!

Care Pe Care :)

Mă încăpăţînez, de-o vreme, să corectez fiecare greşeală care-l are protagonist pe "pe care". Nu ştiu cum se face, dar în ultimul timp, în jurul meu, cam toţi l-au luat în braţe pe "care" şchiop. "Cartea care ţi-am dat-o?!!!" Mă zgîrie la urechi, cu atît mai mult cu cît pot să jur că-i o belea recentă. Cînd l-am auzit pe Romeo stîlcind limba în graba poveştii, m-am uitat la el şi i-am zis să meargă de unde-a venit şi să-mi trimită soţul înapoi. Doar aşa mă trimite şi el pe mine, de mi s-a acrit de dus-întors. Mi-a fost uşor să-mi exprim dezamăgirea şi i-am amintit urgent cum stă treaba cu acuzativul. Cînd am auzit-o pe Sabina vorbind greşit, mi-au ţiuit nervii. Fir-ar să fie! Am trecut peste "ţi-o place?" că-i o expresie tipic bănăţeană, şi mai sună şi comic din guriţa ei, dar peste "pe care" mutilat nu aveam de gînd să trec. Şi-am început să cuget cum să-i explic. Ba chiar am întrebat-o pe-o mătuşă de-a mea, învăţătoare. Mi-a spus că nu pot altfel, decît empiric. Şi dă-i şi luptă, şi dă-i şi luptă! Îi torn propoziţii şi mă ţin de capul ei pînă repetă după mine corect. De cîte ori am auzit-o vorbind greşit, am sărit ca arsă, iar ea se oprea speriată. Ajunsese să ştie, după cum mă uitam la ea, care-mi era problema şi revenea la propoziţia buclucaşă pînă o spunea corect. Buuuun.
Cu Sabina funcţionam bine după regulile repetiţiei. Cu Romeo am aplicat altă metodă. Făceam şi eu un ban cinstit. Fiecare greşeală l-a costat 5 lei. Mi-am adunat de-o rochie. Şi m-am ales cu apelativul de "evreul familiei". Nu-i nimic, pentru o cauză  nobilă, îndur orice!
Astăzi, am cules roadele efortului meu susţinut. M-am apucat să traduc acest blog în engleză. Pentru prietenii care nu pricep o iotă din ce îndrug eu aici, dar şi pentru mine, că mi-a amorţit limba lui Shakespeare într-un cotlon ascuns al memoriei. Dicţionarul meu preferat trona pe masă, lîngă mine. Sabina s-a plictisit să-l bîzîie pe taică-său şi s-a reorientat rapid.
- Mama, asta-i cartea ta?
- Da!
- Asta-i cartea pe care o foloseşti acum?
- Da.
- Dacă ziceam care, îmi luai 5 lei?
Tralalalalallalalalalalallalalallalala!!!! Cînd a zis 5 lei, am auzit restul, că înainte nu-i dădeam prea multă atenţie, eram concentrată la ale mele, dar discul de memorie stocase informaţia. Am sărit de pe scaun şi-aş fi luat-o în braţe, la o învîrtită cu pupături, dacă nu mi-ar fi tras Horia una, să-mi amintesc că nu-s singură. M-am limitat la pupături, pînă n-am mai avut aer. "Sabina, eşti copilul pe care mi l-am dorit cu foc şi pe care-l iubesc de mă sufoc!"
Ea rîde ştirb, dar ştie că vorbesc cît se poate de serios. Şi are o satisfacţie pe faţă, de cîte ori mă vede mîndră de ea...
E mulţumirea mea cea mai mare, bate toate rochiile! :)

Replici

***

La Satu Mare, de obicei fugim dintr-o parte în alta să rezolvăm probleme care-şi au domiciliul acolo sau să ne vizităm rude şi prieteni. Pe Sabina o lăsăm cu mama, acolo se simte ea bine, între personajele poveştilor inventate pe loc. Într-o zi, însă, ne luăm minunea cu noi, în vizite pe la cei care îi duc şi ei dorul. Cînd, destul de tîrziu în noapte, vrem s-o decartăm la bunica ei, ca să ne putem continua periplul, Sabina ne înştiinţează, supărată, că nu-i corect ce facem:
- Horia are parte de mai multe aventuri decît mine! 
Notă: Horia are, la momentul de faţă, 28 de săptămîni intrauterine! :)

***
Tata: - Ştefana, du-te să-ţi iei pijamaua!
Sabina: - Pssssst, încă n-a zis mama!
Mama, (care aude discuţia, se uită la ceas, apoi strigă de pe unde se află): - Sabina, du-te să-ţi iei pijamaua!
Sabina, (cu bărcile înecate): - Bineeeeee!
***
Tata: - Uite, mănîncă banana asta!
Sabina: - A zis mama?
Tata: - Da!
Sabina se conformează fără chef. Mama apare după vreo 10 minute, dormise mai mult! :)
***

Mama către Sabina: - Vezi, ce maimuţă eşti! 
Sabina către mama: - Tu eşti un ou!
Mama, (serioasă): - Ce-s eu?!
Sabina, (nu vrea s-o dea-n bară):- Un ou Kinder! Şi se uită rugătoare, poate, poate va smulge un zîmbet. Reuşeşte. Doar tata chicoteşte demult...

A plecat Astor...

   Am apucat şi eu, sîmbătă, să-l văd pe Astor. Aşa i-a rămas numele, cum a sugerat "nenea de pe blog". Mi s-a făcut teamă. În poză părea mai mic, în realitate era un cîine lup în toată regula. Sabina a bătut din palme şi-a venit la ea. Mi-a stat inima în loc. Am îngăimat cu voce joasă, ca să nu sperii pe nimeni, să nu pună mîna pe el. Sabina radia de fericire. E frumoos şi e prietenul meu. Mă ascultă...
   Eu îmi aminteam cum am fugit cu ea la urgenţă, acum vreo trei ani, cînd o căţea pe care o cunoşteam foarte bine şi de mulţi ani, a capsat-o de bărbie. Pe fişa ei de la triaj scria: "copil, 3 ani, muşcătură facială canină". N-am simţit că sînt într-un spital din România, cu atît mai puţin într-un mic orăşel de provincie. Reacţia tuturor a fost promptă. Evident, Sabina nu e marcată de evenimentul respectiv. Nici atunci n-a părut foarte supărată, îmi amintesc că mi-a spus că Blackie n-a vrut...
   I-a dat salamul pe care-l cumpărase Romeo special pentru el şi-am mers la o plimbare scurtă, pe o străduţă puţin populată, cu Astor după noi. Cînd a luat-o la goană după un biciclist, Romeo a fluierat scurt şi-a venit la pas înapoi. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Sabina înainta de mînuţă cu tăticul ei, întorcîndu-se tot la doi paşi, să se asigure că Astor o urmează. Dacă nu era aliniat unde voia ea, bătea scurt din palme şi cîinele se conforma imediat. N-am mai răbdat frigul şi-am urcat. Sabina s-a apucat să-şi sune bunicile să le spună de copăcelul care i-a împlinit dorinţa şi i-a adus un cîine. De nenea de pe blog care i-a spus cum să-l cheme. De ce va face în continuare...
   Duminică, Astor n-a mai fost de găsit. Nu s-a impacientat decît spre seară, cînd nu pricepea ce se întîmplă. Doar era al ei. Unde-a plecat aşa?! Copăcelul i-a împlinit dorinţa doar pentru cîteva zile?! N-a fost chip să-i readucem zîmbetul pe buze. De-atunci, tot verifică, dar Astor plecat a rămas...
   A luat un caiet studenţesc, m-a rugat s-o ajut să scrie "Tata îl plimbă pe Astor." Am silabisit şi repetat pînă i-a dat de cap propoziţiei. Apoi şi-a luat avînt şi-a umplut cîteva pagini cu desene. Cam aşa ar fi trebuit să decurgă prietenia lor:

 Aici mi-a explicat de unde i se trage culoarea lui Astor. "Tocmai a venit dintr-o luptă. Îl aştepta iubita!"
Am întrebat-o dacă iubita e legată de un copac. Mi-a spus că-i stîlp!

                                                   

   

Zîna Măseluţă la al II-lea dinţişor

   În octombrie, cînd a pierdut primul dinţişor de lapte, a hotărît s-o ignore pe faimoasa zînă şi să-l păstreze într-o cutiuţă de bijuterii pe care-o mai scotea, în cazuri de majoră importanţă, pentru a o prezenta prietenilor.
   Săptămîna trecută, trecînd pe lîngă camera în care se uita la desene animate, am văzut-o cu mînuţele la ochi, pîndind ecranul printre degete. Normal, m-a fulgerat gîndul că desenele sînt cu ceva monştri şi mă pregăteam să strig în gura mare că Minimax e postul la care are voie să se uite, dacă nu vrea la desene în germană. Dar, cumva, cumva, am reuşit să verific înainte să mă răţoiesc. Fac progrese! Ce mi-a fost dat să văd?! O creatură se dădea de ceasul morţii în încercarea disperată de a-şi scoate dintele prin metoda aţei legate de clanţa uşii. Sabina schimba culori, mai avea un pic şi plîngea de-a binelea de mila animăluţului pe care nici nu voia să-l vadă chinuit, dar nici nu putea să-l părăsească la ananghie. Evident, am început să rîd. Copila mea mi-a aruncat o privire întrebătoare. Prea eram nesimţită, să rîd de suferinţa bietului personaj. I-am spus că aşa mi-am scos şi eu dinţii, că nu-i atît de tragic precum pare, că nu suferă nimeni decît de teamă. Parcă s-a mai îmbujorat, a prins curaj şi şi-a dezvelit ochii. M-am întors la ale mele.
Seara, la culcare, s-a prezentat cu dinţişorul, să şi-l pună sub pernă. Aşa o fi făcut şi creatura din desenele animate, m-am gîndit eu, după ce-am ajutat-o să-l pună într-un săculeţ.
- O s-o pîndesc pe zînă! Rîde şi are iar faţa aia pe care-mi vine s-o acopăr cu pupici muulţi, muulţi. Apoi, devine brusc serioasă, parcă speriată.
- Vai, zînuţo, te rog să mă ierţi, am glumit, o să dorm, nu te pîndesc, numai să vii! Se întoarce către mine şi-mi şopteşte: Aude tot, cred că nu i-a convenit cînd am zis c-o pîndesc.
- Ţi-ai cerut iertare, poţi dormi liniştită! o asigur eu, mîngîindu-i fruntea îngrijorată.
- Oare ce-o să-mi aducă?!
- Cum adică, ştii doar că aduce nişte bănuţi pe care-i pune în locul dintelui! Oarecum nesigură, îmi propun să recitesc povestea!
- Anei, de la grădi, i-a adus nişte cercei! Ah, îmi aminteam, mi-a mai spus despre cercei. N-am riscat s-o întreb cam ce-ar spera să primească. Era tîrziu. Dimineaţă, a fost foarte fericită să găsească 10 lei în săculeţ. Mi-a arătat că i se mai mişcă un dinţişor şi mi-a spus că vrea la dentist. Era vineri, n-aveam unde merge fără programare, am amînat-o pe săptămîna ce urma. Asta dacă nu voia să mă lase pe mine să-mi încerc norocul. Nu voia!
   Ieri, mi-a revenit sarcina de-a o lua de la grădiniţă. Brrrrrr! Cu cît conduc mai puţin, cu atît sînt mai puternice atacurile de panică atunci cînd e musai să mă urc la volan. Bleah! P'asta chiar am scos-o din puţul gîndirii! Mă liniştesc după primii 3 km, neapărat după nenorocitul de sens giratoriu în care, veşnic, se găseşte un nemernic să-mi taie calea şi să-mi forţeze frîna. Într-o zi, în care îmi va arde de ceartă, nu voi frîna, sînt convinsă de asta. Uite-aşa! Pînă atunci, exersez înjurăturile. Aşa am ajuns ieri la grădi. Fabricînd scenarii peste scenarii menite să-mi potolească nervii. Toate se terminau cu un BUM! Da, aşa mă gîndeam şi eu, îmi lipseşte o doagă. Sabina fuge şi mă ia în braţe, zîmbind cu gura pînă la urechi. Dădea şi din cap, aşa cum dau căţeluşii ăia pe care îi mai văd prin luneta maşinii din faţă. Îmi ia o secundă să realizez că-i lipseşte al doilea dinţişor de jos. Uau! Mi se luminează faţa, gîndurile redevin frumoase, o pupăcesc şi-o ascult:
- Se mişca aşa, ca un pom din care scuturi merele?! în timp ce stăteam cu Carla lîngă calorifer. Şi l-am scos cu mîna. A curs puţin sînge, dar nu m-a durut. Am băut apă şi gata. Ane (educatoarea), mi-a zîmbit şi m-a felicitat! Era încîntată. Eu şi mai şi! Mi l-a dat, înfăşurat în şerveţel. Avea de gînd să-l pună sub pernă în noaptea ce urma. I-am sugerat c-ar trebui să-l aştepte pe tata, să i-l arate şi lui. (Sincer, mi-era că adoarme tun zînuţa, şi ne facem de cacao! Psssst!). E de-acord, mai ales că Romeo o roagă atît de frumos şi-i spune că nu mai lipseşte mult.
- Dar să-mi aduci ceva! O păpuşă! Ultimul cuvînt l-a şoptit în receptor, să nu cumva s-o aud şi să mă opun, cum îmi stă în fire! Naaa, fie ce-o fi, nu mă interpun între ea şi păpuşa muşchetar. De data asta!
En garde! :))


P.S
Azi noapte a nins la Timişoara. Şi-am văzut. Prin urmare, n-am mai putut să dorm de grija şofatului de dimineaţă. Iacs. Trebuia să curăţ maşina de zăpadă. Iacs! Pe frigul de la ora 8. Iacs!! Nope! Moş Ene nu venea pe la gene. Am schimbat camerele. Nimic! Atunci, mi-a venit gîndul cel bun. Vom chiuli! Iuhuuuu! Şi-am adormit, liniştită. Dimineaţă, Sabina s-a cuibărit mai bine lîngă mine, zîmbind fericită. Chiulu-i bun! Vai, mie!
Cît timp am redactat şi editat materialul de mai sus, Sabina a ţinut-o la telefon pe buni Doamne-Doamne a ei. Discuţia lor s-a învîrtit în jurul lui Papură Vodă. Pentru o oră şi ceva...

În tihnă şi nesiliţi de nimeni...

   Totul a pornit de la sprîncenele mele. Să mă explic. Domnul Mircea Albulescu nu e un competitor de temut, dacă îmi pun eu în cap să nu le îngrădesc creşterea şi dezvoltarea.
Într-o vreme, pe cînd părul dăştept părăsea capu-mi prost, trăgeam speranţă că-mi voi pieptăna sprîncenele peste chelie, de va fi să fie. Pe Romeo l-a mînat un prieten comun să vadă minunea şi aşa ne-am cunoscut. În septembrie vor fi 20 de ani
de-atunci. Vai! Acum realizez că n-am avut niciodată, în toţi aceşti ani, sprîncene pensate frumos, aşa, cum văd în reviste. Dimpotrivă. Răscolesc poze vechi şi-mi fac cruce cu ambele mîini şi cu limba pe cerul gurii, fericită că n-am fugărit lumea din jurul meu cu monstruozităţile pensate hidos ce-mi stăteau strajă la ochi.
   Un an da, altul ba, un an da, trei ba, ne împăcam de Crăciun, ne "despăcam" de Sf. Valentin. Că noi nu făceam nimic, de nu era vreo dată de marcat cu roşu'n calendar! Şi-am ţinut-o aşa suficient cît să pot să trimit pe oricine s-ar fi încumetat să-mi spună că noi vom forma vreodată o familie, direct la casa de nebuni. De-ăia periculoşi! Dar nu ştiu cum se făcea sau ce mă mîna să-l caut de fiecare dată cînd ajungeam înapoi în oraşul natal. La fel, nu ştiu cum se făcea şi ce-l mîna să nu refuze niciodată să povestească cu "vocea blondă" de la telefon. Şi mereu, după ce descărcam bateriile mobilelor, ne întîlneam la un vin şi-un pahar de vorbă. Nu mergeam singură, eram acompaniată de fluturii din stomac. Mulţi, agitaţi şi fericiţi!
   Cînd am plecat în străinătate, să lucrez, m-am dus cu gîndul că diploma de facultate nu-mi ţine de zestre. Nu aveam planuri de măritiş la orizont, dar voiam să fiu pregătită, doar nu era să mă ceară, iar eu să zic pas?! La vremea aceea, nu-mi trecea prin niciun ungher al minţii gîndul de-a fi profesor. Piei, drace! Nu ştiam eu multe, dar bănuiam că n-o să practic niciodată meseria asta decît de drag, altfel n-avea rost. Timpul mi-a demonstrat c-am bănuit bine. Cît mi-a fost drag, am stat, cînd m-a lovit lehamitea, am plecat.
   Puţin după Crăciun, l-am aşteptat la aeroport. Atunci am înţeles pe deplin ce-nsemna să-ţi bată inima să-ţi spargă pieptul. Nu văzusem Big Ben-ul, dar aveam convingerea că-l puteam răpune în luptă dreaptă. Venea să mă vadă, pe meleaguri străine. Acum, n-ar fi mare brînză, pe-atunci era de umblat după viză! O dimineaţă de-acolo mi-a rămas în amintire. Eram încă în anul 2000, pe axa timpului,  şi ştiu c-am văzut un inel, am auzit o întrebare şi-am simţit o privire caldă. Şi mai ştiu ce pijama aveam. Că eu mi-am primit inelul de logodnă în pijama. Şi-am zis da în pijama. Abia apoi m-am dus să mă spăl pe dinţi şi să ţopăi şi să mă uit, cu drag!, la sprîncenele mele -tot urîte- ce se zbîrleau în oglindă.
   După ce ne-am dezmeticit de tot şi umorul a dat buzna peste noi, Romeo mi-a spus povestea inelului meu de logodnă. Se făcea că avea o mătuşă căreia îi plăcea să-şi transforme degetele în suporturi permanente pentru aceste cerculeţe preţioase. Ştia istoria fiecăruia în parte şi-o împărtăşea oricui era dispus s-o audă. Astfel, cînd l-a mînat dragostea, iar inele de logodnă nu se găseau în spaţiul virtual, dragul meu drag a apelat la  cunoscătoarea de mai sus. A aflat preţuri care se învîrteau în jurul sutelor de mărci -pe-atunci se purtau mărcile- şi locuri unde se puteau găsi cerculeţele cu pricina. După ce şi-a prezentat  tot magazinul ambulant, mai mult din politeţe, cred eu, l-a întrebat şi ea, care-i motivul curiozităţii lui. Romeo i-a spus că are planuri mari cu mine. "Ah, păi găseşti inele cu 10, 20 de mărci la x-ulescu!" Hehhehe! N-a ştiut sărăcuţa, nici n-a aflat vreodată, ce-a stîrnit în sufletul nepotului său. Şi astăzi mă străduiesc să-l conving că era vorba de cît meritam eu, în ochii ei, nu de cît şi-ar fi permis el! :))
   Pe principiul "graba strică treaba", ne-am dat vreo 3 ani de gîndire după ce ne-am cerut şi ne-am acceptat. Doar nu era să facem vreo necugetată pe care s-o regretăm. Abia cînd am văzut că nu-i chip, deşi ne străduiam amîndoi, să scăpăm unul de celălalt şi să ne vedem separat de drum, ne-am luat de mînuţă şi ne-am dus să achiziţionăm verighetele. Ah! La prima dată a nunţii pe care am fixat-o aşa, la plezneală, maică-mea a spus că-i "plecată din localitate". Recunosc, am vrut doar să văd dacă nu i s-a mai muiat, între timp, vehemenţa-i anti-romesciană, istorie veche, de pe vremea cînd puştanul flegmatic de clasa a IX-a a anunţat-o că, indiferent de părerea ei, el mă va lua de nevastă! :) Mă tot împiedic de amintiri haioase şi ajung de la paranteze la acolade. Vorbeam de verighete! Le văzusem eu la o bijuterie din Cluj şi ne-am dus după ele. Dar domnii erau în concediu, iar noi eram pe fugă. Prin urmare, am cedat la primul zîmbet timid al unei verighete simple, din vitrina unui alt magazin. Iar mama mea dragă a depus armele înainte să intrăm în biserică, cînd ne-a dat binecuvîntarea ei sinceră.
   Sabina m-a interogat, mai demult, cu privire la unica bijuterie pe care-o vedea mereu pe inelarul meu. I-am spus cum se numeşte şi ce hram poartă. I-am arătat că are, în interior, gravat numele tăticului ei. Dacă nu aş fi întrebat-o azi, dacă ştie ce-i aia verighetă, aş fi uitat de întrebarea ei de atunci. Dar azi mi-a amintit, fiindcă mi-a spus că verigheta este "inelul ăla pe care-i scris numele soţului tău, în caz că-l uiţi!"
   Acum, n-am niciun regret. Aş proceda din nou, la fel, fără să clipesc. Şi-mi dau seama de asta de fiecare dată cînd pleacă la drum şi mie-mi vine greu să-mi găsesc mîinile...
Totul a pornit de la sprîncenele mele!
   

Cadouri pentru Ioana

   Ieri, Romeo şi-a adus prinţesa acasă la prînz. Aşa le-a fost înţelegerea, s-o ia mai repede de la grădiniţă. Nu ştiu de unde vine fixaţia asta, dar, dat fiind că o apucă o dată pe an, i-o îndeplinim şi-o luăm mai repede. Dar socotelile nu ne ies mereu cum vrem, prin urmare Romeo a decartat-o şi-a trebuit să plece. Hmmm, a venit acasă, ca să ce?! Să se uite la TV? Să se plictisească? Să mă înnebunească punînd o întrebare după alta? Naaaa! Nu sînt, dar mă pretind, o persoană cu idei. Puţine şi fixe. Prin urmare, ieri, am pregătit ad-hoc o şedinţă de lucru manual cu prinţesa mea. Trăiască world wide web-ul şi site-urile cu idei mai creţe decît ale mele. Că mult mi-au fost de ajutor. Am decupat, am colorat, am lipit, am povestit, am tăcut, am avut timp şi de mine şi de noi. Sabina a beneficiat de-o după-amiază cît de cît, eu mi-am demonstrat, din nou, că, dacă vreau, pot.

   Tot ieri a fost ziua Ioanei. Pot spune, fără să greşesc, că e prietena noastră comună de la Timişoara. A mea şi-a Sabinei şi nu ne certăm din cauza asta. Ioana se descurcă binişor, nu creează gelozii inutile. Prin urmare, aseară, Sabina şi-a exprimat dorinţa să-i spună la mulţi ani. Am sunat-o, odrasla-mi a dispărut cu telefonul la ureche - îi place să se plimbe cînd vorbeşte la telefon, că aşa-l vede pe taică-său că face şi-i mai interesant -, dar tot am auzit-o cînd i-a spus că i-a pregătit trei cadouri. Uau, cîtă generozitate pe fiică-mea, m-am gîndit, să-i dăruiască toată munca ei! Era ceva, de data asta n-am lăsat-o să fuşerească nimic, deci chiar a trebuit să depună efort întru creaţie. Ia priviţi:

Observaţii! În imagine avem o broscuţă pe un nufăr, un tort în formă de buburuză şi o floare pe care trebuia lipită o poză cu Sabina, dar a preferat să-şi scrie numele. Nu am avut acuarelele potrivite, deci n-au pictat cum trebuie farfuria de plastic. Sabina a decis că ceea ce se vede alb "zicem că e frişcă!" Zicem, iubire! Ah, se mai poate observa că-n scris nu e Ştefana pentru simplul motiv că nu vrea să înveţe să scrie Ştefana! Ha!

   Dimineaţă, se înfiinţează lîngă mine cu toate cele 3 cadouri. Eu nu zic nimic, îmi savurez cafeaua.
Mama, eu i-am zis că i le fac cadou, dar n-am zis că i le dau să le ducă. Oricînd vrea, poate să vină să le vadă la mine în cameră! Le punem pe perete?!
Dumnezeu are grijă de mine în momentele astea şi face în aşa fel încît cavitatea mea bucală nu este implicată în niciun proces de înghiţire. Nu de alta, dar riscurile ar fi prea mari. Nu merge să-mi muşc limba şi să mă abţin. Rîd cu toată pofta de care-s în stare. Romeo îmi spune că-i place principiul enunţat de fiică-sa, aşa o să-mi cumpere şi el o maşină nouă. Că telefonul mi l-a luat deja! :))
   Sabina se uită la mine fericită. "Am vrut să te dispun, mama!" Doamne, oare Ţi-am mulţumit destul? Atîrnăm cadourile pe creanga de pe perete - am mai avut zile în care am catindat la mama anului -. Avem amîndouă convingerea că Ioana va fi de acord cu plasamentul acestora şi o asigurăm pe această cale că niciodată, sub nicio formă, nu-i vom percepe vreo taxă de depozitare.
La mulţi ani, Ioana!!! :)

Cînd dorinţele se împlinesc

   Sabina are un maaare OF! Îşi doreşte, cam de cînd poate să vorbească, un căţeluş adevărat. Recunosc, am avut, nu o dată,  un impuls nebun de-a mă întoarce acasă cu un Chihuahua zărit în vitrina magazinelor de specialitate. Era singurul compromis pe care-l puteam eu accepta în apartament. Dar cele două secunde în care-l vedeam, cu ochii minţii, pe Romeo cu animăluţul în parc, îmi stăvileau acţiunile insuficient cugetate. Nu puteam să-i fac aşa ceva, la fel cum nu puteam, nici eu, să mă înham la responsabilitatea scoaterii căţelului la aer, dimineaţa la 6, noaptea la 12 sau cînd l-ar mai fi lovit cheful şi necesităţile. Sarcinile se cereau împărţite, prin urmare şi decizia trebuia luată în comun. Niciodată şi pentru nimic în lume nu l-aş putea convinge pe Romeo să achiziţioneze, de bună voie şi nesilit de nimeni, un Chihuahua. Niciodată şi pentru nimic în lume nu m-ar putea el convinge pe mine să dorm în acelaşi apartament cu vreun dulău arţăgos şi cu figură de criminal în serie. Prin urmare, victima neînţelegerilor noastre primeşte, invariabil, acelaşi răspuns: "Vei avea un cîine cînd vom locui la casă!" 
   De atunci, casa apare mereu pe listele moşilor. Sau măcar curtea. Mama lor de reni care citesc scrisorile în diagonală!
Într-o zi, în care ajunsese la capătul răbdării, ne-a spus cum îl va chema ea pe Favi - un coleg de la grădi- ca să dărîme clădirea unde stăm şi să ridice o casă în loc. Să aibă curte, să-şi ia căţel!

   În ajunul de Crăciun, Romeo a cumpărat vîsc. L-am pus în vază. Sabina m-a întrebat ce-i "pomişorul". I-am explicat că aduce sănatate şi noroc, împlineşte dorinţele, etc. Acum îmi amintesc clar că m-a întrebat de mai multe ori despre "pomişor" pînă să decreteze, - convinsă fiind că, dacă repet acelaşi lucru de fiecare dată, trebuie să fie ceva adevărat, - că dorinţa ei e să aibă un căţeluş adevărat! Da' repede!
"Oare de ce n-am prevăzut asta?!",  m-am gîndit în timp ce înghiţeam cu noduri. Că doar eu eram aia care-i spunea tot a doua zi că, dacă vrea şi crede cu adevărat în ceva, visele ei se vor îndeplini.

   Au trecut vreo două săptămîni de la verbalizarea dorinţei. În tot acest timp, Sabina n-a dat semne de panică, nu m-a luat la întrebări, nimic. Am tăcut şi eu, mîlc. Aseară, la întoarcerea de la grădiniţă, s-a năpustit în cameră. Gesticula şi îmi explica emoţionată şi fericită despre căţeluşul pe care l-a găsit în apropiere de garajul nostru şi căruia îi va duce mîncare dimineaţă. "Mama, e aşa frumooos! Tata a zis că-l căutăm dimineaţă, să-i dăm carne." Voi fi foarte sinceră şi voi mărturisi că, în afară de faptul că o sorbeam din ochi şi-i admiram dicţia, privirea vie şi zîmbetul ştirb, nu realizam măreţia întîmplării. Cînd e în plină vervă are un farmec aparte ce îmi acaparează atenţia şi pierd esenţialul comunicării.
   Dimineaţă, cînd a venit să mă pupe, am văzut că ţine strîns în mînă o punguţă.
- Ce-ai acolo?
- Şuncă pentru căţel! Îi ducea prosciutto, nu orice! :)

   Romeo mi-a spus că l-au găsit, iar Sabina a trăit un moment de fericire pură! L-au hrănit, au plecat la grădiniţă, dar planul fetiţei mele este "să-i dea de mîncare pe viaţă, iar cînd vom avea casă, să-l luăm la noi!"

Tolba cu poveşti de la Bucureşti

   Cînd am creat blogul D'ale Sabinei, l-am gîndit ca pe-o pavăză în calea uitării. Eu uit mult şi definitiv şi mi-e o ciudă amară, că nu uit selectiv şi nu doar lucrurile urîte. Dimpotrivă.
Cînd i-am dat drumul în online, am făcut-o pentru prietenii şi rudele care locuiesc departe de noi şi care mă întrebau necontenit ce mai face Sabina. M-am gîndit că pot afla uşor şi mai pot lăsa şi ei un semn, o amintire, doar Sabina nu stă 24 de ore doar cu mine. Socoteala de-acasă, nu s-a potrivit cu cea din tîrg, evident. Nu-i nimic. Am ajuns să cunosc oameni pe care-i admir, oameni dragi, oameni cu har, mame şi taţi de la care am ce învăţa. Universul complotează frumos.

   Astăzi va fi o zi deosebită. M-am trezit tîrziu, dar nu chiar în starea indescriptibilă ce m-a încercat ieri. Nu ştiu dacă i-am dat bună dimineaţa dragului meu, că adormisem cu gîndul la coletul despre care primisem înştiinţare aseară doar, că mă aşteaptă la poştă din data de 3 ianuarie. Îl rugasem pe Romeo să-şi încerce şarmul şi să-l ridice el, pe baza buletinului meu. Surpriză, pacheţelul era pe masă. Rup plicul şi dau de cărticică.
- N-a trebuit să plătesc nimic!
- Cum nu?!
- Sorana! Uite-aşa, era o recomandată!
Cînd îmi spune Sorana, pe tonul lui special, mi-e clar că nu mai am ce continua, e inutil.
Prin urmare, încep să derulez cu voce tare, filmul întîmplării. Păi, am vorbit cu Claudia Groza, - pe care o mai puteţi descoperi şi aici - i-am dat adresa şi am rugat-o să-mi trimită cartea în sistem ramburs. Urma să fie o bucurie pentru Sabina, voiam să achit costurile, puteam şi îmi făcea plăcere să răsplătesc şi astfel munca unui om. Ei bine, Claudia a decis altfel.
O cunoaşte pe Sabina de pe blog, nu s-au văzut faţă-n faţă niciodată. Iubita mea mică o ştie şi ea, ca pe musafira care-i lasă poveşti în amintire.
Am primit şi eu un cadou... senzaţia asta minunată care mă încearcă. Cred că se numeşte fericire. Încă mai dau peste oameni frumoşi. Mi se întîmplă, de obicei, cînd nu-i caut. Îmi apar în drum, iar eu trebuie doar să am grijă, să nu-i ocolesc. Se spune că dragostea trece prin stomac...Aiurea. Dragostea mea trece prin Sabina.

Claudia, îţi mulţumim!

Cu tolba plină de poveşti noi-nouţe, vom reveni la obiceiul de seară. Abia aştept să le descopăr alături de destinatara lor.