În tihnă şi nesiliţi de nimeni...

   Totul a pornit de la sprîncenele mele. Să mă explic. Domnul Mircea Albulescu nu e un competitor de temut, dacă îmi pun eu în cap să nu le îngrădesc creşterea şi dezvoltarea.
Într-o vreme, pe cînd părul dăştept părăsea capu-mi prost, trăgeam speranţă că-mi voi pieptăna sprîncenele peste chelie, de va fi să fie. Pe Romeo l-a mînat un prieten comun să vadă minunea şi aşa ne-am cunoscut. În septembrie vor fi 20 de ani
de-atunci. Vai! Acum realizez că n-am avut niciodată, în toţi aceşti ani, sprîncene pensate frumos, aşa, cum văd în reviste. Dimpotrivă. Răscolesc poze vechi şi-mi fac cruce cu ambele mîini şi cu limba pe cerul gurii, fericită că n-am fugărit lumea din jurul meu cu monstruozităţile pensate hidos ce-mi stăteau strajă la ochi.
   Un an da, altul ba, un an da, trei ba, ne împăcam de Crăciun, ne "despăcam" de Sf. Valentin. Că noi nu făceam nimic, de nu era vreo dată de marcat cu roşu'n calendar! Şi-am ţinut-o aşa suficient cît să pot să trimit pe oricine s-ar fi încumetat să-mi spună că noi vom forma vreodată o familie, direct la casa de nebuni. De-ăia periculoşi! Dar nu ştiu cum se făcea sau ce mă mîna să-l caut de fiecare dată cînd ajungeam înapoi în oraşul natal. La fel, nu ştiu cum se făcea şi ce-l mîna să nu refuze niciodată să povestească cu "vocea blondă" de la telefon. Şi mereu, după ce descărcam bateriile mobilelor, ne întîlneam la un vin şi-un pahar de vorbă. Nu mergeam singură, eram acompaniată de fluturii din stomac. Mulţi, agitaţi şi fericiţi!
   Cînd am plecat în străinătate, să lucrez, m-am dus cu gîndul că diploma de facultate nu-mi ţine de zestre. Nu aveam planuri de măritiş la orizont, dar voiam să fiu pregătită, doar nu era să mă ceară, iar eu să zic pas?! La vremea aceea, nu-mi trecea prin niciun ungher al minţii gîndul de-a fi profesor. Piei, drace! Nu ştiam eu multe, dar bănuiam că n-o să practic niciodată meseria asta decît de drag, altfel n-avea rost. Timpul mi-a demonstrat c-am bănuit bine. Cît mi-a fost drag, am stat, cînd m-a lovit lehamitea, am plecat.
   Puţin după Crăciun, l-am aşteptat la aeroport. Atunci am înţeles pe deplin ce-nsemna să-ţi bată inima să-ţi spargă pieptul. Nu văzusem Big Ben-ul, dar aveam convingerea că-l puteam răpune în luptă dreaptă. Venea să mă vadă, pe meleaguri străine. Acum, n-ar fi mare brînză, pe-atunci era de umblat după viză! O dimineaţă de-acolo mi-a rămas în amintire. Eram încă în anul 2000, pe axa timpului,  şi ştiu c-am văzut un inel, am auzit o întrebare şi-am simţit o privire caldă. Şi mai ştiu ce pijama aveam. Că eu mi-am primit inelul de logodnă în pijama. Şi-am zis da în pijama. Abia apoi m-am dus să mă spăl pe dinţi şi să ţopăi şi să mă uit, cu drag!, la sprîncenele mele -tot urîte- ce se zbîrleau în oglindă.
   După ce ne-am dezmeticit de tot şi umorul a dat buzna peste noi, Romeo mi-a spus povestea inelului meu de logodnă. Se făcea că avea o mătuşă căreia îi plăcea să-şi transforme degetele în suporturi permanente pentru aceste cerculeţe preţioase. Ştia istoria fiecăruia în parte şi-o împărtăşea oricui era dispus s-o audă. Astfel, cînd l-a mînat dragostea, iar inele de logodnă nu se găseau în spaţiul virtual, dragul meu drag a apelat la  cunoscătoarea de mai sus. A aflat preţuri care se învîrteau în jurul sutelor de mărci -pe-atunci se purtau mărcile- şi locuri unde se puteau găsi cerculeţele cu pricina. După ce şi-a prezentat  tot magazinul ambulant, mai mult din politeţe, cred eu, l-a întrebat şi ea, care-i motivul curiozităţii lui. Romeo i-a spus că are planuri mari cu mine. "Ah, păi găseşti inele cu 10, 20 de mărci la x-ulescu!" Hehhehe! N-a ştiut sărăcuţa, nici n-a aflat vreodată, ce-a stîrnit în sufletul nepotului său. Şi astăzi mă străduiesc să-l conving că era vorba de cît meritam eu, în ochii ei, nu de cît şi-ar fi permis el! :))
   Pe principiul "graba strică treaba", ne-am dat vreo 3 ani de gîndire după ce ne-am cerut şi ne-am acceptat. Doar nu era să facem vreo necugetată pe care s-o regretăm. Abia cînd am văzut că nu-i chip, deşi ne străduiam amîndoi, să scăpăm unul de celălalt şi să ne vedem separat de drum, ne-am luat de mînuţă şi ne-am dus să achiziţionăm verighetele. Ah! La prima dată a nunţii pe care am fixat-o aşa, la plezneală, maică-mea a spus că-i "plecată din localitate". Recunosc, am vrut doar să văd dacă nu i s-a mai muiat, între timp, vehemenţa-i anti-romesciană, istorie veche, de pe vremea cînd puştanul flegmatic de clasa a IX-a a anunţat-o că, indiferent de părerea ei, el mă va lua de nevastă! :) Mă tot împiedic de amintiri haioase şi ajung de la paranteze la acolade. Vorbeam de verighete! Le văzusem eu la o bijuterie din Cluj şi ne-am dus după ele. Dar domnii erau în concediu, iar noi eram pe fugă. Prin urmare, am cedat la primul zîmbet timid al unei verighete simple, din vitrina unui alt magazin. Iar mama mea dragă a depus armele înainte să intrăm în biserică, cînd ne-a dat binecuvîntarea ei sinceră.
   Sabina m-a interogat, mai demult, cu privire la unica bijuterie pe care-o vedea mereu pe inelarul meu. I-am spus cum se numeşte şi ce hram poartă. I-am arătat că are, în interior, gravat numele tăticului ei. Dacă nu aş fi întrebat-o azi, dacă ştie ce-i aia verighetă, aş fi uitat de întrebarea ei de atunci. Dar azi mi-a amintit, fiindcă mi-a spus că verigheta este "inelul ăla pe care-i scris numele soţului tău, în caz că-l uiţi!"
   Acum, n-am niciun regret. Aş proceda din nou, la fel, fără să clipesc. Şi-mi dau seama de asta de fiecare dată cînd pleacă la drum şi mie-mi vine greu să-mi găsesc mîinile...
Totul a pornit de la sprîncenele mele!