Inglorious Romania sau țara lu' Speranța Nehotărăscu

    De cîte ori mă lovește dorul de casa părintească și nu stau să mă snopească în bătaie de-a dreptul, ci trîntesc valize în mașină și pornesc la drum, înjur printre dinți sau cu voce tare, (depinde dacă am una bucată odraslă cu mine sau nu), distanța și gropile neavenite și semafoarele și șoferii necivilizați și... cine mama Ăluia m-a pus să rămîn aici, în țara mea de glorii apuse și perpetuu dor de mai bine. Și decid că pe mama Ăluia o cheamă Speranța Nehotărăscu. Ea m-a pus! Și-acum îmi rînjește la fiecare claxon furios, la fiecare jegos pe care-l văd cum își scuipă flegma din gît pe trotuar, direct în fața Sabinei,  la fiecare angajat care-și justifică salariul de mizerie printr-o atitudine impertinentă, la fiecare fufă despre care aud sau citesc din greșeală, la fiecare știre grotescă ridicată la rang de „breaking news”, cînd nu știu cum să mă rostogolesc mai repede înspre telecomandă și să schimb la desene animate.
Ah, dar ce bine mi-a rînjit, cu dinții ei cariați, Speranța Nehotărăscu în seara de revelion, cînd, după ani buni, am stat și noi, toți trei, în fața televizorului cu ecran mare și frumos, numai și numai pentru a vedea invitații de marcă proastă,
fabricați în Țara lui Mișto și serviți cu sos de mere acre, de ne-au strepezit dinții.
„Care-ți place mai mult?” a întrebat iubita mea copiliță, uitîndu-se la maimuțele siliconate și pe tocuri ce umpleau ecranul la ProTv.
„Maică-ta-mi place cel mai mult!” i-a răspuns Romeo, într-o încercare dulce-amară de-a se fofila elegant, iar cînd Sabina a insistat să aleagă din moacele de pe ecran, s-a repezit să-mi comunice că-i de plecat...

   De cîte ori ajung la blocul în care mi-am trăit copilăria mă încearcă același sentiment de tristețe neajutorată cînd văd spațiul în care mă jucam cotropit de mașini, de abia mai găsim loc să ne strecurăm printre ele. „Vis de răzbunare negru ca mormîntul”... Am ajuns să-l îndeplinim, avem mergătoare pe patru roți care mai de care mai colorate și mai scumpe, circulăm în fiecare duminică, nu doar în cele în care ne permite numărul de pe plăcuță. Nu stăm la cozi interminabile la benzină, nu mergem cu cartela să cumpărăm pîine și lapte, și avem program non-stop la TV! Visul de glorii, prevestit de „poetul tuturor românilor” a triumfat. Dar în ce hal a făcut-o, năruind tot ce aveam frumos și curat în colțul nostru de copilărie al vieții în tăvălugul de nestăpînit către non-valorile preluate de peste tot din lumea „civilizată”. Dar a triumfat! De cîte ori îl visez cu ochii larg deschiși la lumea din jur, de-atîtea ori vreau să-mi iau copilul, soțul și periuța de dinți și să plec. În Irealia! Acolo m-aș duce. Toți vorbim ireala în familie, conaționalii mei puși pe netrebnicii nu ar veni aici, că s-ar plictisi, deci copila mea și respectul ei de sine ar scăpa fără ghionturi. Că nu-l văd bine pe-ăla unu' care mi-ar lua-o la trei păzește pentru simplul fapt că s-a născut în aceeași țară cu hoții și jegoșii care au spus „lumii large...ce-i poporul mare, românesc” pe limba lor înveninată. Și m-aș mai duce acolo pentru că aș avea curajul și plăcerea s-o las să coboare pînă la magazinul din colț, de una singură, ca să-mi cumpere un pachet de unt. Pentru că acolo n-aș tremura de teamă că dau peste un doctor obosit, sictirit de prost plătit și degrabă doritor de plic alb și consistent, atunci cînd mă împinge nevoia de-a căuta unul în regim rapid. Pentru că acolo pot să uit televizorul pornit pe orice post, fără grija cuțitarilor, alcoolicilor, prostituatelor și fandositelor! Pentru că acolo încă trăiește liberă noțiunea lui „pe care” în acuzativ!!! Da, în ultima vreme duc o luptă acerbă pentru acest „pe care”. Ar lua-o la picior și el, către o altă eră, aici prea e umilit și pus la colț în fiecare clipă. Eu, în căpoșenia mea nemărginită, mă țin de el ca scaiul de oaie, să-l păstrez în vocabularul fiicei mele, dar nici grădinița, nici televizorul nu mă ajută deloc! Dacă tot am ajuns în această zonă a limbii poluate, să vă spun de ce mai vreau în Irealia. Pentru că acolo nu au enșpe mii de materii, care mai de care mai nefolositoare și mai burdușite de informații inutile la școală. Acolo, problema lor de căpătîi nu este cum să se îmbrace, cum să scape de ora aia plictisitoare sau cum să facă să-și convingă mama ce lucrează de dimineața pînă seara, în timp ce tata bea de stinge, să-i ia ultimul răcnet de telefon mobil, pentru că toți din clasă au, mai puțin ea. Nu! Acolo vîrsta este trăită conform anilor pe care-i numără. Respectul, iubirea, cultura nu sînt cuvinte ale căror definiții trebuiesc căutate în dicționar.

   Eram studentă, la 19 ani, cînd un tip mi-a prorocit că nu voi pleca niciodată din România. Și am perceput acele vorbe ca pe niște ace boante ce se chinuiau să-mi sfredelească inima, creierul, întreaga mea ființă. Nu știu de ce naiba l-am crezut, dar știu că mi-a nenorocit cheful de viață pe o lungă perioadă de timp. Cam pînă cînd am plecat, la 21 de ani, direct în America! Na! Că m-am răzbunat! Și-acum simt, uneori, mirosul Americii în nări și adulmec cu bucurie amintiri de pe-acolo. Am făcut atunci 250 de poze, pozam pînă și fotografiile din vitrină, de rîdeau americanii de mine! Să rîdă! Că tot eu am fost aia care i-a povestit unuia, ce știa capitala României, cam cum am văzut eu Arizona și cam ce impresie mi-a făcut Chicago. Și cu cîtă nerăbdare așteptam să ajung în Florida. El încă nu călătorise atît. Au fost 3 săptămîni atît de pline, am colindat statele și-am savurat libertatea, încît să dorm mi se părea o blasfemie. Mi-am dorit atunci, să ajung să trăiesc acolo. Dar, odată ce i-am tras prorocirii individului una în fund cu toată setea și m-am rățoit cu foc la naivitatea, ca să nu zic prostia, deși așa ar trebui, cu care am dat crezare unor tîmpenii și-am mai și suferit ca bleaga de pe urma lor, au urmat multe alte drumuri și rătăciri. Numai ce-am pus punctul pe lucrarea de licență, că m-am și visat zburătăcită din țară. Habar n-aveam cum, cu ce, unde, dar voința de-a pleca aproape că lătra la mine, dacă încercam să-i înăbuș scîncetele. Și-am plecat. Am fost prin aproape toată Europa, la început am lucrat în străinătate, apoi, ne-a zîmbit cardul și-am vizitat. N-am mai simțit nevoia să ajung în America, dar nici n-aș refuza oportunitatea, deși acum știu că nu acolo vreau să-mi cresc copiii. La fel cum nu vreau, cu adevărat, să mă stabilesc în nicio țară de pe bătrînul continent. Canada e prea departe, încă mai am, din fericire, oameni dragi pe care aleg să-i văd după bunul meu plac. Și-am mai observat, că-n timp, rădăcinile mele s-au întărit, cam deodată cu responsabilitatea tot mai mare ce mi-a fost sortită și pentru care mă simt binecuvîntată. Speranța Nehotărăscu s-a insinuat tiptil, cu viclenie vulpească și-a ascuns rînjetul cînd rănile erau proaspete și sîngerînde. Mai stau, pînă plec...în Irealia!